Psiholog Cristina Cazacu
În urma cu aproximativ 2 ani, când m-am angajat în armata, ma simteam ca un om care stie ca are responsabilitati, dar care se afla într-un spatiu pe care nu-l cunoaste; îmi doream foarte mult sa pot face fata noilor solicitari profesionale, dar eram si speriata.
Spre norocul meu, distanta dintre locul meu de munca si Sectia de Psihologie este mica, asa încât am putut beneficia din plin de ajutorul colectivului de aici carora tin sa le multumesc si pe aceasta cale (mi-au fost de un real sprijin si ajutor când am avut nevoie!!!).
Mai departe, odata cu acomodarea mea si cu trecerea timpului, întrebarile s-au schimbat.
Simtind în permanenta nevoia unei specializari, a unei perfectionari în domeniul militar, m-am întrebat cam ce gen de terapie ar trebui sa adopt si cam ce anume s-ar grefa cel mai bine pe specificul problemelor aparute în mediul militar.
Am realizat ca, am nevoie de o terapie care sa fie în primul rând, scurta si în al doilea rând, centrata pe solutii, astfel încât rezultatele sa poata fi usor si repede observabile.
În mod traditional, terapia s-a orientat îndeosebi asupra trecutului, cautând în copilaria subiectului originea simptomelor si a problemelor sale actuale. Dupa 1960, o data cu dezvoltarea terapiei comportamentale, a gestaltterapiei si terapiei familiale, centrul atentiei terapeutilor a devenit prezentul “aici si acum”. Se considera din ce în ce mai evident ca angajarea într-un travaliu de “arheologie psihologica”, face din psihoterapie un proces lung, costisitor, speculativ si cu rezultate incerte.
Observam ca astazi terapia este pe cale sa-si schimbe tinta temporala a analizei si interventiei, trecând de la focalizarea asupra prezentului la centrarea pe viitor. Aceasta orientare nu se intereseaza de felul în care au aparut simptomele, nici chiar de factorii care întretin aceste simptome, ci se centreaza îndeosebi asupra mijloacelor de rezolvare a acestora, se centreaza pe obiective si solutii.
Terapia centrata pe solutii si pe viitor si are originile în lucrarile lui Milton Erickson, echipa terapeutica a Institutului de Cercetari Mentale de la Palo Alto si echipa Centrului de Terapie Familiala Scurta, condusa de Steve de Shazer.
Nu exista un acord unanim cu privire la definirea terapiilor scurte. Eckert (1993) definea terapia scurta ca fiind “orice interventie psihologica ce îsi propune sa produca o schimbare cât mai repede posibil, indiferent daca este stabilit dinainte un termen limita sau nu”. Malan (1976), din perspectiva traditiei psihodinamice, utilizeaza acest termen pentru o terapie ce cuprinde între 4 si 50 de sedinte, în timp ce Ryle (1991) propune un model de terapie cognitiva scurta în 16 sedinte.
Caracteristicile terapiilor scurte
Desi nu exista un acord unanim privind numarul de sedinte, exista un larg consens în ceea ce priveste principalele caracteristici ale terapiilor scurte, unele dintre acestea fiind definitorii si pentru terapia centrata pe solutii. Iata câteva dintre aceste caracteristici mentionate de [ BARRET – KRUSE, 1994 si KOSS & BUTCHER, 1986]:
– ideea ca fiecare persoana poseda resursele necesare rezolvarii problemelor cu care se confrunta,
– acceptarea definitiei pe care subiectul o da problemei sale;
– formarea aliantei terapeutice cât mai repede posibil;
– succesul este atribuit subiectului; terapeutul nu face altceva decât sa creeze un cadru care sa-i permita subiectului sa identifice si sa utilizeze resursele pe care le are;
– terapeutul învata de la subiect;
– evitarea angajarii subiectului la un efort deosebit (în caz contrar, beneficiile terapiei ar fi mai mici decât “investitiile” clientului) ;
– centrarea pe “aici si acum”;
– existenta unor obiective clare, specifice si tangibile în timpul disponibil; asumarea de catre terapeut a responsabilitatii de a influenta subiectul într-o maniera evidenta, deschisa.
Observam ca gradul de compatibilitate al acestor terapii scurte (din perspectiva caracteristicilor mai sus mentionate) cu problematica psihologica specifica unitatilor militare este mare.
