Dupa ce si-a asigurat dominatia politica, URSS-ul a adus România la masa negocierilor economice. Loiali sovieticilor, comunistii români au sustinut o colaborare pe termen lung. Cu doar o zi înainte de finalul razboiului, 8 mai 1945, la Moscova s-au semnat doua acorduri economice. Unul dintre ele a fost considerat “izvorul sovromurilor”.

Pentru Stalin, unica prioritate a economiilor “statelor fratesti” era slujirea intereselor URSS. Înca din timpul razboiului, sovieticii s-au dovedit extrem de interesati în bogatiile tarilor ocupate. Dupa 1945, una dintre modalitatile inventate de ei pentru a controla sectoarele de baza ale economiilor tarilor central-europene a fost înfiintarea de “întreprinderi mixte”. În România, acestea au luat nastere în urma acordului de la Moscova, prin care sovieticii s-au declarat dispusi sa “investeasca” în câteva dintre întreprinderile romanesti de stat sau private 50% capital, constând în special din utilaje, sa asigure, la nevoie si personalul de specialitate (capitalul rusesc a fost extras din materialele furate de la nemti). Partea româneasca trebuia sa contribuie la rându-i cu 50% capital si forta de munca. si beneficiile de pe urma acestei “colaborari” urmau a se împarti tot pe jumatate. Acordurile uneau, doar pe hârtie, doi “parteneri” inegali: o Uniune Sovietica învingatoare si o Românie învinsa si slabita.

Practic, din iunie 1945 pâna în prima jumatate a lui 1946, s-au înfiintat 19 sovromuri, în ramurile industriale de cea mai mare importanta economica si strategica pentru România. Primul a fost Sovromtransportul, cu profil de societate de navigatie. În conditiile în care caile de transport catre URSS au fost afectate de bombardamente, deschiderea de care beneficia tara noastra la mare si Dunare erau cai foarte utile rusilor. Al doilea decret-lege semnat de Regele Mihai I a vizat înfiintarea Sovrompetrolului de la Ploiesti. Astfel, sovieticii controlau si cea mai întinsa si bogata zona petrolifera.

Ruperea legaturilor economice cu cel de-al Treilea Reich, care detinuse ponderea covârsitoare în comertul exterior al României în anii 1941-1944, nu a fost urmata, în conditiile desfasurarii operatiunilor militare la granitele tarii noastre, de reluarea relatiilor economice cu partenerii traditionali apartinând Natiunilor Unite. În aceste conditii de izolare economica, au fost încheiate, la 8 mai 1945, la Moscova, Acordul privind schimbul de marfuri si Acordul de colaborare economica dintre România si URSS. Erau primele întelegeri economice importante semnate de România dupa 23 august 1944. Volumul schimburilor de marfuri se ridica la 50 de milioane de dolari.

Decretul-Lege din iulie 1945, potrivit caruia capitalul german din România a fost “nationalizat” si a constituit aportul URSS la înfiintarea “Sovrompetrol”, prima din cele 193 de societati mixte româno-sovietice, câte vor fi create pâna in 1948.
România a livrat în URSS cu 40,5 milioane de dolari mai multe marfuri decât a primit. În anul 1945, exporturile României erau orientate spre URSS în proportie de 90%, iar 51% din importuri veneau din aceasta tara. Precizam ca, în perioada 1941-1944, ponderea maxima a tarilor “Axei” in comertul nostru a fost de 56, 2% la export, în anul 1943, si 87,5% la import, în acelasi an. (…)

