Locotenent psiholog Cristina CAZACU, Sublocotenent Catalin CALIN
REZUMAT
Lucrarea debuteaza cu un “Argument în care este motivata alegerea acesteia din perspectiva evidentei aplicabilitati practice a conceptului de baza (mecanism de aparare) atât în oricare domeniu al vietii de zi cu zi cât, mai ales, în domeniul psihologiei militare aplicate si, mai exact, într-o baza de instructie unde tinerii recruti sunt “transformati” în soldati.
Urmeaza prezentarea conceptelor cheie ale lucrarii, în numar de cinci si anume: activism, agresiune pasiva, refuzul (realitatii) sublimare si umor.
Demersul nostru este structurat pe trei capitole. În primul capitol, cu trei sectiuni se analizeaza conceptul de baza.
Dupa un scurt istoric al conceptului de sorginte psihanalitica (în care este evidentiata prezenta sa în lucrari apartinând lui S. Freud, A. Freud, M. Klein, etc.), urmeaza o încercare de definire a acestui termen atât de controversat. Sunt prezentate sase definitii date de-a lungul timpului, care servesc la extragerea caracteristicilor de baza ale conceptului de mecanism de aparare si anume:
1. Mecanismele de aparare au functia de reducere a anxietatii legata de un conflict între exigente interne disonante ce pot aparea în relatiile dintre diverse instante psihice si chiar la nivelul aceleiasi instante.
2. Apararea se realizeaza întotdeauna în raport cu un pericol intern, sau, cu reprezentarea unui pericol intern sau extern.
3. Orice aparare reusita presupune mentinerea în inconstient a conflictului generator de angoasa prin deformarea realitatii (modificarea reprezentarii realitatii în sensul mascarii elementelor conflictogene).
4. Apararile sunt mecanisme inconstiente, care insa pot fi constientizate.
În urma acestui demers, încercam formularea unei definitii care sa înglobeze aceste principale trasaturi:
Apararile sunt mecanisme psihice inconstiente care se activeaza datorita anxietatii legate de reprezentarea unui conflict generat de un pericol intern sau extern si care au functia de reducere a anxietatii printr-o deformare a acestei reprezentari.
Ultima sectiune a primului capitol cuprinde doua clasificari ale mecanismelor de aparare care ni s-au parut cele mai elocvente pentru demersul de fata.
Al doilea capitol descrie câteva mecanisme de aparare mai des întâlnite în cazul militarilor în termen în etapa I de instruire. Ne-am rezumat la a prezenta cinci mecanisme de aparare numite mai sus cuvinte cheie ale lucrarii. Nu avem pretentia de a fi exhaustivi, din multitudinea de mecanisme de aparare existente fiind o evidenta faptul ca putem întâlni si multe alte manifestari la militarii în termen.
Capitolul trei abordeaza problematica spinoasa a evaluarii mecanismelor de aparare. Metodele si tehnicile de evaluare sunt variate, de la teste proiective si pâna la scale, indexuri, chestionare. Problema consta în faptul ca este foarte greu sa masuram niste procese inconstiente si este dificil de stabilit gradul de validitate si fidelitate al unei astfel de masuratori.
Datorita specificitatii asistentei psihologice de tip militar am optat, în cadrul partii practice a lucrarii pentru prezentarea de caz.
Lucrarea se încheie aici, deoarece ni s-a parut imatur în acest moment al demersului practic- aplicativ sa formulam anumite concluzii.
Cuvinte cheie
– activism;
– agresiune pasiva;
– refuzul (realitatii);
– sublimare;
– umor.
