Daniela Livia Doltu*

Studiul de fata reprezinta un prim demers realizat de catre noi în cunoasterea atribuirii cauzalitatii infractionale ale minorilor din arest. Datele ce au rezultat din urma interviurilor cu minorii si cu parintii acestora au aratat ca, la ambele categorii vizate, factorii considerati ca fiind raspunzaturi sunt plasati înafara minorului sau a familiei sale. Mai mult, apar mecanisme de aparare a caror rol este mentinerea unei imagini pozitive si unitare despre sine.


Justificarea lucrarii

În aria de cercetare a psihologiei sociale s-au facut foarte multe cercetari privind atribuirea cauzalitatii unui numar mare de comportamente. Lucrând cu tineri care au savârsit o infractiune ne-am întrebat care este motivul pentru care minorii îsi recunosc sau neaga fapta în public si care ar fi influentele intrarii lor în câmpul infractional. Mentionam înca de la început ca scopul nostru nu reprezinta o trecere în revista a cauzelor care au contribuit la intrarea unei persoane în câmpul infractional, o radiografiere a trecutului si personalitatii sale, ci doar modul în care, atât infractorul, cât si familia sa fac atribuirile legate de acest fapt.
Vom considera atribuirea cu cele doua forme ale sale: auto-atribuire si hetero-atribuire si vom identifica instanta considerata a fi responsabila (influntele mediului social extins si restrâns, influentele anumitor particularitati ce tin de persoana infractorului sau chiar aspecte legate de victima). Aceasta verificare se va face atât la nivelul credintelor infractorului, cât si la cel al familiei sale.
Literatura de specialitate abordeaza pe larg aceasta cauzalitate, dar din punctul de vedere al factorilor implicati si nu din acela al atribuirilor pe care le face infractorul. Am fost interesati sa identificam tipurile de atribuire care apar în interiorul triunghiului format de: infractor – familia infractorului – fapta antisociala: cum vede infractorul legatura dintre fapta comisa si toate influentele care au actionat asupra lui, dar si atribuirile pe care le fac familiile lor asupra factorilor care au contribuit la transformarea propriului copil într-un infractor.
Întrucât pentru noi acest domeniu este relativ nou si neavând la dispozitie alte studii care sa constituie o baza de plecare am optat pentru realizarea unui studiu explorativ, urmând ca urmatoarele noastre demersuri sa vizeze doar anumite tinte precise.


I. Atribuirea
1. Definirea atribuirii

Atribuirea este dependenta de modul în care subiectul percepe legatura dintre un eveniment si cauzele sale. Cu cât aceasta covariatie este mai ridicata, cu atât atribuirea este mai puternica; atunci când exista o covariatie cu mai multe cauze posibile, atribuirea este slabita.
Atribuirea cauzalitatii intrarii unei persoane în câmpul infractional poate face referire atât la o entitate (poate include persoane sau non-persoane), la o persona (se refera la actorul principal al actiunii, persoana principala din eveniment) si chiar la o situatie (legata de conditiile în care s-a desfasurat comportamentul actorului). [Neculau A.]

2. Auto si hetero atribuire

În viata sociala, perceptia persoanei (auto-perceptia sau perceptia celuilalt) ocupa un loc privilegiat. Procesele de atribuire joaca un rol important în aceste activitati perceptive, permitând individului sa-si explice propriul comportament (auto-atribuire) si pe al celuilalt (hetero-atribuire).
De asemenea, exista diferente între auto-atribuire si hetero-atribuire si în ceea ce priveste cauzalitatea (interna sau externa). Cauzalitatea interna atribuie comportamentele, evenimentele persoanei în cauza (trasaturilor de personalitate, dispozitiilor), în timp ce cauzalitatea externa considera ca un eveniment se datoreaza unei constrângeri din mediu. [Doise W., Mugny G.]