Potrivit acordului sovieto-român cu privire la furniturile de marfuri românesti ca indemnizatie pentru pagubele de razboi, semnat la Moscova pa 16 ianuarie 1945, si potrivit articolului 11 din Conventia de Armistitiu, România a fost obligata sa plateasca URSS-ului, între 12 septembrie 1944 si 12 septembrie 1950, 300 milioane dolari; 50 milioane dolari anual timp de 6 ani, din care: 50 milioane dolari produse petroliere; 54 milioane dolari cherestea, vite si grâne; 96 milioane dolari vase maritime si fluviale; material mecanic si feroviar.(…) Reasezarea relatiilor economice româno-ruse pe baze reale si de durata, în spiritul principiilor si practicilor actuale internationale, presupune si restabilirea adevarului asupra a ceea ce s-a întâmplat efectiv în comertul româno-sovietic în perioada 1944(septembrie) – 1955(livrari românesti în contul despagubirilor pentru întretinerea trupelor de ocupatie din România si pentru trupele “eliberate”); livrarile sovietice pentru România si pentru trupele sale din România; aportul (efectiv) sovietic la constituirea si functionarea SOVROM-urilor; prestatiile de servicii românesti pentru trupele sovietice din România si din alte tari de “democratie populara” sau ocupate (Germania, Austria); “capturi de razboi” si valori confiscate de trupele de ocupatie, apartinând aliatilor sau neutrilor, pe care România a trebuit sa le plateasca ulterior; evaluarea corecta a activelor sovietice ale SOVROM-urilor care au fost rascumparate de România; livrarile de marfuri si prestatiile SOVROM-urilor pentru strainatate – indiferent de destinatie.

Ar fi lipsit de obiectivitate daca am sustine ca numai prezenta atotcuprinzatoare sovietica ar fi fost cauza tuturor celor de care se fac vinovati PCR-istii si regimul instaurat la 6 martie 1945. Atitudinea slugarnica a unor conducatori comunisti, cu totul aservita tezelor sau intereselor Moscovei, au facut mult rau tarii si prestigiului ei.

Rescrierea istoriei, dupa standarde sovietice, în care Rusia era prezentata ca singura si permanenta prietena a României, editarea de manuale scolare în care toate descoperirile tehnice si stiintifice aveau sorginte rusa, adoptarea si propagarea cu perseverenta a unor teorii nestiintifice în diverse domenii: biologie, agricultura, lingvistica si altele, accentul disproportionat de mare ale limbii si literaturii ruse în scoli, facultati si activitatea editoriala sunt numai câteva exemple ale suprematiei sovietice si ale subordonarii fata de ea a culturii, stiintei si învatamântului românesc.

Prezenta sovietica în România avea drept component de prima importanta prezenta economica. Ea a fost sustinuta de multe sute de consilieri în toate administratiile esentiale, de conducatori si specialisti în întreprinderi industriale. (…) Aceste întreprinderi au avut un rol pozitiv în demararea economiei dupa sfârsitul razboiului, prin aportul de utilaje si materiale din URSS de care era mare nevoie, precum si datorita experientei si profesionalismului unor cadre si specialisti sovietici. Totusi, Sovromurile au avut, pentru România, un bilant negativ, din cauza constituirii unora dintre ele prin operatii fictive, formale de transfer al unor capitaluri, în mod scriptic, de la un Sovrom la altul, de livrari catre URSS a unor produse în cantitati exagerate sau sub valoarea lor reala, impunerii de catre reprezentatii sovietici a unor masuri ce nu corespundeau intereselor economiei romanesti. De aceea ele au fost desfiintate curând dupa moartea lui Stalin. Trebuie mentionat ca la rascumpararea Sovromurilor, URSS a cedat în mod gratuit României toate bunurile ce apartinusera Germaniei, aduse ca aport sovietic la înfiintarea acestor întreprinderi.

Au avut rol pozitiv pentru economia româneasca Sovromtractor de la Brasov, Combinatul siderurgic de la Resita si Sovrompetrol. Datorita activitatii Sovrompetrol, a utilajului sovietic si de fabricatie româneasca, elogiata si de Mikoian, productia de petrol a crescut de la 3.505.000 tone in 1944 la peste 10.500.000 în 1955.

În schimb, Sovromcvartit, care avea ca obiect descoperirea si exploatarea minereurilor de uraniu spre a fi in întregime livrate URSS pentru programul ei nuclear, a decontat României numai cantitatea de minereu livrat, fara a tine seama de continutul de uraniu. Or, la Baita, în judetul Bihor, au fost gasite filoane pana la 6% concentratie, ceea ce, în acea vreme, nu era întâlnit pe plan mondial.