Semne de întrebare apar daca ne gândim la beneficiile terapiei comparate cu investitiile subiectului. În cazul unui subiect din afara sistemului militar care beneficiaza de o astfel de terapie, investitiile sale se concretizeaza în principal, în costul terapiei si timpul acordat acesteia, masurând în acelasi timp si motivatia, gradul de implicare si hotarâre a subiectului pentru rezolvarea problemei sale si pentru continuarea terapiei.
În cazul unui cadru militar sau militar în termen situatia se schimba. Ne întrebam, cum am putea masura gradul motivarii sale pentru rezolvarea problemei aparute si pentru continuarea terapiei, care sunt investitiile concrete, având în vedere ca, de investitii financiare nu poate fi vorba, iar timpul alocat terapiei nu este rupt din timpul sau liber, ci este chiar un mod de a petrece mult mai placut o parte din timpul destinat orelor de munca, respectiv orelor de instructie.
Principiile fundamentale ale terapiei centrate pe solutie
Pâna în prezent, majoritatea terapeutilor au dezvoltat diverse modele de interventie, pornind de la anumite principii sau întrebari initiale. Cea mai frecventa întrebare care a generat modele terapeutice a fost “Care este cauza problemei?”. Punându-si aceasta întrebare, terapeutii afirma implicit ca exista o problema bine definita si ca exista o cauza a ei care poate fi descoperita si descrisa. De asemenea, aceasta întrebare este justificata si de credinta ca exista o relatie între cauza si rezolvarea problemei, respectiv înlaturarea cauzei conduce la rezolvarea problemei.
Exista multe demersuri terapeutice care au la baza identificarea cauzelor: psihanaliza, behaviorismul, modelul psihiatric (care afirma existenta unor cauze organice) etc. Este surprinzator sa constati ca, pentru aceeasi problema fiecare “descopera” alte cauze!
În ultima vreme s-a pus o noua întrebare: “Cum construim solutiile?”. Supozitiile acestei întrebari sunt:
– ca exista solutii;
– ca exista mai mult decât o singura solutie;
– ca solutiile sunt construibile;
– ca noi (terapeut si subiect) putem face constructia;
– ca noi construim si/sau inventam solutii, mai degraba decât le descoperim.
Terapia centrata pe solutie ofera un model coerent care ne permite sa raspundem eficient la întrebarea “Cum construim solutiile?”. Acest demers cuprinde, în linii mari, trei etape importante:
1. Definirea mai degraba a ceea ce subiectul vrea, decât a ceea ce el nu vrea.
2. Identificarea a ceea ce merge bine, functioneaza si dezvoltarea de comportamente orientate în aceasta directie.
3. Daca ceea ce face subiectul nu conduce la solutie, atunci trebuie facut altceva.
Desi simpla, la prima vedere, punerea în act a acestor etape nu este totdeauna usoara deoarece:
– de cele mai multe ori pacientul se prezinta la terapie cu plângeri si acuze care exprima ceea ce nu vrea sa i se mai întâmple mai degraba decât ceea ce vrea;
– investigatia clinica cu scop diagnostic îsi propune, în mod traditional, sa evidentieze “mecanismele psihopatologice”, aspectele slabe, insuficienta si neputinta clientului; educat în spiritul abordarii medicale, conform careia doar o buna cunoastere a problemei poate conduce la o solutie eficienta, chiar pacientul va avea tendinta sa-si centreze discursul pe problemele lui, ignorând ceea ce merge si functioneaza bine;
– oamenii devin usor prizonierii “solutiilor care mentin problema” [Watzlawick], care au la baza principiul multiplicarii – a face mai mult din acelasi lucru. E greu sa facem ceva diferit când auzim mereu în jurul nostru: “Daca nu ti-a reusit prima data, încearca din nou, persevereaza!”. Aceasta conduita îsi are originea, spune P.Watzlawick, în credinta stupida ca prima idee privind solutia care ne vine în minte este si cea mai buna; daca nu am reusit, de vina este doar lipsa de efort, de implicare sau de aplicare corecta a solutiei în practica!
Centrarea de problema, pe lipsuri si puncte slabe – întrucât evidentiaza doar ceea ce nu merge si nu functioneaza – nu ne spune nimic sau aproape nimic despre solutie, în timp ce focalizarea pe solutie înseamna focalizarea pe resurse. De aceea multi terapeuti care au adoptat modelul centrarii pe solutie afirma ca informarea despre problema nu este necesara si ca, de fapt, ea poate fi eliminata în multe cazuri.
