de Sorana Șerban
Istoria artei reprezintă în egală măsură o perpetuă inovație și redescoperire a trecutului. Într-un domeniu ce a cunoscut o dezvoltare rapidă în ultimii 20 de ani în privința democratizării accesului la cultură, artiștii rămân primii care testează limitele a ceea ce înseamnă arta și cum o experimentăm, fiind urmați de curatori, critici, colecționari și, nu în ultimul rând, de un public din ce în ce mai numeros.
Marele merit al artei este de a avea putere transformativă, mai exact, de a putea declanșa în privitor o serie de întrebări esențiale despre societate și despre sine. Întrebări ce pot schimba paradigme sau idei fixe într-o lume în care polarizarea opiniilor, respectiv a intereselor, și fanatismul generează în continuare conflicte majore. În acest sens, atât lucrări individuale cât și expozițiile au potențialul de a crea breșe în realitatea cotidiană problematizând evenimente curente, idei, moduri de gândire.
Mai mult decât atât, unele expoziții chestionează însăși ideea de curatoriat și legăturile dintre artist, curator, privitor și critic. Printre câteva exemple notabile se numără prima expoziție importantă de artă suprarealistă organizată la New York, First Papers of Surrealism din 1942, când Marcel Duchamp a împăienjenit spațiul expoziției cu un kilometru de sfoară, forțând vizitatorii să găsească soluții ingenioase pentru a reuși să vadă restul lucrărilor. Între anii 1969 și 1974 criticul de artă american Lucy Lippard a curatoriat o serie de expoziții de artă conceptuală ce au fost denumite Numbers Shows datorită faptului că titlurile reprezentau numărul populației orașului în care erau organizate (557,087 în Seattle). Un exemplu recent este Do it – un format de expoziție flexibil inițiat de către curatorul Hans Ulrich Obrist, ce a invitat artiști să transmită câte un set de instrucțiuni pentru realizarea unei lucrări, făcând astfel posibilă reiterarea expoziției cu un buget minim prin implicarea vizitatorilor și prin gruparea instrucțiunilor într-o publicație.
Lista de exemple ar putea continua cu ușurință, dar intenția acestui eseu nu este de a face o abordare exhaustivă a subiectului, ci mai curând de a reflecta asupra câtorva aspecte ce țin de elaborarea unei expoziții prin prisma experiențelor personale, în speranța că va fi o sursă de inspirație pentru cititori, indiferent de domeniu. În ultimul an am avut ocazia să lucrez la realizarea unei serii de expoziții organizate de colectivul de curatori ai spațiului de proiecte insitu din Berlin cu intenția de a experimenta noi formate.
Fondat în 2012 de către Marie Graftieaux, Nora Mayr și Gilles Neiens, la care Lauren Reid s-a alăturat în 2014, insitu este localizat la demisolul unei clădiri wilhelmiene din noul district al galeriilor și spațiilor de proiecte în zona Tiergarten-Schöneberg din Berlin. Dintr-o zonă marginală Berlinului de Vest acest cartier aflat la câțiva pași de Potsdamer Platz și de Neue Nationalgalerie s-a transformat treptat într-o destinație culturală cu o dinamică socială al cărui context nu poate fi neglijat, cu atât mai mult cu cât insitu operează ca spațiu non-profit. De altfel, denumirea inițiativei se referă la înțelegerea practicii curatoriale »in situ«, mai exact raportarea la contextele culturale, sociale și geografice în procesul elaborării și recepționării expozițiilor. Această perspectivă se regăsește în programul experimental dezvoltat în cicluri anuale tematice, care permit investigarea de noi subiecte în fiecare an. Primul ciclu de expoziții a ridicat întrebări fundamentale despre procesul de creație în domeniul artei contemporane, iar al doilea ciclu a gravitat în jurul subiectului relații, rețele și conexiuni, generând seturi de idei la care artiștii și curatorii invitați au răspuns.