II. Delincventa juvenila
1. Particularitati specifice adolescentei

Întrucât studiul nostru este centrat pe delincventa juvenila, consideram a fi important prezentarea câtorva particularitati ale acestei vârste.
Legislatia în vigoare în tara noastra interzice privarea de libertate a unui minor cu vârsta mai mica de 14 ani. Din acest motiv, minorii care sunt în arestul Politiei au vârste cuprinse între 14 si 18 ani, majoritatea având 16 si 17 ani. Pentru a întelege mai bine particularitatile acestei perioade, vom prezenta si câteva repere ale acesteia.
Adolescenta este o faza de restructurare afectiva si intelectuala a personalitatii, un proces de individualizare si diferentiere. În aceasta etapa relatiile sociale ocupa un loc important. Relatiile amicale, deja prezente din copilarie, capata o investire speciala în adolescenta, dar ele nu constituie singura forma de relationare între adolescenti.
Importanta relatiilor amicale este larg recunoscuta. Un studiu realizat pe adolescenti americani a aratat ca ei îsi petrec 23% din timp cu colegii, 29% cu prietenii, 19% cu familia, iar restul de 29% singuri sau cu cunostinte ocazionale. Deci, ei îsi petrec mai mult de jumatate din timpul zilei cu prietenii (29%) si cu colegii (23%) si doar 5% din timp cu unul sau ambii parinti. Cel mai bine adolescentii se simt în compania prietenilor, apoi a familiei, singuri si, în final, cu colegii. [Papalia, D.]
În ciuda acestor preferinte, adolescentii considera ca timpul petrecut în familie este cel mai important. Adolescentii se raporteaza adesea la proprii parinti într-un mod pozitiv, îsi doresc campania si atentia lor. Aceasta este vârsta careia parintii trebuie sa-i acorde o importanta sporita: neacordând copilului atentia de care el are nevoie accentueaza sentimentul de a nu fi înteles, al singuratatii si, în final, orientarea acestuia catre grupul de prieteni si astfel se favorizeaza intrarea lui în cercurile infractionale.
Similaritatea este cea mai importanta tendinta în adolescenta: ei vor sa fie cât mai diferiti de parintii lor si, prin urmare, vor cauta persoane care sunt ca ei. Având aceleasi gusturi muzicale, stil de îmbracaminte, atitudini fata de scoala, adolescentii vor forma “bisericute” sau “gasti”. O “bisericuta” este un mic grup format din trei pâna la noua persoane de obicei de acelasi sex, rasa, statut socio-economic, care îi si protejeaza intimitatea fiind intoleranti fata de cei ce gândesc altfel. [Papalia, D.]
Grupul ofera adolescentului nu numai cadrul de afirmare, mijlocul de afirmare libera securitate si siguranta, dar în grup adolescentul gaseste niveluri de aspiratie si valori comune cu ale sale.

2. Elemente de psihologie judiciara

Determinarea trasaturilor psihologice de baza ale criminalului reprezinta o preocupare foarte veche a specialistilor în psihologia judiciara. Sunt diferite tipuri de trasaturi ce au fost evidentiate în functie si de testele psihologice folosite. Vom prezenta rezultatele cercetarilor lui Kinberg, De Greef, deoarece sunt cele mai cunoscute în literatura de specialitate. Astfel, principalele trasaturi de personalitate sunt:
a) egocentrismul, dupa care criminalul se dovedeste extrem de individualist si de egoist;
b) labilitatea, dupa care criminalul are o constructie psihica si morala slaba, firava, schimbatoare;
c) lipsa de afectivitate, dupa care criminalul este rece, lipsit de mila, de simpatie fata de semenul sau;
d) agresivitatea, tendinta spre violenta si duritate;
e) lipsa de stapânire de sine, de inhibitie psihica si de alte trasaturi de felul acesta.

J. Pinatel sustine, cu privire la personalitatea criminala, ca aceasta exista cu o prima conditie, anume ca numai prin întrunirea tuturor trasaturilor de mai sus (egoism, violenta, lipsa de afectivitate etc.) de catre o persoana aceasta devine o personalitate criminala si, cu o a doua conditie, persoana respectiva sa prezinte, în cazul existentei acestor trasaturi, o stare de pericol social, o stare periculoasa. Sunt situatii în care prezenta trasaturilor de mai sus nu realizeaza starea periculoasa. Pinatel mentioneaza ca în 15% pentru infractori starea periculoasa este episodica, trecatoare, ca pentru 20% ea este cronica, iar pentru 55% ea este marginala; din aceasta categorie se recruteaza cei mai multi infractori recidivisti sau ocazionali. [Oancea, I.]