Practicarea terapiei si consilierii centrate pe solutie presupune abandonarea vechilor credinte cultivate de terapiile centrate pe problema, dezvoltarea unei noi “filosofii” despre oameni si problemele lor si abordarea lor în spiritul unor noi principii. Iata cele mai importante dintre principiile acestui demers terapeutic.
1. Centrarea pozitiva, pe solutie si pe viitor, faciliteaza schimbarea în directia dorita.
Subiectul vine la terapeut într-un moment dificil al existentei sale. Decizia de a apela la un specialist pentru rezolvarea problemelor sale nu a fost o decizie usoara: mai întâi persoana din fata noastra a recunoscut ca are o problema, apoi dupa un numar de încercari nereusite, a recunoscut ca pentru rezolvarea problemelor lui este nevoie sa apeleze la un specialist. Acest fapt trebuie subliniat în fata subiectului: prezenta la terapie implica curaj, sinceritate, capacitate de autoreflectie, refuzul de a accepta pasiv greutatile si dificultatile vietii.
Centrarea pe problema prezinta riscul amplificarii si perenizarii problemei. Povestindu-si toate insuccesele, dificultatile si renuntarile sale, pacientul îsi alimenteaza o imagine negativa de sine, îsi diminueaza sentimentul respectului de sine si capacitatea de autocontrol. Fiecare dintre noi traieste nevoia unei imagini pozitive de sine în tranzactiile cu ceilalti [C.Rogers]. Imaginati-va deci ce simte un pacient când terapeutul îi cere sa povesteasca în detaliu toate insuccesele si neputintele lui! Relatia terapeutica devine puternic asimetrica, clientul “anormal” plasându-se într-o pozitie pasiva, de subordonare, în fata terapeutului “expert” în problemele celorlalti! Explicatiile si interpretarile terapeutului risca sa perenizeze problema, deoarece stabilesc o relatie necesara între mecanismele psihopatologice evidentiate si problemele prezente ale clientului, prezentul problematic fiind efectul necesar al unui trecut care nu mai poate fi schimbat.
Daca se adopta modelul centrarii pe solutie, interviul terapeutic va evidentia solutiile clientului, succesele lui, ceea ce merge bine si functioneaza corespunzator în toata activitatea sa.
Povestindu-si succesele, subiectul dezvolta imagini si emotii pozitive, iar comportamentul lui devine din ce în ce mai evident influentat de acest univers interior pozitiv. Când, în discursul subiectului referitor la viitorul lui, verbele trec de la conjuctiv si conditional la indicativ, este evident ca el vorbeste din interiorul acestui univers pozitiv despre solutionarea problemei (se trece de la “intentionez sa fac”, “as face”, la “voi face”!).
De fapt, solutia problemei nu este altceva decât extensia ariei de manifestare a strategiilor de succes pe care subiectul le-a utilizat deja.
2. Exceptiile sugereaza solutii.
Exceptiile de la fiecare problema sunt expresia resurselor constiente sau inconstiente ale pacientului. Sarcina principala a terapeutului este aceea de a identifica sau de a crea împreuna cu subiectul exceptii de la problema acestuia. Încercând sa-si rezolve problemele, oamenii se centreaza asupra lor si sunt încapabili sa sesizeze momentele în care acestea nu se manifesta. Este ca atunci când privesti un obiect de la o foarte mica distanta, obiectul ocupând astfel întregul ecran vizual. De aceea, unii pacienti ar putea fi surprinsi de întrebarea: “Exista momente când problema ta nu se manifesta?”.
Problema este redusa în acest mod la dimensiuni care dau subiectului speranta controlului lor si, pe de alta parte, exceptiile de la problema sugereaza solutii deoarece, în linii mari, obiectivul terapiei este de a maximiza exceptiile de la problema. Descoperirea, provocarea si construirea “exceptiilor” este un proces colaborativ, dezvoltat între subiect si terapeut. Prin provocarea exceptiilor de la problema si încurajarea manifestarii acestora din ce în ce mai frecvent, terapeutul activeaza resursele clientului si-i dezvolta sentimentul de autocontrol în raport cu ceea ce initial parea o problema insurmontabila.
