Probleme ca ce date să se transmită şi când, ce date să se aştepte a fi recepţionate şi când, ce frecvenţă purtătoare şi ce putere de transmisie să se utilizeze, depăşesc competenţa nivelului radio şi sunt responsabilităţile link controller-ului care execută protocolul de comunicaţie de la nivelul baseband şi procese înrudite cu acesta. Se include aici:
• funcţii de control al picoreţelei şi dispozitivelor cum ar fi stabilirea conexiunii (prin interogare şi paging), selecţia secvenţei de salt al frecvenţei, ceasul Bluetooth.
• moduri de operare pentru controlul puterii emise şi algoritmi de securizare a informaţiei.
• funcţii pentru accesul la mediu: polling, tipuri de pachete utilizate, prelucrarea pachetelor informaţionale şi tipuri de legături.

Interfeţele logice dintre nivelul baseband şi restul sistemului Bluetooth, prin intermediul cărora sunt transportate datele şi informaţiile de control nu sunt standardizate prin specificaţie, pentru aceleaşi motive menţionate în discuţia despre partea radio. Tot în acest context va fi prezentată mai pe larg structura reţelei care ia naştere prin conexiunile dintre dispozitivele Bluetooth, şi anume picoreţeaua. Aşadar pentru ca aceste dispozitive să poată comunica folosind tehnologia wireless Bluetooth trebuie să facă parte dintr-o picoreţea. Altfel spus, picoreţeaua oferă un canal de comunicaţie folosit în comun conform anumitor reguli, prin care membrii picoreţelei comunică între ei. Ţinând cont de faptul că dispozitivele radio Bluetooth lucrează conform unui model FHSS, acest canal de comunicaţie constă dintr-o secvenţă bine definită de frecvenţe la care se face transmisiunea, alese pseudo-aleator dintr-un set posibil de valori (2,402 + k GHz, k = 0,1,…m-1, m = 79) şi care se schimbă de 1600 de ori pe secundă, fapt pentru care spunem că se face un salt al frecvenţei – frequency hop. Membrii picoreţelei trebuie şi sunt capabili să urmeze succesiunea de frecvenţe într-o manieră sincronă. O particularitate a acestui tip de reţele este că se formează după nevoile de moment de a comunica ale dispozitivelor sau chiar prin simplul fapt că acestea “se întâlnesc” într-o suprafaţă de anumite dimensiuni, durează atâta timp cât participanţii comunică între ei şi nu se bazează pe mijlocirea unei entităţi suport dedicate , aşa cum ar fi o staţie de bază într-o reţea celulară sau vreun soi de WLAN. La nivelul baseband aflăm despre modul în care se crează o secvenţă frequency hopping pentru o picoreţea, cum învaţă dispozitivele să urmeze această secvenţă pentru a se alătura picoreţelei şi cum se transmit şi se recepţionează pachete de informaţie într-o manieră ordonată între aceste dispozitive. Protocolul de la nivelul baseband stabileşte regulile potrivit cărora sunt create aceste conexiuni ad-hoc asfel încât dispozitivele să poată comunica eficient şi ordonat. Secvenţele frequency hopping care definesc canalele de comunicaţie pentru picoreţele au o structură foarte dezordonată,în sensul că frecvenţele de salt sunt alese într-un mod dezordonat, sau mai bine zis sunt create astfel încât să pară alese foarte dezordonat. Datorită utilizării salturilor de frecvenţă pentru transmisiuni în orice picoreţea Bluetooth, este posibilă existenţa şi deci funcţionarea concomitentă în spaţiu şi timp a mai multor picoreţele, cu o minimă interferenţă între ele. Am văzut că atunci când două sau mai multe picoreţele se suprapun cel puţin parţial în spaţiu şi timp, ia naştere o reţea mai extinsă numită scatternet. Acest lucru oferă posibilitatea comunicaţiilor între picoreţele, atunci când dispozitivele devin membri ai mai multor picoreţele.

