O perspectiva foarte interesanta în ceea ce priveste Uniunea Europeana si proiectele sale survine în urma analizei modului în care comunitatea aloca si administreaza fondurile structurale destinate statelor membre sau statelor în curs de aderare, care se împart în functie de o suma de criterii într-o suma de categorii dintre care cele mai cunoscute sînt fondurile oferite prin intermediul programelor PHARE, ISPA si SAPARD. Cu toate acestea, ele nu sînt cele mai importante.
La o privire de ansamblu, Uniunea Europeana este o structura suprastatala, care se defineste ca o comunitate de state europene independente, astazi în numar de 15, reunite în jurul unor valori politice, economice, culturale si sociale comune, în urma procesului de cooperare si integrare început în 1951, odata cu semnarea Tratatului de la Paris.
La nivel bugetar, statele membre contribuie la bugetul Uniunii Europene si primesc o anumita cota din bugetele astfel constituite. Fondurile sînt repartizate statelor membre prin doua sisteme, denumite Fonduri Structurale si Fonduri de Coeziune.
Fondurile Structurale sînt acordate pentru ca un stat membru sa atinga un nivel minim de dezvoltare a infrastructurii în raport cu standardele europene, investitiile tintind catre cresterea economica, a locurilor de munca si la dezvoltarea euroregiunilor, precum si la înlaturarea slabiciunilor structurale atît la nivelul regiunilor mai putin dezvoltate cît si în centrele urbane.
Pe aceasta componenta, un exemplu este instrumentul pentru politici structurale pentru preaderare (ISPA), care, pentru perioada 2000-2006, are prevazut un buget de aproximativ un miliard de euro pe an.
În ceea ce priveste Fondurile de Coeziune, acestea îsi propun sa reduca diferentele dintre regiunile si tarile europene. Obiectivul coeziunii economice si sociale apare în preambulul Tratatului de la Roma din 1957, iar termenul coeziune a fost ales ca fiind principalul cuvînt cheie pentru programul lansat în perioada anilor ’80 de catre Jacques Delors, menit sa relanseze procesul de integrare europeana prin crearea pietei interne si a uniunii monetare europene. Ideea de baza a fost aceea de a însoti elementele liberale orintate catre piata ale programului de integrare, cu o componenta sociala si o aderare explicita la solidaritate între curentele de stînga si dreapta din Uniunea Europeana.
Astfel, Delors si colaboratorii sai au propus atunci pentru componenta sociala a noii politici europene termeni cheie cum ar fi redistribuirea, solidaritatea, justitia, dezvoltarea sociala si regionala si convergenta. Aceste deziderate au fost reunite sub formula coeziune economica si sociala, care se regaseste si în preambulul din 1957. Prin urmare, Fondurile de Coeziune reprezinta un mecanism care urmareste sa elimine diferentele economice care submineaza spiritul comunitar.
Astfel, tarile proaspat aderente la Uniunea Europeana (Estonia, Lituania, Letonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Republica Ceha, Cipru, Malta si Polonia) au primit pentru perioada 2004-2006 o suma de 21,7 miliarde de euro.
Desi paradoxal, una dintre principalele problemele mentionate recent în articolele de presa si comentariile asupra extinderii Uniunii Europene este tocmai slaba capacitatea sau incapacitatea statelor europene si aderante de a absorbi fondurile comunitare, fenomen care este atribuit de specialistii si analistii financiari fragilitatii financiare a acestor state. De asemenea, foarte des se mentioneaza capacitatea redusa a tarilor de a pregati proiecte eligibile pentru absorbtia fondurilor comunitare.
Dificultatile de absorbtie apar de regula în zona Central si Est Europeana, unde sînt cauzate de o serie de probleme statale, printre care se numara si diferentele de organizare si structura sau stadiul incipient de dezvoltare a democratiei locale. tarile din Est au initiat la începutul anilor ’90 un proces de descentralizare, aspirînd la reîntoarcerea la autonomia locala, iar colectivitatile locale dispun în prezent de organisme de decizie constituite democratic, alese prin vot universal si cu competente sporite. În acest context, rolul acestor colectivitati devine din ce în ce mai mare la nivel finaciar, într-o perioada în care cerintele care li se impun presupun un efort specific pentru primirea de fonduri si pentru co-finantarea proiectelor comunitare.
Absorbtia fondurilor se face la nivelul colectivitatilor locale, pe baza competentelor extinse în mod progresiv la nivel regional. Astfel, în materie de educatie, colectivitatile locale au în sarcina întretinerea si constructia cladirilor, scolilor primare si secundare, precum si remunerarea personalului didactic (administratia institutiilor pentru studii superioare nu este asigurata de colectivitatile locale decît în Polonia). În domeniul imobiliar, colectivitatile sînt responsabile de constructia caselor si gestiunea în domeniul imobiliar, chiar daca o buna parte din apartamente si case au fost vîndute în cursul tranzitiei catre economia de piata (91% din bulgari sînt proprietarii caselor în care locuiesc). În ceea ce priveste sectorul social, o parte din cheltuielile cu încalzirea, apa si trasnsportul public pentru familiile fara venituri fac obiectul finantarilor de la bugetele locale (cum este si cazul României). De asemenea, spitalele, ordinea publica, transportul, distributia apei potabile, reciclarea apei si deseurilor menajere, gazele si caldura sînt administrate pe plan local.