3. Schimbarea se manifesta tot timpul.
Nimic nu este întotdeauna la fel, lucrurile si oamenii se schimba mereu. Heraclit a evidentiat acest fapt cu multe secole înainte: “Totul curge; nu poti face baie de doua ori în aceeasi apa a râului”. Daca schimbarea este permanenta, atunci ea este inevitabila!
În acest context, putem spune ca sarcina terapeutului este aceea de a-l orienta pe subiect sa sesizeze schimbarile pozitive, sa le maximizeze sau, utilizând prescriptii adecvate, sa-l provoace pe subiect la noi schimbari comportamentale. Daca trecutul problematic al pacientului nu mai poate fi schimbat, viitorul are un grad suficient de nedeterminare, pentru a oferii multiple cai de a-l construi. De aceea orice schimbare poate fi utilizata pentru construirea unor noi asteptari privind viitorul non-problematic, asteptari care vor avea tendinta sa se transforme în predictii ce se autoîmplinesc. La limita, am putea spune ca nu conteaza daca dupa prima sedinta de terapie pacientul se simte mai bine sau mai rau, important este ca se simte altfel decât înainte de a veni la terapeut. Daca schimbarea este pozitiva atunci, evident, clientul va avea certitudinea unei terapii de succes; daca schimbarea este negativa, atunci ea poate fi resemnificata în sens pozitiv: “deseori pentru a face un salt mare înainte, trebuie sa facem câtiva pasi înapoi”.
Din nefericire, etichetele diagnostice utilizate în psihiatrie ofera o imagine statica asupra problemelor pacientului, afecteaza imaginea de sine a acestuia si blocheaza valorificarea resurselor existente. Un bolnav “depresiv” nu este totdeauna depresiv, are momente în care comportamentul sau este normal, adecvat situatiei, sau când depresia sa este pe deplin justificata de evenimentele traite. Ori, eticheta diagnostica împiedica si pe pacient si pe terapeut sa sesizeze acest fapt si prescrie ambilor roluri care perpetueaza simptomul. Echipa terapeutica de la Milano [Palazzoli, Cecchin, Boscolo, Prata], sesizând acest aspect, propune înlocuirea afirmatiei “este depresiv” / “sunt depresiv” cu expresia “se comporta ca un depresiv”. Înlocuirea lui “a fi” cu verbe precum “arata”, “pare”, “devine” si “se comporta ca si cum” promoveaza credinta (speranta) ca aceste comportamente sunt temporare si supuse schimbarii [Walter si Peller, 1992].
4. Schimbarea mica conduce la schimbari mai mari.
Acest principiu se afla în strânsa relatie cu principiul permanentei schimbarii. În fata unui pacient “multidisfunctional”, “complex”, etc., multi terapeuti formuleaza cu prudenta un prognostic pozitiv, gândindu-se la un volum deosebit de munca ce trebuie investit, la dificultatea gasirii unei solutii la fel de complexe, pe masura problemei etc. Nici pacientii nu au prea multe sperante daca li se comunica faptul ca obiectivul terapiei este rezolvarea tuturor problemelor lor.
Afirmatia “schimbarea mica duce la schimbari mai mari” sta la baza strategiei de împartire a problemelor mari în probleme mai mici si de abordare a lor separat si succesiv. Schimbarea terapeutica este astfel divizata în pasi mici, controlabili.
5. Cooperarea este inevitabila – nu exista esec, exista feedback.
Terapia centrata pe solutie subliniaza caracterul colaborativ al relatiei terapeutice în care “subiectul este expertul” [Shazer, 1985; Walter si Peller, 1992 etc.]. Încercarea terapeutului traditional de a construi o solutie la problema pacientului, fara a tine seama de asteptarile acestuia, ne aduce în minte vechiul proverb conform caruia “Drumul spre Iad este pavat numai cu intentii bune”. Terapeutul “expert”, singurul posesor al “adevarului” stiintific în domeniul problemelor celorlalti, devine usor prizonierul imaginii proprii despre solutie, incapabil sa observe ce asteapta celalalt de la el. În acest context “rezistenta” pacientului interpretata ca incapacitate de schimbare, refugiu în boala, determinat de beneficiile secundare ale bolii, trebuie considerata mai degraba o metafora ce-si evidentiaza sensurile în cadrul de referinta creat de teoria expectatiei: “Trebuie tinut minte ca rezistenta este doar o metafora care descrie anumite comportamente în contextul terapiei si ca alte metafore pot fi mult mai utile. Rezistenta nu este ceva concret. Relatia dintre conceptul de rezistenta si conceptul cooperarii poate fi vazut astfel: daca terapeutul alege sa considere comportamentul clientilor ca rezistenta, atunci încercarile lor de a coopera nu pot fi vazute, din moment ce fiecare perspectiva o exclude pe cealalta; daca terapeutul este orientat spre un comportament cooperativ, atunci el nu va fi capabil sa vada rezistenta” [Shazer, 1985, pp. 72-73]. Situatia este similara celei create de perceptia figurilor duble: aceeasi realitate ne ofera imagini diferite, în functie de asteptari si perspective.