Dupa cum am vazut, prezenta anumitor trasaturi de personalitate nu conduce în mod obligatoriu catre comportamente criminale. De cele mai multe ori actioneaza o retea de factori favorizanti. Dintre conditiile care favorizeaza formarea grupului delincvent la tineri citam: factori familiali, culturali si sociali. Factorii familiali pot consta în acoperirea de catre mama a primelor delicte, comportament dominator al mamei, atitudinea indiferenta a tatalui sau absenta acestuia, tulburari ale relatiilor familiale (în acest cadru poate intra alcoolismul tatalui, atitudini antisociale diverse, absente de acasa, inconduita sexuala etc.), proasta adaptare a familiei la ierarhia sociala. Tânarul gaseste în banda caldura sufleteasca, curajul si loialitatea pe care nu le gaseste acasa, un mediu în care este acceptat în totalitate si chiar valorizat, aceasta fâcând din grup un raspuns la o situatie sociala si familiala precara. Factorii culturali si economici: Majoritatea membrilor bandei au rezultate slabe la învatatura, provin din clasele sociale dezavantajate economic, instabilitatea sociala, haosul, dezastrele naturale, razboiul, schimbarea în centrele aglomerate, diferentele mari culturale între familie si restul societatii, atitudini sociale negative în familie, familii retrograde care refuza încadrarea sociala, izolarea sociala legata de prejudecati nationale, religioase, rasiale. [Tanasescu, I.]

Modelul admirat si cultivat de acesti tineri este acela al omului dur, puternic, cu îndemânare pentru lupta fizica. O alta caracteristica a acestor grupe ar fi cautarea cu asiduitate a excitantului, a riscului (prin implicarea în actiuni tot mai riscante), adeseori prin utilizarea alcoolului, drogului, jocului de carti etc. De asemenea, în aceste grupe este cultivata smecheria, capacitatea de a însela, de a evita pericolele, de a atrage în cursa si de a nu fi prinsi. In aceste grupe functioneaza o filosofie a “sortii”, a norocului, a sansei. Totul este privit prin diada sansa/nesansa. [Chesnais, J.]

Exista în aceste grupe o discrepanta între atitudinea fata de autonomie si autoritate. În timp ce exprima resentimente fata de autoritatea externa, de fapt ei nu doresc sa fie autonomi, se constituie în bande bine organizate, cu o ierarhie stabila, unde se cere supunere si ascultare a regulilor impuse. Ei au o mare dorinta de a mima statutul adultului, nu prin responsabilitate, ci prin simboluri exterioare (sa posede masina, haine, bani de buzunar pentru bautura si tigari). Ei sunt aproape constant în rebeliune deschisa (fizica si verbala) cu proprii parinti.
Infractiunile cele mai frecvente comise de acesti minori sunt cele ce privesc disciplina familiala si scolara – vagabondajul – cersetoria, cele ce privesc bunurile -furturi marunte, precum si unele infractiuni fata de persoanele cu care vin în contact – loviri, distrugeri etc.

III. Prezentarea studiului
1. Obiectivul studiului

Utilizând metoda demersului explorativ, ne propunem sa identificam atât perceptia pe care infractorul o are asupra unei posibile legaturi între fapta sa si mediul socio-familial din care provine, dar si perceptia familiei asupra unei posibile conexiuni între persoana infractorului (vazuta ca un tot unitar) si fapta sa.

