Constructia unei Europe unite este un lung proces în care alterneaza perioade de calm si etape decisive. Integrarea europeana nu poate fi decât progresiva.
Ea nu poate fi comparata cu crearea Statelor Unite ale Americii sau unificarea statelor italiene pentru ca Europa regrupeaza state si comunitati umane care au traditiile lor proprii. Exista deci diferite grade ale integrarii.
Se disting traditional cinci niveluri de integrare:
1. Zona de liber schimb
Aceasta este o zona în interiorul careia taxele vamale si restrictiile cantitative pentru schimburi (contingente) au fost suprimate (de exemplu A.E.L.S.creata în 1960 sau A.L.E.N.A. între Canada, S.U.A.si Mexic creata în 1994.
Produsele din zona pot circula liber si fara restrictii cantitative în interiorul zonei fara sa suporte taxe vamale la trecerea frontierelor interne ale zonei.
În Comunitate drepturile de vama au fost suprimate progresiv între 1957 si 1968.
Dezavantajul este ca într-o asemenea zona exista fenomenul deturnarii traficului de marfuri pentru ca anumite produse originare din tari terte nu fac decât sa tranziteze prin tarile zonei care practica slabe drepturi de vama, pentru a profita de regimul de taxare la frontiera cel mai favorabil.1
Pentru a evita aceste deturnari de trafic a fost necesara trecerea la stadiul urmator al integrarii: Uniunea vamala.
2.Al doilea stadiu al integrarii: Uniunea vamala
Se vorbeste despre uniune vamala când statele în cauza au eliminat drepturile vamale si contingentele nu numai între ele, dar au si creat un tarif vamal (sau tarif exterior) comun si o politica comerciala comuna.
Tariful vamal comunitar (art 19 alin.1 T.C.E.) se calculeaza stabilind media aritmetica a tarifelor aplicate în teritoriile vamale pe care le cuprinde Comunitatea. Primul tarif vamal comun a fost stabilit în 1968 si este revizuit periodic.
Într-o uniune vamala, obstacolele tarifare la schimburi au fost eliminate, dar subzista alte obstacole netarifare în ceea ce priveste schimbul de marfuri legate în special de disparitatea regimurilor fiscale aplicabile marfurilor care circula în interiorul zonei, diversitatii normelor tehnice carora trebuie sa se conformeze produsele pentru a fi vândute în mod legal pe teritoriul anumitor state membre.
Pentru a garanta libera circulatie a produselor si factorilor de productie (capitaluri, muncitori) numai trecerea la a treia etapa permite suprimarea ultimelor obstacole în ceea ce priveste schimburile.
Aceasta etapa este piata comuna.
3. Piata comuna
Se vorbeste de piata comuna când marfurile, persoanele, capitalurile, serviciile (transporturile, bancile, asigurarile, bursele) circula libere pe piata respectiva – se evoca cele 4 libertati fundamentale ale pietei comune).
Piata comuna este mai ambitioasa decât uniunea vamala pentru ca presupune mai ales aplicarea de reguli si legislatii comune, în materie fiscala sau în domeniul concurentei de exemplu. Presupune de asemenea existenta unor politici sectoriale comune, de exemplu în materie agricola sau în domeniul transporturilor.
Notiunea de piata comuna a fost recunoscuta în jurisprudenta C.J.C.E. – decizia Schul din 5 mai 1982 prevede ca: notiunea de piata comuna vizeaza eliminarea tuturor barierelor pentru schimburile intra comunitare în vederea fuziunii pietelor nationale într-o piata unica realizând conditii cât se poate de apropiate de cele ale unei veritabile piete interioare. 2
A.U.E. viza tocmai consacrarea acestei etape pentru ca autorii sai îsi fixasera ca obiectiv finalizarea marii piete interne cel mai târziu la 31 decembrie 1992 gratie adoptarii celor 300 de propuneri de directive prevazute de Cartea Alba a Comisiei în 1985.
4. Uniunea Economica si Monetara
Dimensiunea monetara a Europei comunitare este cvasiabsenta din Tratatul de la Roma, care se margineste sa enunte câteva principii în legatura cu coordonarea politicilor monetare nationale si politicilor de schimb (fixarea paritatilor între monedele statelor membre).
Dezintegrarea progresiva a S.M.I. si fluctuatia generalizata a monedelor în anii 1970 au constrâns statele europene sa se preocupe de dimensiunea monetara a constructiei europene si sa creeze un Sistem Monetar European (S.M.E.) în 1979 la initiativa presedintelui Valery Giscard D’Estaing si a cancelarului german Helmuth Schmidt.
