Marea Britanie a fost prima tara din lume care a practicat regimul parlamentar. Acesta a luat fiinta la sfârsitul secolului al XVIII-lea si si-a gasit deplina dezvoltare de-a lungul secolului al XIX-lea, în timpul erei victoriene.
Nici o Constitutie scrisa nu precizeaza organizarea si functionarea institutiilor, care ramâne în fapt de esenta cutumiara.
În Marea Britanie, Guvernul a devenit mostenitorul puterilor regale. Aceasta si datorita, în mare masura, conceptiilor poporului britanic care, traditional, considera ca cel care dispune de o putere pe care o exercita în mod liber, trebuie sa fie în întregime responsabil de actele sale. Cum, daca regele ar fi responsabil, ar însemna ca acesta sa poata fi judecat în sensul strict al cuvântului, ceea ce poate antrena uneori revolutii, experienta pe care britanicii au cunoscut-o în 1640 si 1688. Cum procedeul a fost gasit eficace, dar periculos, englezii au preferat sa transfere progresiv cabinetului puterile care apartinusera regelui. De unde clasica formula: “The king can do no wrong”.
În Marea Britanie se face o distinctie care pe continent nu are nici o valoare, între minister si cabinet, care se prezinta sub forma unor cercuri concentrice.
Ministerul este organismul guvernamental lato sensu; dupa Bagehot, cabinetul este partea eficace a Guvernului, sau dupa J. Giguel, sâmburele dur al mecanismului guvernamental. El contine un numar mic de persoane alese intuitu personae de primul ministru.
Desi pastreaza teoretic puterea de a numi, monarhul nu poate, în realitate, sa refuze acordul sau si, a fortiori, el a renuntat la puterea de a-i revoca.
Lipsa de organizare a Guvernului, pâna la Lloyd George, la începutul secolului trecut a contribuit la cresterea importantei primului-ministru. Fara îndoiala, faptul ca acesta este personal plebiscitat în cursul alegerilor parlamentare, este elementul esential al autoritatii sale. “Dar caracterul improvizat pe care l-a pastrat mult timp functionarea Cabinetului, a facut ca munca de echipa sa fie organizata mai ales în jurul si pentru primul-ministru”. 93
Primul-ministru numeste membrii Guvernului, dar poate sa-si ceara unui ministru sa demisioneze sau sa îsi schimbe atributiile. El poate de asemenea sa prezinte regelui demisia Guvernului. Primul-ministru asigura legatura între Guvern si monarh, ministrii neavând acces direct la rege sau regina.
El controleaza politica subordonatilor sai, neezitând sa intervina în departamentul respectiv, si în special cât priveste politica externa.
Guvernul britanic nu este responsabil decât în fata Camerei Comunelor.
Trei sunt, dupa Esmein94, pricipiile care stau la baza responsabilitatii ministrilor:
1. iresponsabilitatea monarhului, titularul puterii executive
2. resposabilitatea ministrilor, cu privire la orice act ilegal, sau chiar gresit si prejudiciabil pentru tara, pe care l-au îndeplinit sau la care au participat
3. necesitatea pentru rege de a face sa participe un ministru la toate actele prin care se exercita prerogativa Coroanei.
Radacinile resposabilitatii politice a ministrilor se afla în procedura impeachementului, folosita pentru prima data în 1376 sub regimul lui Edward al III-lea.
Impeachement este o acuzatie facuta de Camera Comunelor contra unui ministru, în fata Camerei Lorzilor, care statueaza în aceasta cauza ca un tribunal. Aceasta procedura avea doua parti slabe. Prima consta în faptul ca se aplica doar în materie penala, utilizându-se doar când ministrul savârsea o infractiune. În secolul al XVIII-lea practica s-a îndepartat de aceasta rigoare, iar procedura s-a aplicat chiar pentru greseli grave, prejudiciabile pentru tara.
A doua parte slaba consta în faptul ca regele avea drept de gratiere si amnistie, drept de care se putea prevala pentru a sustrage un minsitru de la aceasta procedura. Dar “Act of Settlement” a suprimat aceasta facultate.
“Aceasta jurisdictie, în fond politica, a creat în Anglia responsabilitatea ministeriala”. 95
Astazi aceasta procedura este considerata ca fiind cazuta în desuetudine chiar de catre englezi, fiind utilizata ultima oara în 1805 împotriva Lordului Melville.
Ratiunea perimarii consta în aceea ca în prezent, Camera Comunelor putând sa îi rastoarne pe ministri, nu mai este nevoie sa îi puna sub acuzare.
Regula responsabilitatii ministeriale, desi este constitutionala, nu este scrisa.
Cabinetul este responsabil solidar de mersul general al afacerilor statului. Aceasta regula s-a dezvoltat începând cu 1688, multa vreme Cabinetul fiind un organism de detinatori ai înaltelor atributii. Astfel, responsabilitatea colectiva s-a dezvoltat mai târziu ca responsabilitatea politica individuala a ministrilor. La mijlocul secolului XIX, responsabilitatea colectiva a fost ferm stabilita.
“Responsabilitatea colectiva nu înseamna ca fiecare ministru trebuie sa ia parte activa la formularea politicii, nici ca prezenta sa în sala Cabinetului este esentiala atunci când e luata o decizie”. 96
Obligatiile ministrului pot fi mai degraba pasive decât active atunci când decizia nu se refera la probleme din propria sfera de responsabilitate administrativa. El trebuie, oricum, sa fie informat dinainte despre orice propunere a altui ministru si sa aiba posibilitatea de a-si manifesta îndoiala si obiectiile.
Nici în Parlament, nici în afara lui un ministru nu poate fi în dezacord cu o decizie a Cabinetului.
« Responsabilitatea individuala are un caracter mai pregnant. Fiecare ministru în propria sa sfera de competenta poarta sarcina de a actiona pentru Guvern. Când un ministru anunta ca Guvernul e pregatit sa mearga pe un anumit drum, nu înseamna ca decizia se refera la Cabinet. Daca decizia se refera exclusiv la sfera de care un ministru este responsabil, trebuie sa fie la discretia sa pe cine alege sa consulte anterior. În zilele noastre, atât de complexe sunt rezultatele actiunii guvernamentale, încât e sigur sa se presupuna ca practica consultarilor anterioare interdepartamentale este ferm stabilita la toate nivelele. Cu atât mai mult cu cât fiecare ministru stie ca în final va trebui sa se bazeze pe sprijinul colegilor sai de Cabinet daca critica politica devine puternica, asa încât trebuie sa îsi tempereze deciziile. » 97
93 J. Giguel, Droit constitutionnel et institutions politiques, Ed. Montchrestien,Paris, 1993, p. 239
94 Esmein, Elements de droit constitutionnel francais et compare, 1909, Paris, p.119
95 Esmein, op.cit., p. 121
96 WADE and BRADLEY, Constitutional Law, London, 1964, p .86
97 Idem
Material elaborat de Bodor Claudia