6. Oamenii au resursele necesare rezolvarii problemelor lor.
Terapia Ericksoniana subliniaza ideea ca fiecare persoana are resursele si aptitudinile necesare rezolvarii problemelor sale. Adoptând o perspectiva paradoxala, M. Erickson spunea deseori pacientilor sai în timpul transei: “Exista lucruri pe care le stiti, dar nu stiti ca le stiti. când veti sti ceea ce nu stiti ca stiti, atunci va veti schimba”. Acest tip de formulare provoaca pacientul sa caute în el însusi resursele necesare schimbarii asteptate. Schimbarea terapeutica este, din aceasta perspectiva, o extensie a ceea ce pacientul stia deja. “Terapeutul – spune J. Zeig – porneste de la principiul ca pacientul, în istoria sa, a facut dovada unei functionari adecvate si eficiente. Prin urmare, terapeutul nu trebuie sa-si propuna sa învete pacientul cum sa se comporte adecvat. Mai degraba, munca terapeutului este aceea de a ajuta pacientul sa-si deblocheze istoria constructiva adormita. Terapia devine procesul de stimulare a resurselor existente – resurse care au ramas mult timp închise” [J. Zeig, 2000, p. 144].
Perspectiva medicala, precum si cea a psihoterapiei centrate pe problema evidentiaza aspectele patologice, insuficientele si disfunctiile responsabile de aparitia problemei. Diagnosticul clinic care rezuma cauzele problemei influenteaza prognosticul – cu cât mai sever este diagnosticul, cu atât mai rezervate sunt asteptarile terapeutilor si subiectilor privind o posibila evolutie favorabila a acestora din urma. Centrarea pe aspectele patologice prezinta riscul patologizarii unor comportamente normale. Studiul lui D. Rosenhan, “Etre sains dans un environnement malade”, evidentiaza bine acest proces. Asteptarile negative ale terapeutilor si pacientilor au tendinta de a se transforma în predictii ce se autoîmplinesc. Aceasta idee, exprimata plastic de zicala “De ce ti-e teama nu scapi”, a fost confirmata de studii de referinta în domeniul psihologiei [A. Rosenthal, 1967; Baber si Silver, 1968, etc.]. În aceeasi masura, asteptarile pozitive vor initia un ciclu al schimbarii în directia dorita.
Ideea ca oamenii au tot ce le trebuie pentru a-si rezolva problemele o întâlnim si în zicala: “Fiecare om are probleme pe masura lui”. Dar, daca oamenii au resursele necesare rezolvarii problemelor lor, de ce mai vin atunci la terapeut?! Trebuie sa spunem, mai întâi, ca toti oamenii au probleme, ca viata însasi este o problema! Viata are sens doar în masura în care zilele se scurg una dupa alta, apropiindu-ne de un obiectiv plasat în viitor. Dar a avea un obiectiv în viitor înseamna a crea o problema în prezent – problema atingerii obiectivului. Prezentându-i clientului situatia sa ca facând parte din dificultatiile obisnuite ale vietii de zi cu zi -, si nu ca o problema psihologica sau psihopatologica -, realizam ceea ce frecvent se numeste “normalizare”, “depatologizare”.
Caracteristicile unui scop bine definit
Psihoterapia este un efort orientat catre un anumit scop sau solutie, având subiectul ca expert. Scopul diverselor terapii variaza considerabil. Din acest punct de vedere exista doua mari orientari terapeutice: unele terapii îsi propun “vindecarea” subiectului sau dezvoltarea lui personala, altele îsi propun sa ajute subiectul sa-si rezolve anumite probleme sau sa-si atinga anumite scopuri.