Extinderea competentelor a determinat astfel o crestere a cheltuielilor publice locale pentru tarile Est Europene de pîna la un procent de 9% din Produsul Intern Brut (PIB) în anul 2002. Cu toate acestea, chiar daca înregistreaza o crestere, procentul este net inferior celui din Uniunea Europeana. Aici apare paradoxul, pentru ca, spus cu alte cuvinte, enuntul de mai sus anunta de fapt ca tarile din Est cheltuie un procent prea mic pentru a putea absorbi în totalitate fondurile europene!
Un indice pentru a masura capacitatea de absorbtie a fondurilor sînt investitiile pe care o anumita tara le face. Cheltuielile cu investitiile au înregistrat o tendinta de crestere si reprezinta în tarile din Europa Centrala si de Est un nivel relativ superior celor din Uniunea Europeana (2% din PIB, în medie, fata de 1,5% în medie, în Uniunea Europeana). Investitiile sînt cu toate acestea slabe în România si Bulgaria, unde se înregistreaza mai putin de 1% din PIB.
Criticile legate de folosirea banilor comunitari au semnalat în cazul României o serie de cazuri de conflict de interese în care persoane din administratia publica locala si-au însusit o parte din fondurile europene prin intermediul unor lucrari avînd ca obiect alimentarea cu apa, gaze si canalizare. O problema de acest tip afecteaza, printre altele, si capacitatea de absorbtie a fondurilor europene, determinînd Guvernul sa aprobe o serie de interdictii pentru alesii locali si functionarii publici, care se refera la accesul acestora la fondurile europene.
Criticile nu ocolesc nici Comisia Europeana, care a adoptat recent o propunere pentru cresterea bugetului UE de la 100 de miliarde de euro în prezent, la 143 de miliarde în 2013. Cu acest prilej, Comisia a fost criticata pentru ca nu a oferit o proiectie de perspectiva asupra modului în care vor fi cheltuiti banii, si nici macar nu a sugerat ca intentioneaza sa aloce mai multi bani pentru reforma durabila de structura. Dovada invocata de analistii financiari este faptul ca Bulgaria si România au fost omise de la calcularea pragului pentru cel mai mare nivel al ajutorului pentru perioada 2007-2013, chiar daca probabil tarile vor deveni membre în 2007. Exemplul este relevant în masura în care prapastia dintre nivelurile de prosperitate dintre regiunile Uniunii Europene s-a redus foarte putin sau chiar s-a extins în unele cazuri. Uniunea Europeana nu pare astfel dispusa sa cheltuiasca bani pentru a-si îndeplini propriile obiective pentru realizarea coeziunii si a convergentei.
Perspectiva financiara care defineste venitul UE si pragurile de cheltuieli de-a lungul unei perioade de mai multi ani urmeaza sa fie adoptata de Consiliu si de Parlament înainte de sfîrsitul anului 2005, în cadrul unei dezbateri care promite sa provoace o lupta de putere majora între o serie dintre statele membre (în special cele care contribuie în mod substantial la buget) si Comisie. Astfel, propunerea Comisiei porneste de la trei prioritati de termen lung, si anume: dezvoltare (mai ales în ceea ce priveste piata muncii si coeziunea), interesul cetateanului (libertate, securitate si dreptate) si întarirea imaginii Uniunii Europene ca partener global. Pentru a avea resurse financiare pentru atingerea acestor obiective politice, Comisia a cerut o crestere a nivelului mediu de cheltuieli de 1,4% pentru perioada de sapte ani, nevoile bugetare urmînd sa atinga suma de 143 de miliarde de euro. Pe întreaga perioada, sumele necesare vor ramîne însa undeva sub pragul financiar curent de 1,24% din PIB.
Pe de alta parte, o reorientare a politicii structurale europene prin acordarea de fonduri regionale în baza unor statistici privind venitul la nivel national si nu regional ar crea premisele pentru scaderea cheltuielilor fara a neglija regiunile cu adevarat dezavantajate. De asemenea, Uniunea nu este transparenta la nivelul planificarii bugetului din cauza mecanismului de corectie a contributiei statelor membre, care nu este aplicat unitar pentru toate statele.
Modul inegal de colectare a banilor la nivelul Uniunii Europene sta din ce în ce mai mult la baza argumentului în favoarea unei taxe UE. În opinia Comisiei, metoda de finantare trebuie schimbata pe termen mediu, din actualul sistem de contributii într-un sistem de taxe pentru a da Uniunii o mai mare autonomie financiara. Taxa va urma sa fie bazata pe o taxa pe valoare adaugata uniformizata la nivel european sau o taxa impusa mediului de afaceri, si va trebui sa fie neutra din punctul de vedere al venitului. Discutia legata de introducerea taxei europene arata însa un impediment major legat de predictia cresterii generale a efortului financiar local si national, deoarece este putin probabil ca tarile membre sa-si reduca taxele interne cu echivalentul sumei alocate Uniunii Europene.
Comisia Europeana a fost criticata recent si pentru faptul de a nu fi dezbatut divizarea si alcatuirea prioritatilor si a responsabilitatilor în domeniul financiar. Diferitele idei cu privire la Uniunea Europeana formata din 25 de state vor face negocierea bugetului si mai dificila decît a fost în trecut, cu atît mai mult cu cît deciziile vor fi luate în continuare numai prin unanimitate de voturi.
Unanimitatea permite celor care primesc bani sa blocheze deciziile care nu le convin, dar permite celorlalte tari membre sa aiba o influenta foarte mare. Daca întelegerea nu este realizata la timp, nu se va putea spune cum arata din 2007 si nici ce plati se vor face. O perspectiva care ar trebui sa îi înspaimînte pe contribuabili mult mai putin decît pe cei care primesc fondurile.