Ciclul la care am contribuit a fost cel cu numărul trei, lansat în iulie 2015 ca o serie de expoziții de grup dezvoltate în jurul a patru personaje fictive (VIC, JONNY, MADELEINE și CHARLES). Pe baza întrebărilor Cum pot fi reajustate așteptările referitoare la vizualizarea unei expoziții? Cum poate fi regândită interacțiunea cu o lucrare de artă? Cum se poate schimba comportamentul vizitatorilor într-o expoziție? cele patru expoziții au propus un format nou, prin care privitorii au fost invitați să recompună personajele și viața lor privată prin intermediul lucrărilor de artă, dar și a elementelor non-artistice.
Oscilând între siguranță de sine și instabilitate emoțională, primul personaj, VIC, este rezultatul dorinței de a fi adulat(ă). Inspirată de fântânile din mall-urile canadiene, instalația Trust no one, 2015 a colectivului Aurora Sander a conturat universul lui VIC, populat de multiplele identități interpretate de Britta Thie în timp ce recita poezia Having a Coke with You de Frank O’Hara, iar Christian Falsnaes a participat printr-o documentație video în care își orchestrează performance-urile, participând totodată la ele. Cărțile, revistele Vanity Fair și DVD-urile cu filme precum American Beauty sau Blow Up au completat indiciile despre VIC.
I know a girl called Jonny/ She’s an impossibility/<<I’m an alchemist in my astronaut’s dress>>/ Changing all the girls into boys. (Rowland S. Howard) Cântecul (I know) a girl called Jonny de Rowland S. Howard a inspirat al doilea personaj, respectiv a doua expoziție din această serie. Ignorând norme, ierarhii sau clișeele de gen, Jonny este un personaj enigmatic ce fascinează prin curaj și independență. Conținând exclusiv lucrări video realizate de Ivan Argote, Nancy Buchanan, Distruktur, Lotte Meret Effinger, Viking Eggeling, VALIE EXPORT, Sylvie Fleury, George Petrou, Elisa Pône, Jonnine Standish, expoziția a inclus atât poziții artistice consacrate raportate la ideea de feminitate, cum sunt cele ale lui VALIE EXPORT sau Sylvie Fleury, precum și abordări recente ale subiectului de către artiste tinere cum ar fi Elisa Pône sau Lotte Meret Effinger. Astfel, fiecare dintre lucrări a prezentat câte o fațetă a personajului și a oferit o cale de intrare în lumea lui Jonny.
Madeleine, penultimul personaj din seria celor patru, a determinat o schimbare de ton și ritm al expoziției în contrast cu Jonny. O doamnă la 84 de ani, ale cărei amintiri se șterg, Madeleine a pierdut noțiunea timpului. Prin lucrări de Tully Arnot, Geta Brătescu, Daniel Gustav Cramer, Franziska Furter, Antonia Low, Reto Pulfer și Chulayarnnon Siriphol atmosfera creată este la limita dintre familiaritate și dezorientare. Lucrurile din locuința lui Madeleine par la locul lor, dar de fapt nu sunt. Pășind pe instalația de pe podea realizată de Franziska Furter, senzația este de gheață care se crapă, în timp ce planta lui Tully Arnot este sensibilă la lumină, iar semi-transparența lucrărilor Antoniei Low provoacă percepția vizitatorilor asupra spațiului.
Charles, ultimul personaj, a reprezentat un poet solitar, al cărui stil de viață poate fi descris ca fiind mai degrabă decadent decât boem. Deconectat de la realitățile sociale, Charles trăiește în propria lume. O lume influențată de obsesiile lui, pentru care beția este deopotrivă declanșator și antidot. De la acuarelă la sculptură, video și instalație, lucrări de Edouard Baribeaud, Mike Bourscheid, Giom-Guillaume Bruère, Damien Deroubaix, Jiří Dokoupil, Ben Quilty, Augustin Rebetez, Frederic Spreckelmeyer, Johannes Vogl au fost integrate într-o structură abstractă de expunere, care să sugereze un parcurs labirintic prin viața interioară a lui Charles, pentru a-i descoperi ideile, frământările, pasiunile.