Tratativele cu reprezentantul principal al partii sovietice, Iatrov, au fost purtate la Ministerul de Finante de Vasile Luca si Miron Constantinescu, pe atunci presedinte al comitetului de stat al planificarii, care conveneau destul de usor cu pretentiile sovietice, cât si cu formarea de noi societati mixte, fara nici un aport real din partea partenerului. Maurer a participat uneori la discutii si s-a aratat în dezacord cu asemenea operatii.

La începutul lui 1948, a sosit la Bucuresti mâna dreapta a lui Beria care, pe lânga conducerea NKVD-ului, predecesorul KGB-ului, raspundea si de întreprinderile cu participare sovietica din strainatate. Am participat cu Gheorghiu-Dej la ambasada sovietica, în prezenta ambasadorului Kavtaradze, la o întrevedere cu Molotov. Acesta l-a întrebat pe Dej care era motivul pentru care Maurer se opunea înfiintarii de noi sovromuri, la care Dej a raspuns ca nu aduc nimic tarii. Descumpanirea lui Merculov era destul de vizibila si n-a mai insistat asupra subiectului pentru care a venit.

Acordul de colaborare economica si protocolul confidential care-l însotea au stat la baza constituirii si functionarii Sovromurilor. Domeniile de colaborare vizate erau agricultura, industria (petroliera, metalurgica, forestiera, alimentara si textila), transporturile si navigatia, bancile. protocolul confidential preciza continutul si formele de organizare ale societatilor mixte în domeniul explorarii si exploatarii petrolului (stabilind – spre exemplu – obligatia guvernului de a acorda societatii dreptul de preferinta pentru exploatarea unor terenuri libere), lemnului , metalurgiei, (se prevede participarea URSS la societatea pe actiuni “Uzinele si domeniile Resita”), transporturilor pe apa (cu folosirea porturilor Constanta, Galati, Braila, Giurgiu) si aeriene, comertului de banca. Fiecare din partile contractante urma sa detina 50% din actiuni.

Aportul României în fiecare societate urma sa-l constituie resursele existente în ramura respectiva, în timp ce aportul sovietic era îndeosebi de ordin tehnic sau consta în livrari ce urmau a fi efectuate ulterior. Concesionarea unor elemente de infrastructura prevazute a se acorda diferitelor Sovromuri avea, evident, si consecinte politice si militare. Trebuie remarcat ca desi protocolul prevedea semnarea, în termen de doua luni, a unor acorduri separate pentru stabilirea conditiilor juridice, financiare si tehnice pentru organizarea si activitatea fiecarei societati, nici unul dintre acestea (mentionate în protocol) nu a fost semnat în termenul prevazut.

La 17 iulie si 19 iulie au fost semnate, la Bucuresti, conventiile pentru înfiintarea primelor societati mixte: Sovrompetrol si Sovromtransport. Alte doua – Tars si Sovrombanc – au fost semnate la 8 si, respectiv, 14 august 1945. celelalte societati mixte au luat fiinta între anii 1946-1952. Curând dupa înfiintarea lor, societatile au obtinut pozitii de prim ordin în domeniul în care-si desfasurau activitatea.

Astfel, Sovrompetrol detinea, dupa doi ani de activitate, 37% din numarul metrilor forati pentru explorari, 43,7% din numarul metrilor forati pentru exploatare, 29,8% din productia de titei, 36,5% din cantitatea de titei prelucrat, 37,7% din expeditiile interne de petrol si 38,2% din cele externe. Într-o scurta perioada de timp, grupul Sovrombanc, alcatuit din societatea Sovombanc si Societatea Bancara Româna, BCR si Banca Agricola – la care societatea bancara sovieto-româna avea o participare majoritara – a ajuns sa detina pozitii preponderente în activitatea bancara din România. Daca, la 31 decembrie 1946, suma bilanturilor era de 424 miliarde lei pentru grupul Sovrombanc si 579,7 miliarde lei pentru celelalte banci, dupa numai 6 luni aceasta era de 3.621,7 miliarde si respectiv 3.249,3 miliarde lei. Aceeasi situatie si în ceea ce priveste suma plasamentelor. La sfârsitul anului 1946, grupul Sovrombanc înregistra 298,3 miliarde lei, iar celelalte banci 400,9 miliarde lei, pentru ca la 30 iunie 1947 sumele sa fie de 2.637,9 si, respectiv, 2.367,7 miliarde lei.