Argument
Asa cum reiese si din titlu aceasta lucrare se ocupa în mod exclusiv de o problema particulara si anume de caile si modalitatile prin care Eul evita neplacerea si angoasa si prin care exercita control asupra comportamentului. Conceptul de mecanism de aparare este unul dintre cele mai populare în psihologia contemporana, si, dupa cum era de asteptat si unul dintre cele mai controversate si imprecise. Nimeni nu pune la îndoiala validitatea si valoarea practica a acestuia, însa întrebarile legate de posibilitatea de evaluare, numarul, definirea precisa, operationalizarea sa sunt departe de a-si gasi un raspuns satisfacator. Legatura sa cu functionarea patologica si normala la nivel psihic si chiar somatic este deja un loc comun, desi studiile existente nu au reusit o investigare prea ampla a corelatiilor. Pornind de aici, conceptul a fost extins si aplicat unor sfere din ce în ce mai largi si diversificate ale psihismului, astfel încât la ora actuala el este folosit în domenii precum educatia, medicina tulburarilor fizice sau selectia profesionala. Cu toate acestea, domeniul aplicativ ramâne cel clinic, în care mecanismele de aparare joaca un rol foarte important, de indicatori ai functionarii si ameliorarii psihice la pacientii în curs de terapie, având atât o valoare diagnostica, cât si una prognostica foarte mare.
Lucrarea de fata, fara a avea pretentia exhaustivitatii, are ca scop expunerea principalelor mecanisme de aparare întâlnite în activitatea militara la militarii în termen, a caror manifestare o putem observa odata cu primul pas facut pe poarta unitatii de catre recrut.
1. DEFINIREA CONCEPTULUI
1. 1. Istoria conceptului
Conceptul de “aparare” apare pentru prima data la Freud în lucrarea “Psihonevrozele de aparare” si este folosit pentru a diferentia cele trei tipuri de patologii considerate de el psihogene: isteria (in care este activ mecanismul conversiei afectului), nevroza obsesionala (deplasarea afectului) si psihoza (proiectia sau respingerea concomitenta a afectului si a reprezentarii). Initial Freud a folosit în mod destul de nediferentiat termenii de “aparare” si refulare (un mod de aparare mai bine determinat). Inventariind opera lui Freud, Buckley (1995) identifica zece mecanisme de aparare descrise de Freud:
– refularea (omniprezenta, implicata chiar în nasterea inconstientului)
– regresia (pusa în legatura cu fenomenul de fixatie explorat în Introducere în psihanaliza, 1916)
– sublimarea si formatiunea reactionala (Trei studii privind teoria sexualitatii, 1905)
– proiectia (presedintele Schreber, 1911)
– întoarcerea împotriva propriei persoane si transformarea în contrariu (Pulsiuni si destine ale pulsiunilor 1915)
– introiectia sau identificarea (Doliu si melancolie, 1917)
– anularea retroactiva si izolarea (Inhibitie, simptom, angoasa, 1926)
O contributie semnificativa în domeniu este cea a Annei Freud care în cartea sa ” Eul si mecanismele de aparare” pune bazele a ceea ce mai târziu va deveni psihologia eului si analiza apararilor. La acea data demersul ei este unul de tip revolutionar si totodata un act de curaj, întrucât deplaseaza atentia analistului de la conflictele intrapsihice la modalitatile de care dispune eul pentru gestionarea mai mult sau putin adecvata a acestora. în acest fel ea face un imens serviciu psihanalizei deoarece o aseaza pe un drum pe care interventia terapeutica devine mult mai pertinenta si mai credibila, si fundamenteaza un punct de vedere mai pertinent cu implicatii majore în psihoterapie: nu conteaza atât conflictul (care de multe ori nu se lasa lichidat prin constientizare, ci construirea si dezvoltarea unor modalitati defensive optime de gestionare a lui). Ea propune totodata si o întelegere de tip integrativ a acestor mecanisme, analizând relatiile dintre ele, fenomenele de compensare, substitutie care pot apare, precum si folosirea diferentiata a unor mecanisme de aparare functie de context/conflict.
Melanie Klein a introdus în seria mecanismelor de aparare clivajul, idealizarea si identificarea proiectiva ca mecanisme precoce, incluse de Vaillant în categoria “apararilor ce distorsioneaza imaginea”, si în baza carora ea explica o mare parte din functionarea psihologica si constituirea aparatului psihic în primii ani de viata. Opera sa va fi continuata de Kernberg care aseaza conceptul de clivaj în centrul teoriei sale despre starile-limita si descrie si alte mecanisme de aparare: idealizarea primitiva, refuzul primitiv, omnipotenta, deprecierea si identificarea proiectiva.
Ce sunt mecanismele de aparare?