Provocările pentru această serie de expoziții nu s-au limitat la găsirea unor lucrări care să ofere complexitate personajelor imaginate. Crearea unui ambient diferit de obișnuitul white cube pentru fiecare expoziție desfășurată consecutiv în același spațiu pe parcursul unui an de zile a fost una dintre ele. În acest sens, am încercat să semnalăm personalitățile diferite prin culorile alese. Mai exact, verde pastel pentru VIC, albastru celest pentru Jonny, crem pentru Madeleine și roșu carnal pentru Charles. În completarea culorilor în care a fost vopsit spațiul, sistemul de expunere a variat de la o multitudine de ecrane plasate printre dune pentru a sugera un spațiu extraterestru în cazul lui Jonny, la simularea unui spațiu domestic, respectiv sufrageria lui Madeleine, până la structura abstractă din mintea poetului Charles.
Un alt aspect ce a provocat privitorii a fost includerea obiectelor non-artistice în spațiul expoziției: cărți, reviste și DVD-uri pentru VIC, fragmente din filme și videoclipuri muzicale pentru Jonny, piese de mobilier și obiecte personale pentru Madeleine, reviste pornografice și muzică de operă pentru Charles. Dincolo de rolurile practice pe care aceste obiecte le-au îndeplinit (structuri de expunere pentru unele dintre lucrări sau materiale informative), au ridicat totodată întrebări referitoare la modul în care vizitatorii unei expoziții de artă contemporană sunt obișnuiți cu un anumit comportament și modul în care se raportează la modalități noi de juxtapunere a lucrărilor de artă cu obiecte cotidiene.
Promovarea expozițiilor a fost de asemenea gândită în concordanță cu personajele. Astfel, pentru VIC au fost realizate cărți de vizită, iar campania online s-a bazat pe citate inspiraționale. Pentru Jonny am publicat materiale sub forma unui afiș de film amintind de producțiile sci-fi din anii ’60, însoțite în mediul online de scurte montaje video din filme precum Barbarella și Daisies de Věra Chytilová. Invitația la vernisajul lui Madeleine a fost sub forma unei felicitări cu design nostalgic, ca pentru o vizită de după amiază la ceai, în timp ce pentru Charles am optat pentru foi desprinse dintr-un bloc notes de hotel, pe care personajul ar fi notat câteva versuri.
Nu în cele din urmă, conversațiile cu artiștii au adus contribuții esențiale la elaborarea expozițiilor, adăugând noi straturi de înțeles și rezultând uneori în lucrări comisionate, precum în cazul colectivului Aurora Sander sau al artistelor Jonnine Standish și Antonia Low, sau în expunerea în premieră la Berlin a unor lucrări cum ar fi Ghost Orb, 2007 de Chulayarnnon Siriphol sau reconstituirea instalației Rime, 2010 prezentată inițial de Franziska Furter la Palais de Tokyo.
Funcționând ca mecanisme de chestionare a procesului curatorial în contextul actual, VIC, JONNY, MADELEINE și CHARLES au reprezentat o încercare de a răspunde la cele trei întrebări propuse pentru această serie (Cum pot fi reajustate așteptările privind vizualizarea unei expoziții? Cum poate fi regândită interacțiunea cu o lucrare de artă? Cum se poate schimba comportamentul vizitatorilor într-o expoziție?). Datorită tipologiilor diferite a personajelor, fiecare expoziție din cele patru a deschis noi abordări pentru subiecte relevante societății contemporane: de la instabilitate emoțională, la reprezentări de gen, probleme generate de îmbătrânire, la izolare. Toate acestea demonstrează complexitatea unei expoziții de artă și numeroasele posibilități de experimentare.