Tratatul de la Maastricht este mult mai ambitios, pentru ca prevede instaurarea unei U.E.M. cu crearea unei monede unice gerata de o B.C.E., cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Dupa o perioada tranzitorie în care moneda unica circula oarecum în paralel cu monedele statelor membre, Euro va înlatura definitiv monedele nationale în 2002.
U.E.M. este constituita astfel încât sa asigure avantaje U.E.:
– ea permite reducerea riscurilor datorate multiplicitatii devizelor si limiteaza dependenta Europei fata de dolar;
– trebuie sa permita eliminarea costurilor legate de gestionarea riscului de schimb, sa simplifice gestiunea întreprinderilor, sa favorizeze circulatia libera a cetatenilor în U.E. (acestia putând utiliza o moneda unica pe întregul teritoriu al U.E.);
– va permite cresterea performantelor economice ale U.E. gratie unei convergente a politicilor economice a membrilor sai.
5. Uniunea politica (ultimul grad al integrarii)
Primele patru faze ale integrarii europene privesc în mod esential domeniul economic. Ultimul stadiu al integrarii este Uniunea politica, aceasta putând lua mai ales forma unei federatii (cu un guvern federal, cu o Camera a statelor, cu o Camera a popoarelor si o Curte Suprema dupa modelul german).
Din 1969 statele membre ale Comunitatilor Europene au mers mai departe în tentativa lor de a crea o Uniune politica, pentru ca au dat unui Comitet prezidat de Christian Fouchet misiunea de a elabora un proiect de statut în acest sens. Acest Comitet a prezentat pe 2 noiembrie 1961 un statut al Uniunii politice. Acest proiect de statut refuza foarte clar optiunea federala.
Cei cinci parteneri ai Frantei au prezentat, deci pe 20 ianuarie 1962 un contraproiect de “Uniune Europeana” mult mai ambitios. Odata în plus, partizanii si adversarii federalismului s-au înfruntat (generalul De Gaulle se opunea oricarei evolutii de tip federal) si eforturile întreprinse pentru crearea unei Comunitati politice au fost zadarnice.
Conceptia gaullista a constructiei europene a fost exprimata perfect cu ocazia unei conferinte de presa, pe 5 septembrie 1960: “A ne imagina ca putem sa construim ceva care sa fie eficace, si care sa fie aprobat de popoare, în afara si peste state este o himera. Cu siguranta, este adevarat ca s-au putut institui anumite organisme mai mult sau mai putin extranationale. Aceste organisme au valoarea lor tehnica, dar nu au si nu pot avea autoritate si în consecinta eficacitate politica”.
A asigura cooperarea regulata a Europei occidentale este ceea ce Franta considera ca fiind de dorit, ca fiind posibil si ca fiind practic, în domeniile politic, economic, cultural si al apararii.3
Va trebui asteptat anul 1980 pentru ca o noua initiativa sa fie luata în vederea crearii unei Uniuni politice.
E vorba de Proiectul Spinelli din iunie 1980 care prevedea crearea unei Uniuni dotate cu competente foarte întinse precum si o întarire sensibila a puterilor Parlamentului European.
Acest proiect, adoptat cu o mare majoritate de Parlamentul European pe 14 februarie 1984, a esuat, dar constituie înca si astazi o sursa de inspiratie pentru membrii Adunarii de la Strasbourg. Partizan al unei Europe de tip federal, Spinelli era liderul unui grup de parlamentari care se întruneau deseori la restaurantul strasbourgez “Crocodilul” (se vorbeste astfel despre “grupul crocodililor”).4
Dupa toate aceste încercari, Tratatul de la Maastricht (1992) va crea o Uniune Europeana care este în acelasi timp o U.E.M. si o Uniune politica. Aceasta Uniune politica se fundamenteaza astazi pe trei elemente principale:
– cetatenia europeana
– politica externa si de securitate comuna (P.E.S.C.)
– justitia si afacerile interne (J.A.I.)
Fiindca nu s-a reusit promovarea unei Uniuni politice înaintea semnarii Tratatului de la Maastricht, tarile membre ale C.E. au pus în aplicare, de la începutul anilor 1970, o cooperare politica europeana.
Aceasta cooperare politica s-a fundamentat în principal pe Raportul Davignon, adoptat în octombrie 1970 la cererea sefilor de state si de guverne reuniti la Haga în decembrie 1969.
1 G. Ysaac – op. cit., pagina 74
2 R.M. Chevalier, J. Boulouis – op. cit., pagina 96
3 J. Rideau – op cit., pagina 38
4 J. Boulouis – op. cit., pagina 69
Material elaborat de Oana