2. Ipoteze

1. Infractorii minori vor atribui cauzalitatea faptelor preponderent în mediul extern lor.
2. Parintii vor face preponderent hetero-atribuiri, plasând cea mai mare parte a responsabilitatii unor factori exteriori mediului familial (ex: influenta anturajului).
Aceste ipoteze ale noastre îsi au originea în experienta noastra practica, de membru în Comisia de Protectie a Copilului. Întâlnind minori care au savârsit diferite infractiuni înainte de a împlini vârsta de 14 ani, am putut observa ca aproximativ 65% dintre acestia nu-si recunosc fapta, iar în cazurile când o fac atribuie responsabilitatea, aproape exclusiv, anturajului. Dat fiind faptul ca, atunci când minorii ajung sa fie cercetati în stare privativa de libertate, aceasta masura s-a luat pe baza unui probatoriu, am dorit sa identificam care sunt acum opiniile lor si caror factori atribuie cauzalitatea.
Parintii care însotesc minorii în aceasta comisie adopta aceleasi strategii ca si copiii lor: fie minorul nu este vinovat, fie anturajul l-a influentat. Totusi, se poate observa ca, în cazul familiilor organizate, stabile, fara antecedente penale, cu un nivel mediu de educatie si ai caror copii au facut o singura infractiune si aceasta a implicat un grad redus de violenta (ex: distrugere sau furt, dar cu un prejudiciu mic) parintii recunosc fapta propriului copil si îsi asuma, de cele mai multe ori, întreaga responsabilitate.
Odata ajuns minorul în Arest, mizele puse în discutie sunt mai mari, si, se stie, de cele mai multe ori, acesta nu este la prima abatere. Din acest motiv am dorit sa verificam daca acum apar schimbari în modurile de apreciere ale parintilor.

3. Grup tinta

Grupul tinta al cercetarii noastre a fost constituit dintr-un numar de 16 cupluri: minorii infractori care se afla în Arestul IPJ Iasi si din parintii lor.

4. Instrumente utilizate si modul de administrare

Pentru realizarea acestui studiu am folosit un chestionar mai amplu ce a servit drept baza de interviu cu minorii din Arest si unul cu o dimensiune mult redusa, ce a fost utilizat în discutiile cu parintii.
Chestionarul care a servit drept baza în discutiile cu parintii a cuprins urmatorii itemi: date de identificare ale respondentului si ale minorului, date despre structura familiei si solicitarea de atribuiri privind factorii care au contribuit la intrarea minorului în câmpul infractional. Acest din urma item l-am solicitat sub forma unui grafic “placinta” (pie), iar parintii trebuiau sa numeasca factorul si cota lui procentuala.
Întrucât am avut mai mult timp la dispozitie pentru discutiile cu minorii, am folosit un chestionar mult mai amplu, pe care îl vom anexa la finalul acestei prezentari.

5. Interpretarea datelor

Din cauza numarului mic de interviuri realizate, ne vom limita doar la o interpretare preponderent calitativa a datelor.

1. Infractorii minori vor atribui cauzalitatea faptelor preponderent în mediul extern lor.
Solicitarea atribuirilor s-a facut, asa dupa cum am mai aratat, în mod liber, singura constrângere impusa de catre noi fiind aceea ca suma procentelor sa fie 100. Factorii enumerati în toate aceste raspunsuri sunt urmatorii: în cazul auto-atribuirilor s-a facut referire la anumite trairi emotionale din acele momente (ex: frica, lipsa de control) si neascultarea parintilor; în ceea ce priveste atribuirea responsabilitatii factorilor externi, acestia sunt: o ruda apropriata, prietenii si chiar victima.

Din cei 19 minori intervievati, 46% au atribuit prietenilor sau rudelor toata responsabilitatea faptei sau faptelor lor (au fost date procente de 100), 30% au facut atribuiri externe, cu procente cuprinse între 70 si 50. În aceste cazuri, factorii care au dus la savârsirea infractiunii sunt considerati a fi prietenii si victima si 15% dintre minori si-au asumat întreaga vina, facând referire la anumite stari emotionale din acele momente sau la faptul ca nu au ascultat parintii si s-au lasat influentati de prieteni.

Daca în Arest niciunul dintre minori nu si-a negat fapta, se mentine totusi preponderenta atribuirilor externe. Aceste rezultate sunt în concordanta cu teoriile psihologice existente conform carora indivizii tind spre pastrarea echilibrului interior si a unei imagini de sine pozitive.

2. Parintii vor face preponderent hetero-atribuiri, plasând cea mai mare parte a responsabilitatii unor factori exteriori mediului familial (ex: influenta anturajului, mass-media).

