Acad. Daniel Dăianu
România are marcată istoria de după 1989 de tranziția către democrație, către o economie liberă. Nu folosim sintagma „democrație liberală” întrucât aceasta sună a oxymoron (nu puţini o folosesc pentru a de ni alunecarea spre autoritarism în țări din Europa centrală şi de Răsărit). Mersul României ca societate după 1989 a avut doi atractori în ce priveşte metamorfoza insti- tuțională, a mecanismelor economice şi poziționarea geopolitică – Uniunea Europeana şi NATO. Apartenența la aceste două organizații mari a ancorat România în spațiul euroatlantic, în familia democrațiilor occidentale.
Cât este România de modernă, de „occidentală”, în zilele noastre comportă o discuție amplă şi de adâncime. Este secretul lui Polichinelle că avem o considerabilă fragilitate instituțională, că economia, în po da unor progrese vizibile, este departe încă de reperele cu care ne comparăm, că Ţara a suferit o emigrație ce are de ce să ne tulbure, că mare parte din populație trăieşte într-un mediu rural căruia, în largă măsură, i se pot aplica cali cative demne de prima parte a secolului XX etc. România este o țară a contrastelor multiple, cu părți mai luminoase, altele în culori vagi şi, nu puține, în culori deprimante. România putea mai avansată decât este din toate punctele de vedere. Dar putea şi mai în spate dacă, de pildă, nu ar „prins trenul” aderării la Uniunea Europeană în 2007, dacă ar făcut parte din mănunchiul de state europene care încă aspiră la intrarea în Uniune.
Observațiile de mai sus se cuvine să e judecate în contextul marilor provocări ce confruntă şi tensionează Uniunea de ani buni, cu origini în evoluții tehnologice, criza nanciară şi economică, malformații ale statului asistenţial, scleroza unor instituții, hibe de design şi de instrumente ale zonei euro, ascensiunea economică şi geopolitică a Asiei (Chinei în special),
negestionarea globalizării, imigrație masivă din arii răvăşite de con icte militare şi crize umanitare etc.
Exista o discuție tot mai intensă ce priveşte viitorul UE în condițiile în care se manifestă curente de fragmentare, interese ale statelor membre care, nu arareori, sunt în divergenţă, înclinații de loso e politică diferite. Aceasta dezbatere poate interpretată prin mai multe grile analitice: una ar dorința de integrare mai profundă vs. o atitudine eurosceptică, alias „suveranistă”, care nu doreşte o slăbire a prerogativelor naționale; altă grilă ar avea în vedere logica „cercurilor concentrice”, a mai multor viteze vs. unitate şi solidaritate – viziunea a doua ind susținută de România; se poate gândi şi în termeni ai opoziției între democrație şi sisteme autoritariste.
Discuția privind viitorul UE trebuie să ţină cont de noile tehnologii, de ceea ce Klaus Schwab numeşte „a patra revoluție industrială”, de impactul asupra structurilor societale şi organizaționale. Digitalizarea, robotizarea, ntech, inteligența arti cială etc. de nesc tot mai mult evoluția organizațiilor şi societății în ansamblu. La întrebări majore răspunsuri sunt de dat la nivel național (al statelor membre) şi la nivelul instituțiilor europene. Ne este frică de viitor, ne strângem, „închidem” în urma şocurilor convenționale şi neconvenționale – un sindrom de închidere, de protecţie, ce are propria raționalitate până la un punct? Sau încercăm să construim împreună cu partenerii din Uniune, cu partenerii strategici, răspunsuri la provocări? Adică, în ce priveşte UE, să încercăm să m un stat membru mai robust, într-o Uniune mai robustă. Pericole neconvenționale ce proliferează (inclusiv atacuri cibernetice şi forme de război hibrid) reclama capacitate sporită de adaptare, exibilitate structurală; cere capacitatea de învățare superioară, deschidere a minții la nivel individual şi organizațional (ieşire din şabloane), care să permită absorbția schimbărilor „disruptive” (cerem scuze pentru barbarism) cu costuri suportabile.
România trimite anual la Bruxelles (la Comisia Europeană) documente privind reforme structurale, procesul de convergenţă, gradul de conformare cu „Semestrul European” etc. Ministerele, aparatul administrativ central (şi nu numai) sunt legate prin conexiuni formale şi informale de eurocraţia bruxelleză. Vedem cât de greu se mişcă, totuşi, adesea, treburile în Ţară. Mai trebuie spus că reformele şi mersul unei societăți, ce au forţe motrice în dinamica antreprenorială şi politici publice, depind de capacitatea de stăpânire intelectuală a programelor. Iar aceasta capacitate ințează prin elite, prin experți la vârf şi la nivel de execuție care îmbină cunoştințe
consolidate (memoria instituțională în acțiune) cu abilități personale, individuale.
Seria de lucrări „Caiete documentare Club România”, care se lansează acum cu un volum consacrat domeniului Energiei, se adaugă altor documente de re ecție, de analiză, în sfera politicilor publice; ele pot văzute în relație cu documentele pe care administrația românească le trimite Comisiei Europene, altor instituții europene. Între cei care au exprimat opinii în aceste volume sunt persoane cu şcoală solidă, cu experienţă profesională remarcabilă. Temele abordate în această serie se înscriu la loc central pe agenda publică a României – dezvoltare instituțională, educație, energie, economie şi competitivitate, agricultură şi valori carea resurselor naturale, demogra e, noile tehnologii, infrastructură, calitatea vieții, apărare.
În perioada interbelică, a fost promovata o viziune de politică economică esențializată de formula „prin noi înşine” şi care urmărea dezvoltarea industrial, progresul economic şi social; se aveau în vedere decalaje de dezvoltare economică şi nevoia de a mobiliza resurse interne pentru avântul capitalului autohton, pus în slujba Ţării. În condițiile de azi, prin apartenența la Uniunea Europeană, se poate utiliza deviza „şi prin noi”, care să denote existența unor rădăcini şi resorturi naționale ce se împletesc cu dinamica Uniunii. Fiindcă este în bene ciul Uniunii ca ecare stat membru să e mai robust din punct de vedere economic şi mai coerent din punct de vedere instituțional şi social. Viitorul Uniunii depinde de reforme şi întărire instituțională în statele membre în conjuncție cu reforme în funcționarea Uniunii, a zonei euro.