Prin acordurile succesive privind vânzarea si predarea catre România a partii de participatie sovietice la Sovromuri, încheiate la 31 martie si 18 septembrie 1954, în conditiile internationale cunoscute, 12 din cele 16 societati (Sovrompetrol, Sovromasigurare si Sovromcuart au functionat pâna în 1956). Potrivit acestora, valoarea partii de participatie sovietica urma sa fie rascumparata de statul român – dupa ce în 1956 se cazuse de acord asupra amânarii ratelor scadente în anii 1957-1959 – în rate anuale egale, esalonate pe un numar de 10 ani (1966-1975), prin livrari de marfuri romanesti în URSS. La 1 ianuarie 1959, datoria însuma 3.516.895 mii lei (la valuta de atunci).

Activitatea societatilor mixte – Sovrom – s-a dovedit daunatoare pentru economia româneasca. Principiul paritatii aportului de capital român si sovietic nu a fost respectat. În afara valorii unor averi germane din România, URSS a contribuit efectiv la activitatea acestora, potrivit evaluarilor efectuate de autoritatile din România, cu utilaje în valoare de 2,9 miliarde lei.

Referitor la averile germane trebuie precizat ca, potrivit Protocolului lucrarilor Conferintei de la Berlin din 1 august (punctul III “Reparatii germane”, paragrafele 8, 9, 10), guvernul sovietic “renunta la orice pretentii cu privire la actiunile întreprinderilor germane situate în zonele occidentale al Germaniei, precum si la activele externe germane aflate în tara cu exceptia celor aflate în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România si Austria orientala, si, “nu ridica pretentii cu privire la aurul capturat de trupele aliate în Germania”. În acelasi timp, guvernele Marii Britanii si SUA renuntau la pretentiile lor cu privire la actiunile întreprinderilor germane în zona rasariteana de ocupatie a Germaniei, precum si la activele externe germane în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România si Austria orientala.

Aceasta hotarâre a Marilor Puteri, adoptata la Postdam “pentru a usura Uniunii Sovietice recuperarea creantelor ei fata de Germania”, trecea deci în patrimoniul sovietic bunurile germane din România. Ea s-a concretizat în art. 26 al Tratatului de pace încheiat între România si Puterile Aliate si Asociate la Paris, în 1947, care prevedea ca “România recunoaste ca Uniunea Sovietica are dreptul la toate averile germane din România care au fost transferate Uniunii Sovietice de catre Consiliul de Control pentru Germania si se obliga sa ia toate masurile necesare pentru a înlesni asemenea transferuri”. Coroborat cu art. 28, care reglementa situatia bunurilor române din Germania, obligând România sa renunte “în numele sau si în numele cetatenilor sai la orice pretentiuni împotriva Germaniei si a societatilor germane pendinte la 8 mai 1945, cu exceptia pretentiunilor rezultând din contracte si alte obligatiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939”, art. 26 constituia una din clauzele grele ale tratatului de pace. România era obligata sa renunte la creantele sale împotriva Germaniei – care se ridicau la circa 1 miliard Reich Mark, rezultând din exportul românesc în Germania, – dar fortata sa plateasca creantele Germaniei împotriva României rezultate din schimburile comerciale efectuate în cliring între cele doua tari în perioada razboiului.