Datele ce au reiesit din interviurile cu parintii sunt mult mai variate. În primul rând dorim sa facem mentiunea ca interviurile au decurs mult mai dificil decât cele cu minorii, în sensul ca o parte dintre ei afirmau initial ca nu asi pot explica nici lor ce s-a întâmplat. Unii dintre ei înca se aflau în stare de soc, iar în cazul multora au actionat foarte puternic anumite mecanisme de aparare. Totusi datele obtinute de noi arata astfel: un singur parinte (7%) atribuie întreaga responsabilitate anumitor particularitati ale persoanei minorului sau a greselilor facute în educatia copilului; 23% plaseaza întreaga responsabilitate unor factori externi (ex. anturaj, mass media); 46% atribuie preponderent responsabilitatea anturajului, iar 15% preponderent anumitor particularitati legate de propria familie.

Asa cum ne asteptam, atribuirile sunt preponderent exterioare fiind incriminata influenta anturajului sau a mass-media. Au fost câteva cazuri în care parintii au interpretat aceasta întrebare ca fiind agresiva si au pus imediat în practica anumite mecanisme de aparare.

Întrucât în cadrul interviului noi am verificat tipurile de atribuire în doua moduri (primul cel prezentat anterior si cel de al doilea prin doua întrebari deschise prin care solicitam o data referirea la cauze în general care au determinat aparitia comportamentului infractional si una cu referire stricta la propria familie), facem o scurta trecere în revista a acestora.

Astfel, cauzele la care minorii au facut referire sunt anturajul (28.5%), lipsa banilor (19%), propria imaturitate (19%) si lipsa parintilor (9.5%). Se poate observa ca la aceasta prima întrebare nici un tânar nu a mentionat printre cauze conflictele intrafamiliale sau modelele pe care le-au oferit parintii.

La itemul la care li se cerea minorilor sa aprecieze daca anumite caracteristici ale familiei lor au contribuit la intrarea lor în câmpul infractional, 77% considera ca familia nu poate fi blamata pentru nimic din ceea ce au facut ei. Raspunsurile cele mai frecvente au fost de tipul: “Ei m-au învatat numai de bine, dar eu nu i-am ascultat”). Ceilalti 33%, care au apreciat ca anumite particularitati ale familiilor lor au contribuit la acest fapt au incriminat actele de violenta domestica sau lipsa parintilor.

Toate aceste fapte pe care le-am prezentat pâna acum, converg catre ipoteza ca apare la acesti tineri tendinta de protejare a propriei familii.

Un alt item s-a referit la persoana de referinta din timpul copilariei. 41% numesc mama ca fiind persoana de referinta în timpul copilariei, cu ea având si cele mai bune relatii, în timp ce tatal apare doar în 16% din cazuri, la egalitate cu influenta fratilor (16%). În 25% din cazuri cele mai bune relatii sunt considerate a fi avute cu prietenii.

În ceea ce priveste persoanele cu care minorul considera ca a avut cele mai importante conflicte, acestea sunt prietenii (16%) si cea mai mare proportie (66%) declara ca nu a avut conflicte importante pâna în momentul intrarii în arest..

Întrucât am urmarit identificarea climatului familial cu ajutorul a mai multor întrebari, vom prezenta doar o imagine generala. Marea majoritate a minorilor prezinta o imagine idilica despre propria familie: au avut o copilarie fericita, au primit o educatie buna de la parinti, nu au avut conflicte sau neplaceri marcante. Cei care deja au comis mai multe infractiuni afirma ca, desi parintii îi controlau foarte atent, ei au facut ceea ce au dorit. Facând împreuna genograma si discutând despre relatiile existente între membrii familiei, cei mai multi minori au declarat ca acestea sunt bune, fara tensiuni importante.

Putem sa facem, fara a gresi prea mult, afirmatia conform careia aceasta imagine idilica nu corespunde decât pe alocuri cu realitatea. Totusi noi ne explicam aceste lucruri prin aparitia dorului de casa, a nostalgiilor si, poate, a unor sentimente de regret si vina fata de familie. De asemenea, intervine si sentimentul apartenentei la o familie echilibrata, fericita.

Mai mult de trei sferturi dintre minorii care au comis infractiuni au realizat acest lucru în grupuri formate între 2 si 5 persoane, uneori ei chiar fiind implicati în doua grupuri diferite. În general traseul lor infractional este simplu: încep mai mult cu fapte deviante (absenteism scolar, parasirea domiciliului fara stirea parintilor), apoi comit diferite distrugeri, furturi si, de cele mai multe ori, culminând cu tâlhariile.