Terapiile apartinând primei orientari plaseaza responsabilitatea schimbarii terapeutului “expert” (el fixeaza obiectivele si mijloacele necesare atingerii acestora), în timp ce terapia centrata pe solutie plaseaza aceasta responsabilitate la celalalt pol al relatiei, respective la subiect. În acest model, mult mai apropiat de realitatea psihologica militara, tinta este de a ajuta subiectii sa-si defineasca scopurile cât mai precis posibil; ei sunt experti în problemele lor, stiu ce doresc sa schimbe. Terapeutul are responsabilitatea de a negocia cu subiectul scopuri realizabile. Atunci când urmarim scopuri nerealizabile, facem imposibil de atins si ceea ce era realizabil.
În acest context, voi enumera în continuare, fara a avea pretentia exhaustivitatii, câteva dintre caracteristicile unui scop bine definit:
1. Scopul trebuie formulat într-o maniera pozitiva, într-o forma afirmativa din punct de vedere gramatical.
De foarte multe ori subiectii spun mai degraba ceea ce ei nu vor sa li se întâmple, decât ceea ce vor: “nu mai vreau sa fiu timid!”, “nu mai vreau sa fiu depresiv!” etc. Aceste formulari sunt centrate pe problemele persoanelor, precizeaza ce trebuie evitat, dar nu ofera nici o idee despre directia în care trebuie actionat, despre ceea ce doreste de fapt subiectul sa obtina la sfârsitul terapiei.
Inconstientul nostru opereaza doar cu afirmatii, si nu cu negatii. Nu este un mijloc mai bun de a aduce în mintea cuiva o imagine sau o idee decât negând-o, spunea M. Erickson. “Nu va gânditi la o prajitura mare!” – în urma acestei prescriptii, evident în mintea noastra apare mai întâi imaginea prajiturii, apoi declansam o lupta pentru eliminarea ei. si, cu cât lupta este mai intensa, cu atât prezenta opozantului se perpetueaza pentru ca – nu-i asa? – lupta presupune prezenta ambelor parti aflate în conflict.
Când un pacient spune “nu mai vreau sa fiu depresiv!”, aceasta formulare actualizeaza toate situatiile în care acesta se simte astfel, insuccesele lui, lipsa de speranta etc. Pentru a-l provoca la formulari pozitive, întrebarile cheie sunt urmatoarele:
Cum altfel te vei comporta când nu vei mai fi depresiv?
Ce alte comportamente, activitatea vei face în locul celor care le practici acum?
Raspunsurile la aceste întrebari vor descrie comportamentele care – din perspectiva subiectului -, îndata ce vor fi puse la punct, vor fi semnalul clar al disparitie problemei.
Descriind aceste comportamente, subiectii dezvolta imagini pozitive despre viitorul lor, creeaza un context favorabil actiunilor lor. E suficient sa ne amintim ca un sportiv ce îsi imagineaza actiunile pe care urmeaza sa le faca, activeaza într-o maniera inconstienta micromiscari corespunzatoare acestor actiuni (ideomotricitate). La fel, descriind viitoarele actiuni pozitive, subiectii îsi planifica, într-o maniera inconstienta, comportamentul, iar viitorul astfel descris are tendinta de a se transforma în “predictie ce se autoîmplineste”.
2. Scopurile trebuie exprimate mai degraba în termenii actiunii, decât în termenii unor stari interne.
Multi oameni doresc sa fie fericiti, curajosi, siguri pe ei etc. si totusi, exprimarea unei astfel de dorinte nu ne informeaza deloc despre cum aceste persoane pot obtine fericirea, curajul sau încrederea în ei însisi.
De aceea, daca o persoana timida spune ca la sfârsitul terapiei doreste sa fie curajoasa si cu mai multa încredere în ea însasi, trebuie sa întrebam:
Cum anume te vei comporta când vei fi curajoasa?
Cum anume, altfel decât pâna acum, te vei comporta când vei avea mai multa încredere în tine?
Aceste întrebari vor genera raspunsuri care vor descrie comportamente concrete, observabile si usor de evaluat. Astfel, dorintele exprimate în termenii unor stari greu de observat si evaluat vor fi operationalizate în comportamente specifice care vor jalona, asemenea unei harti, travaliul terapeutic.
