Gh. Şincai este unul dintre cei mai activi şi mai productivi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene. El a asimilat o bogată cultură clasică, teoretică şi istorică, studiind la celebrul Colegiu “De Propaganda Fide” din Roma, colegiul superior al Vaticanului.

Lucrarea sa fundamentală este Hronica românilor şi a mai multor neamuri, definitivată în 1811. Este o vastă sinteză documentară asupra formării şi continuităţii istorice a poporului român în vatra vechii Dacii. Autorul critică istoriile care denigrează poporul român, istorii care “trag jarul” pe spuza unor teze politice, împotriva adevărului istoric, lansând “poveşti desfundate”, spunea el. Ca şi Micu şi Maior, el vrea să restabilească adevărul despre români, să reabiliteze imaginea lor de popor latin, vechi şi nobil, să înlăture imaginea falsă produsă de scrierile unor istorici unguri, austrieci şi germani. În planul gândirii sociale, Şincai este adeptul unor reforme care să amelioreze în primul rând soarta ţăranilor, să-i scoată din condiţia umilitoare de şerbie şi iobăgie.

Deschis la noile idei ale timpului, Şincai dovedeşte un interes deosebit pentru ştiinţele naturii şi pentru spiritul raţionalist modern. Crezul luminist şi raţionalist al autorului este ilustrat de lucrarea Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului, publicată la 1800. Titlul cărţii este semnificativ. “Învăţătură firească” înseamnă aici cunoaştere naturală, bazată pe studierea “firii” (a naturii), iar “superstiţiile norodului” reprezintă prejudecăţile şi explicaţiile supranaturale acumulate în mentalitatea oamenilor. Programul cultural luminist este elocvent exprimat prin această opoziţie. Autorul se străduie să demonstreze că fenomenele au o explicaţie cauzală, naturală, “firească”, iar explicaţiile fanteziste şi mitice, prin apel la factori supranaturali, trebuie eliminate din conştiinţa oamenilor. Cartea lui Şincai dă o imagine a ştiinţelor naturii în ofensivă cu obscurantismul medieval.

Deşi avea studii teologice la Roma şi era integrat bisericii unite, Şincai a devenit un aspru critic al clerului, s-a îndepărtat de biserică şi a criticat în termeni duri “unirea” religioasă cu biserica Romei. El evaluează acest act dintr-o perspectivă naţională, nu religioasă. La un secol de la înfăptuirea unirii religioase, Şincai face bilanţul avantajelor şi al dezavantajelor, arătând că unirea “numai popilor a folosit”, dar şi ungurilor catolici care i-au putut număra astfel şi pe românii uniţi în contul lor. Românii au fost înşelaţi în aşteptările lor, astfel că “uniaţia” a avut drept rezultat nu obţinerea unor drepturi, aşa cum sperau românii, ci doar învrăjbirea lor, strategie urmărită de cei care doreau să-i dezbine şi să-i poată menţine în condiţii umilitoare.

O atitudine asemănătoare vor avea şi alţi exegeţi lucizi ai fenomenului românesc. Pentru o judecată nuanţată şi detaşată de orice angajamente partizane, să menţionăm că Simion Bărnuţiu, în faimosul discurs de la Blaj, din 2/14 mai 1848, a denunţat “uniaţia” ca o strategie prin care ungurii au reuşit să-i învrăjbească pe români, ca o capcană în care românii au căzut, fiind de bună credinţă. Mai târziu, istoricul Alexandru Papiu Ilarian, reconstituind filmul evenimentelor şi efectele lor cumulate, ajunge la concluzii asemănătoare cu cele ale lui Şincai. Să menţionăm că Şincai, Bărnuţiu şi Papiu Ilarian proveneau din familii şi din medii spirituale ce aparţineau bisericii unite.

Şincai a fost un intemeietor, un erou al culturii române; el a înfiinţat peste 300 de şcoli româneşti în Transilvania. A fost persecutat şi a murit în mizerie, purtând în traistă Hronica sa prin satele româneşti.