Rolurile de master şi slave într-o picoreţea sunt temporare şi ele au semnificaţie doar atâta timp cât dispozitivele învestite cu aceste roluri sunt membri ai picoreţelei. Desigur ele pot fi costruite astfel încât să opereze doar ca master sau doar ca slave, dar acest lucru ţine mai mult de aplicaţia host şi de un anumit scenariu de utilizare decât de specificaţia Bluetooth. În general specificaţia asigură capacitatea dispozitivului de a acţiona atât ca master cât şi ca slave, în funcţie de rolul cerut pentru a duce la îndeplinire o situaţie dată. Unităţile Bluetooth în sine sunt identice, ceea ce înseamnă că oricare unitate poate deveni masterul unei picoreţele şi în plus, odată ce a fost stabilită picoreţeaua, ele îşi pot schimba aceste roluri prin intermediul unui proces amănunţit. În cazul unei reţele scatternet, un dispozitiv care este parte din mai mult de o reţea poate fi master pentru cel mult una dintre acestea şi slave în mai multe dintre ele. Nu voi discuta aici despre migraţia picoreţelelor, nici despre comunicaţia prin scatternet, motivul fiind acela că nu au fost suficient dezvoltate în versiunea 1.0 a specificaţiei, în care nu se face referire la nici un scenariu de utilizare care să implice comunicaţii ce traversează picoreţelele; totuşi sunt prevăzute unele consideraţii pe baza cărora aceste procese s-ar putea desfăşura.

Rolul principal al masterului este de a preciza următoarele:
– ce secvenţă frequency hopping să urmeze membrii picoreţelei din care el face parte.
– când intervine schimbarea frecvenţei, precizând astfel baza de timp după care se desfăşoară procesele (evenimentele) în picoreţea.
– care frecvenţă este cea “curentă”.
– cărui slave îi va transmite informaţii şi/sau cărui slave i se permite apoi să transmită (ţinem cont de faptul că permisiunea de a transmite este acordată prin interogare ciclică – polling).

Primele trei chestiuni sunt în strânsă legătură cu modul de formare şi menţinere a picoreţelei, şi cu modalitatea prin care dispozitivele pot face parte din ea, în timp ce ultima chestiune este asociată cu modul în care se desfăşoară transmisiunile în picoreţea.

În Figura 7 sunt prezentate stările în care un dispozitiv Bluetooth se poate afla în cadrul unei picoreţele:
– Atunci când un dispozitiv nu este asociat cu vreo picoreţea sau nu participă în vreun fel la formarea sau aderarea la una se cheamă că se găseşte în starea standby. Aceasta este starea implicită (default) în care se găseşte un dispozitiv Bluetooth şi în acest timp el efectiv nu face nimic, doar ceasul său propriu (nativ) funcţionează într-un mod de consum redus de putere.
– Pentru a ajunge în starea “conectat” (connected), dispozitivul trece mai întâi în stările inquiry (interogare) şi page , prezentate ca stări distincte dar complementare d.p.d.v al masterului şi slave-ului. În starea inquiry un dispozitiv află identitatea celorlalte dispozitive din vecinătate , şi la rândul lor, acestea trebuie să se găsească în starea inquiry scan pentru a asculta mesajele de interogare (inquiries) şi a răspunde apoi la acestea.
– În starea page invită în mod explicit un altul să se alăture reţelei al cărei master este. Cel invitat trebuie să se afle în starea page scan pentru a putea asculta mesajele de paging şi apoi să răspundă corespunzător. Aşa cum se poate observa din aceeaşi figură, un dispozitiv poate sări peste starea inquiry dacă cunoaşte deja identitatea dispozitivului căruia urmează să-i transmită mesajul de paging.
– În fine, starea connected este aceea în care se află dispozitivul când este membru al picoreţelei. De asemenea se sugerează în figură că un dispozitiv, chiar dacă este deja membru al picoreţelei mai poate trimite mesaje inquiry şi page (adică poate trece dinnou în aceste stări) către alte dispozitive pentru ca şi acestea să facă parte din picoreţea sau pentru a forma o altă picoreţea. Se mai poate afla în stările inquiry scan şi/sau page scan, caz în care este cooptat într-o altă picoreţea (ca slave deci), formându-se în acest fel o scatternet.
 

Figura 7. Stările operaţionale ale unui dispozitiv Bluetooth.
 

Pentru a deveni membru într-o picoreţea, un dispozitiv Bluetooth trebuie să ştie cum să reproducă secvenţa de salt care defineşte acea picoreţea şi la care frecvenţe şi când urmează să se transmită mesaje. De asemenea, pentru a lua parte la o comunicaţie în acea picoreţea trebuie să ştie cum să formuleze , să citească şi să scrie pachetele de informaţie. Toate acestea şi aproape orice altă operaţiune desfăşurată într-un dispozitiv Bluetooth sunt legate de cunoaşterea a două elemente fundamentale:
• Adresa dispozitivului Bluetooth.
• Ceasul propriu (nativ) al dispozitivului Bluetooth.
Orice proces la nivelul baseband este strâns legat de acestea. Dar dintre ele, două sunt remarcabile, de aceea sunt considerate procese fundamentale. Acestea sunt cele care generează secvenţa frequency hopping şi codul de acces.