3. Scopurile trebuie formulate în termenii “aici si acum”.
Doar în masura în care scopurile declanseaza imediat actiunile rezolutive acestea sunt, cu adevarat, eficiente. În afara unui cadru spatio-temporal adecvat, scopurile nu pot activa resursele necesare atingerii lor. Plecând din cabinetul terapeutului, subiectul trebuie sa stie ce anume trebuie sa faca (si sa fie capabil sa faca) pentru a-si rezolva problemele. Scopurile prea îndepartate, prin chiar faptul ca sunt îndepartate, nu dezvolta la subiect sentimentul ca le poate controla; în plus, cu cât sunt mai îndepartate, cu atât imaginea despre ele este mai confuza.
Necesitatea angajarii imediate în actiunile care determina atingerea obiectivelor este evidentiata si de zicala “Nu lasa pe mâine ce poti face azi!”.
Daca un pacient obez spune “În urmatoarea perioada voi slabi 10 kg”, obiectivul sau are putine sanse sa fie atins, deoarece nu este formulat într-o maniera “aici si acum”; sansele sale de a slabi cresc daca, de exemplu, obiectivul sau va fi formulat astfel: “Începând din acest moment, la fiecare masa voi mânca o felie de pâine mai putin!”.
O astfel de formulare mentioneaza clar actiunea, termenul si contextul în care ea va fi realizata.
4. Scopurile eficiente sunt formulate cât mai specific posibil.
Cu cât scopurile sunt mai specific descrise, cu atât ele orienteaza mai bine comportamentul subiectului.
De câte ori auzim parintii spunând: “Nu mai înteleg nimic! Desi Gigel sta toata ziua cu cartea în mâna, are note slabe!”. Evident, pentru parinti “a sta toata ziua cu cartea în mâna” si “a învata” înseamna acelasi lucru. Pentru a stimula performanta scolara, verbul ” a învata” trebuie operationalizat în actiuni cât mai specifice: “a citi un numar de pagini zilnic”, “a face conspecte”, “a face schite”, “a reproduce textul citit, oral sau scris etc.!”. În plus, aceste actiuni trebuie repetate de repere orare precise.
5. Scopul trebuie formulat în domeniul controlat de subiect.
Acest criteriu este deosebit de important. Multi subiecti se prezinta la terapeut plângându-se de comportamentul celorlalti fata de ei sau manifestându-si dorinta ca ceilalti din jurul lor sa se schimbe! A accepta ca scop schimbarea comportamentului celorlalti, a persoanelor absente la psihoterapie înseamna a ne angaja într-un efort perpetuu si fara succes.
Terapeutul îsi propune sa-l ajute pe client sa identifice acele comportamente – scop pe care îl poate initia si mentine, începând chiar din momentul în care vorbeste despre acestea. Un scop nu trebuie sa depinda de ceea ce altcineva va face mai întâi. În cazul în care subiectul doreste sa schimbe relatia pe care o are cu cineva care nu participa la terapie si considera ca mai întâi trebuie sa se schimbe acea persoana, iar noi, ca terapeuti, acceptam acest scop – adica mai întâi sa se schimbe persoana absenta – evident, terapia se angajeaza pe un drum închis.
Comportamentul nostru, al fiecaruia, este de cele mai multe ori un raspuns la comportamentul celorlalti. Într-o relatie, indiferent care persoana se schimba, aceasta schimbare va antrena, mai devreme sau mai târziu, si schimbarea celeilalte. De aceea subiectul poate fi ajutat sa constientizeze ca schimbarea poate începe cu el; de altfel, nu este rezonabil sa cerem altora sa faca ceea ce nu vrem sa facem noi.
Din perspectiva sistemica, schimbarea oricarui element va antrena schimbari si în alte parti ale sistemului: daca rotim o singura piesa a unui joc de puzzle – se va roti întreaga imagine; daca schimbam o singura nota într-o melodie, obtinem o alta melodie…
***
Bibliografie
1 Dafinoiu I. – Elemente de psihoterapie integrativa, Ed. Polirom, 2000
2 Dafinoiu I. – Personalitatea, Ed. Polirom, 2002
3 Shazer S. – Keys to solution în brief therapy, London, 1985
4 Watslawick P. – L’invention de la realite, Paris, 1988
* U.M. 01026 Bucuresti