Din motive de spatiu si timp ne vom rezuma la a prezenta o serie de definitii ale conceptului cu scopul de extrage notele definitorii ale acestuia pe care sa le integram într-o definitie operationala ce urmeaza sa serveasca drept punct de referinta în cele ce urmeaza:
– Laplanche si Pontalis (1967): “Mecanismele de aparare sunt diverse tipuri de operatii în care se poate evidentia apararea. Apararea este ansamblul operatiilor a caror finalitate este sa reduca, sa suprime orice schimbare susceptibila de a pune în pericol integritatea si constanta individului biopsihologic.
– Sillamy (1980): “Apararea este un mecanism psihologic inconstient, utilizat de individ pentru a diminua angoasa generata de conflictele interioare intre exigentele instinctuale si legile morale si sociale”.
– Braconnier (1991): “Mecanismele de aparare sunt mijloacele la care eul recurge pentru a stapâni, controla si canaliza pericolele interne si externe”.
– Vaillant si Drake (1985): “Apararile sunt metafore utilizate în descrierea diferitelor stiluri cognitive si a modalitatilor de remaniere a realitatilor interne si externe”
– Vaillant (1993): “Apararile sunt procese mentale de reglare vizând restaurarea homeostaziei psihice. Ele presupun o deformare temporara a realitatii din cauza unor gânduri, sentimente si comportamente. “
– DSM IV (1994/1996): “Mecanismele de aparare sunt procese psihologice automate care protejeaza individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stres (interni sau externi). Ele sunt mediatori ai reactiei subiectului la conflictele emotionale si la factorii de stres.
Analizând definitiile enumerate se nasc urmatoarele precizari:
1. Mecanismele de aparare au functia de reducere a anxietatii legata de un conflict între exigente interne disonante ce pot aparea în relatiile dintre diverse instante psihice si chiar la nivelul aceleiasi instante. Consideram ca este vorba de un conflict intern deoarece chiar daca avem de-a face cu un conflict aparent între o exigenta interna si una externa, în realitate conflictul se naste doar atunci când exigenta externa a fost îndeajuns de mult internalizata pentru a functiona ca exigenta interna. Mai mult, este falsa ideea conform careia mecanismele de aparare ne apara doar de conflictele dintre eu si sine; sursa conflictului poate fi atât în relatiile tensionate dintre doua instante distincte ale psihicului, cât si intre doua nevoi/exigente ce tin de aceeasi instanta, dar de nivele diferite ale acesteia (de exemplu, de nivelul constient si inconstient al eului).
2. Prin urmare, apararea se realizeaza întotdeauna în raport cu un pericol intern, sau, cu reprezentarea unui pericol intern sau extern.
3. Orice aparare reusita presupune mentinerea în inconstient a conflictului generator de angoasa prin deformarea realitatii (modificarea reprezentarii realitatii în sensul mascarii elementelor conflictogene). Gradul de deformare a realitatii poate fi chiar un indice al caracterului patologic al unei aparari (daca activismul nu presupune decât o ignorare a unui aspect al realitatii, proiectia implica o falsificare a acesteia; diferentierile pot merge si mai departe, existând proiectii relativ inocente si altele extrem de nocive).
4. Apararile sunt mecanisme inconstiente, care însa pot fi constientizate; de subliniat faptul ca un mecanism defensiv devenit constient nu implica si constientizarea conflictului subiacent. în virtutea acestui fapt, ele pot ramâne functionale si eficiente chiar daca subiectul este constient ca un anume comportament are o functie defensiva (de exemplu, accesele bulimice care se presupun ca ar servi drept defensa în raport cu anxietatea de separare în relatia cu mama).
În urma consideratiilor de mai sus definitia pe care o propunem este urmatoarea:
Apararile sunt mecanisme psihice inconstiente care se activeaza datorita anxietatii legate de reprezentarea unui conflict generat de un pericol intern sau extern si care au functia de reducere a anxietatii printr-o deformare a acestei reprezentari.