Transferul bunurilor germane catre URSS, dupa conferinta de la Posdam, a avut ca urmare sporirea ritmului de creare a Sovromurilor: 14 din cele 16 societati mixte au luat fiinta dupa 1 august 1945, multe din bunurile germane constituind aportul partii sovietice la înfiintarea acestora. La lichidarea societatilor, datorita luarii în calcul a unor bunuri care nu apartineau în realitate partii sovietice, a supraevaluarii unor aporturi, a beneficiilor exagerate obtinute în activitatea lor, printr-o serie de reglementari si procedee incorecte s-a ajuns la concluzi ca datoria statului român din rascumpararea participatiei sovietice este de 9,6 miliarde lei, suma disproportionat de mare fata de ceea ce a fost adus efectiv de partea sovietica din propriul patrimoniu (2,9 miliarde lei). Ca urmare a discutiilor dintre guvernele român si sovietic, în 1956 URSS a consimtit – în conditiile internationale stiute – sa reduca aceasta suma cu 4,3 miliarde lei, din care pentru averi germane 1,5 miliarde lei (la radio si în presa s-a anuntat, atunci, ca URSS a renuntat la toate bunurile germane în România), ramânând de plata suma de 5,3 miliarde lei. Reducerea nu a avut caracterul unor gratuitati acordate statului român, ci reprezenta corectarea – numai în parte – a datoriei initiale, ca urmare a regimului preferential, a reglementarilor si procedeelor neechitabile intervenite în activitatea fostelor societati Sovrom.

În 1938, comertul exterior al tarii noastre cu Uniunea Sovietica si cu actualele tari de democratie populara se ridica doar la 19% din volumul total al comertului nostru exterior fata de 81% cât reprezenta comertul nostru cu celelalte tari. Dupa razboi, acest raport s’a schimbat fundamental. În 1948 comertul cu URSS si cu tarile cu democratie populara s’a urcat la 73%, pe când comertul cu tarile capitaliste s’a redus la 27%.

Unul dintre marile argumente în favoarea industrializarii a fost ca ea punea capat exploatarii straine. Dar legea nationalizarii lasa o portita pentru cea mai aroganta exploatare straina. Ea accepta de la expropriere <<capitalul acelor întreprinderi ce au fost acordate unui stat membru al ONU, ca rezultat al aplicarii tratatului de pace ori a reparatiilor de razboi>>. Aceasta prevedere avea sa faca foarte curând din guvernul sovietic singurul mare proprietar de capital industrial din RPR. S-a realizat acest lucru prin cunoscutele Sovromuri. În momentul nationalizarii actionau deja patru asemenea Sovromuri: Sovrompetrol, Sovromtransport, Sovromlemn si Sovrombank. Între nationalizare si începutul primului plan economic de un an s-au creat alte sase Sovromuri: pentru gaze naturale, asigurari, industria chimica, industria metalurgica si tractoare. Toate se bucurau de privilegiile extra-teritorialitatii, scutirea de cheltuieli de timbru si de taxe si toate aveau directori si controlori sovietici, înainte si dupa nationalizare. Veniturile si capitalurile erau neatinse de nici un fel de restrictii nationale sau economice si, chiar mai mult, în cazul industriei petroliere s-a creat prin nationalizare o relatie ciudata între Sovromul semi-capitalist si restul industriei. În locul tuturor companiilor petroliere expropriate se creasera acum doua mari întreprinderi de stat, <<Moldova>> si <<Muntenia>>. Ele aveau sa produca 66% din petrolul tarii si ar fi fost firesc ca noul guvern al RPR sa acorde avantaje acestor noi întreprinderi de stat. Dimpotriva, însa, ele erau supuse fara mila concurentei Sovrompetrolului si ca urmare cele doua întreprinderi au trebuit sa fie lichidate la 1 septembrie 1950, fiind dupa aceea absorbite de Sovrompetrol.

BIBLIOGRAFIE:

Ghisa, V. Vasile, Paunescu A. Gheorghe, Parteneriatul comercial extern al României 1900-2000, vol. I, Bucuresti 2001, nr. 39;
Iacob, Al., Rolul si importanta societatilor sovieto-române, Editura Cartea Rusa, 1951;
Ionescu Ghita, Comunismul în România, Bucuresti, Editura Litera, 1994;
Marin, Gheorghe Gaston, În serviciul României lui Gheorghiu-Dej – Însemnari din viata, Editura Universul Românesc, Bucuresti, 2000;
Alexandrescu, Ion, Dosarele istoriei, anul I, nr 3, 1996;