IV. Concluzii

Datele obtinute de catre noi converg catre concluzia ca atât tinerii, cât si parintii lor au tendinta de a face atribuiri externe cu privire la factorii care au contribuit la savârsirea unei infratiuni.

Mecanismele de aparare apar cu o intensitate mai crescuta la parinti, acest lucru datorându-se si maturitatii lor.

Minorii prezinta o imagine idilica despre familia lor, preferând sa nu mentioneze tensiunile intrafamiliale, modelele negative sau alte disfunctionalitati.

Pentru a oferi o imagine mult mai clara asupra situatiei familiale a acestor tineri ar fi nevoie de convorbiri extinse cu parintii. Consideram ca neacceptarea responsabilitatilor proprii are un efect negativ pe termen lung asupra riscului de recidiva (ne referim aici la minorii care au savârsit infractiuni cotra proprietatii private, a patrimoniului sau chiar tâlharii). Atat familiile, cât si minorii ar trebui sa beneficieze de programe de consiliere si psihoterapie adaptate acestei problematici.

Acest studiu ar putea fi reluat pe aceiasi subiecti în penitenciar dupa o anumita perioada si sa identificam daca au aparut modificari în perceptia minorilor asupra factorilor care au contribuit la savârsirea de infractiuni si daca au aparut modificari cu privire la imaginea lor asupra familiei. De asemeni, am putea sa ne centra atentia asupra sentimentelor pe care minorul le are în prezent fata de familia sa.

Un alt studiu ce se poate face, plecând de la tipurile de date obtinute, ar fi acela al identificarilor mecanismelor de aparare folosite si corelarea acestora cu anumite trasaturi de personalitate (ex: autocontrol, anxietate, nevrozism etc.) sau realizarea unui studiu comparativ privind mecanismele de aparare utilizate în perioada cercetarii penale si cele din perioada executarii pedepsei în penitenciar.
 

ANEXA
CHESTIONAR
 

2. Date referitoare la familia autorului

FRATII
nr. frati:
Fratii dvs au antecedente penale? Daca DA, care?
Cum va întelegeati cu fratii dvs când erati copil?
Cum anume a/ au reusit sa va influenteze viata, personalitatea, modul de a fi, de a gândi?
COPILARIE:
Cum v-ati descrie copilaria?
Ce fel de copil ati fost?
Cu cine v-ati înteles cel mai bine atunci când erati copil?
Cu cine ati avut cele mai importante conflicte pâna acum?
Care a fost persoana care v-a influentat cel mai mult? Cum?
Gândindu-va acum la fapta dumneavoastra, care ar fi cauzele care au determinat-o?
Considerati ca anumite aspecte legate de familia dumneavoastra au contribuit la comiterea infractiunii pentru care sunteti arestat? Daca DA, care?
Care a fost reactia familiei când a început urmarirea penala?

A. Date referitoare la predelincventa
 

B.  Date privind anturajul

C. Cum va petreceti timpul liber?
• Lectura/ tv,video/ baruri, restaurante, sali de jocuri/ jocuri de noroc/ altele
D. Date generale despre infractiune
1.1.data savârsirii infractiunii………………………………
1.2.denumire infractiune:………………………………
G. Date despre victima/ victime:
Care a fost motivul pentru care ati ales tocmai aceasta victima?

Bibliografie

1. Berk, L.- Child Development, Allyn & Bass, Boston 1997
2. Chesnais, J. C. – Histoire de la violence, Laffont, Paris 1981
3. Doise, W. Deschamp, J-C, Mugny, G. – Psihologia sociala experimentala, Ed. Polirom, Iasi, 1996
4. Neculau A. – Psihologia sociala.. Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Ia[i, 1998
5. Oancea I., Probleme de criminologie, Editura All, Bucuresti, 1998
6. Papalia Diane si Wendkos Olds, Sally – A Child World: Infancy Through
7. Adolescence, Ed. Von Hoffman Press inc., 1990
8. Tanasescu I, Tanasescu C., Tanasescu G. – Criminologie, Editura All, Bucuresti, 2000
 

---

* Subinspector psiholog, I.J.P. Iasi, M.A.I.