Clasificarea mecanismelor de aparare
În ceea ce priveste atât denumirea si definirea, cât si clasificarea mecanismelor de aparare, punctele de vedere sunt numeroase, în functie de diverse criterii luate în considerare de unii sau altii dintre autorii ce s-au preocupat de investigarea acestor mecanisme. Prezentam mai jos doua dintre aceste clasificari, care ni s-au parut semnificative pentru demersul întreprins:
Mecanismele de aparare conform DSM IV sunt în numar de 26: Agresiunea pasiva; Clivajul; Deplasarea; Deprecierea; Disocierea; Idealizarea; Intelectualizarea; Rationalizarea; Refuzul realitatii; Reprimarea; Reveria autista; Somatizarea; Traducerea în act. Autoafirmarea; Altruismul; Anticiparea; Autoobservarea; Capacitatea de a recurge la celalalt; Distorsiunea psihotica; Identificarea proiectiva; Omnipotenta; Plângerea cuprinzând solicitarea unui ajutor si respingerea ajutorului; Proiectia deliranta; Refuzul psihotic; Retragerea apatica; Umorul.
Vaillant considera ca, din punctul de vedere al caracterului adaptativ al mecanismelor de aparare în cursul vietii, acestea se pot clasifica astfel:
1) apararile psihotice: proiectia deliranta, distorsiunea si refuzul psihotic;
2) apararile imature: proiectia, fantezia schizoida, ipohondria, agresiunea pasiva, activismul (identificat cu acting- out- ul), disocierea;
3) apararile nevrotice sau intermediare: deplasarea, izolarea afectului, refularea, formatiunea reactionala;
4) apararile mature: altruismul, sublimarea, reprimarea (înlaturarea), anticiparea, umorul.
2. Descrierea cuvintelor cheie
Din motive lesne de înteles, ce tin de spatiu, ne vom opri asupra descrierii si analizei acelor mecanisme de aparare care apar cel mai frecvent în activitatea militara, în etapa a I-a de instruire, ceea ce nu înseamna ca nu se pot manifesta si alte mecanisme de aparare dintre cele enumerate anterior.
2.1. ACTIVISMUL
Activismul – gestionarea conflictelor psihice sau a situatiilor traumatice externe prin recurgerea la actiune, în locul reflectiei sau al trairii afectelor. Conform DSM activismul se defineste ca o strategie elaborata ca derivativ si care are ca scop lupta contra angoasei. Potrivit “Le Grand Larousse Universel”, care ofera doua acceptiuni ale termenului, de sistem de conduita ce privilegiaza actiunea concreta, directa, si initiativa personala, iar pe de alta parte, de conduita a celui ce ia agitatia drept actiune. Ne referim la activism ca la o aparare ce presupune comportamente frecvent întâlnite în viata cotidiana, fiind si sustinute de impactul psihologic al solicitarilor sociale, mai mult sau mai putin direct exprimate asupra individului integrat social. Adica, implicarea activa, concreta a individului este si va fi salutata din plin de catre societatea ce respecta normele ei, iar un om activ este apreciat pozitiv ca fiind o persoana bine integrata si adaptata social. O data ce o asemenea defensa primeste “binecuvântarea” societatii din care facem parte, defensa activism ia o forma de defensa adaptativa din punct de vedere social. Activismul poate îmbraca 2 forme:
a. implicare (excesiva) în anumite activitati
Ne referim deci la activism ca masca sau mijloc deviationist de la anumite afecte, gânduri, conflicte ce nu pot fi abordate frontal de subiect din varii motive ce tin de ceea ce denumim cu un termen generic “diferente individuale”. O data ce subiectul în cauza se simte incapabil sa gestioneze direct si nonimediat respectivele afecte, conflicte, etc. cu care se vede confruntat la un moment dat, el alege ca modalitate de asigurare a confortului psihologic implicarea mai mult sau mai putin excesiva în diverse activitati practice, concrete, care au rolul de a redirectiona focalizarea atentiei de la continuturi potential anxiogene spre continuturi nu doar nonanxiogene, dar, eventual, si gratifiante din punct de vedere social.
b. activitate febrila ce precede sau succede anumitor evenimente importante sau stresante.
Se refera la apelul ocazional, este adevarat, cu frecvente diferite de la persoana la persoana, la activism, acesta fiind “cerut” doar în cazuri apreciate subiectiv de individ drept “extreme”, cuprinzând în aceasta categorie anumite evenimente importante pentru individ sau stresante (care au fost traite deja si apreciate a posteriori ca atare, sau care urmeaza sa se petreaca si sunt proiectate ca atare anticipativ, sunt potential stresante). Prin “activitate febrila” întelegem activitatea ce ocupa aproape integral timpul pe care o persoana îl are la dispozitie de-a lungul unei zile, pauzele sale fiind foarte reduse ca numar si durata, daca nu absente.
2.2. AGRESIUNE PASIVA
Agresiunea pasiva – raspuns la conflictele emotionale si la factorii de stres interni si externi printr-o agresiune împotriva celuilalt, exprimata în mod indirect si necombativ. (DSM III- R, DSM IV) Rezistenta, resentimentul sau ostilitatea sunt mascate de o fatada de adeziune aparenta.
Nonactiunea ca atare, sau prin refuz al actiunii, în conditiile în care individul în cauza are intentia ascunsa, mai mult sau mai putin constientizata de a- l pedepsi, lovi, agresa pe celalalt, reflecta tocmai esenta mecanismului la care ne referim aici. În genere, persoanele pasiv- agresive au tendinta de a nega si de a respinge propriul mecanism psihic, si aceasta pentru ca o constientizare a sa ar lovi în însesi normele morale, etice, rigorile social- umane la care oricine doreste sa se stie pe sine ca adera. Astfel, sub o masca ce le ascunde lor însele propria interioritate psihica, ele sunt capabile sa-si descarce frustrarile, agresivitatea si sa evite confruntarea directa cu propriile conflictualitati, manifestând ceea ce am putea denumi chiar “o atitudine pasiv- agresiva”.
2.3. REFUZUL (REALITATII)
Refuzul – actiunea de a refuza realitatea unei perceptii resimtite ca periculoasa sau dureroasa pentru eu.
Melanie Klein afirma ca ceea ce este refuzat este o realitate interna, nu un stimul extern; prin urmare acesta “locuieste” în psihicul subiectului, chiar daca este refuzat categoric, în ciuda evidentelor faptice. Refuzul pare a fi o forma radicala de refulare care poate opera si în raport cu date obiective sau stimuli perceptivi. Ceea ce este propriu refuzului, spre deosebire de refulare, este tocmai caracterul obiectiv al stimulului refuzat, negat, ceea ce i-a si determinat pe multi autori sa înscrie refuzul în categoria mecanismelor înalt dezadaptative; practica clinica dovedeste cu prisosinta implicarea acestei defense în functionarea psihotica.
2.4. SUBLIMAREA
Termenul de sublimare are în opera lui Freud doua sensuri:
– desexualizare a unei pulsiuni având drept tinta o persoana ce ar putea sau a putut fi dorita sexual. Transformata în tandrete sau în prietenie, pulsiunea îsi schimba scopul, dar obiectul ramâne acelasi;
– derivare a energiei unei pulsiuni sexuale sau agresive înspre activitati valorizate social (artistice, intelectuale, morale). Pulsiunea se deturneaza atunci de la obiectul si scopul sau (erotic sau agresiv), fara a fi insa refulata. Acesta este sensul cel mai curent.
în literatura de specialitate disputele referitoare la sublimare se centreaza în jurul întrebarii: este sublimarea o defensa sau nu? A. Freud este mai întâi împotriva ideii (in virtutea asocierii mecanismelor defensive cu cele nevrotice), pentru ca mai târziu sa o includa în categoria mecanismelor de aparare definind conflictul din cadrul acestei aparari ca o “târguiala” între placerea mai mare care ar putea fi obtinuta prin descarcarea directa a pulsiunilor erotice sau agresive si placerea mai mica obtinuta în mod real prin sublimarea lor si exprimarea mediata de forme de productie acceptate si valorizate socio- cultural. Mai mult, ni se pare ca sublimarea se apropie foarte mult de deplasare, ceea ce o face sa intre în categoria mecanismelor adaptative nefiind operatiile psihice prin care continuturile inconstiente sunt gestionate în sine, ci produsele – valorizate social, cultural, ale acestor operatii. Sunt nenumarate cazuri de productii artistice ale militarilor în termen exprimate sub forma de versuri, desene sau cântece care se pot întâlni în “coltul lor de intimitate” (singurul de altfel), si anume, traditionala valiza de lemn.
2.5. UMORUL
Umorul – prezentarea unei situatii traite ca traumatizante astfel încât sa fie reliefate aspectele ei placute, ironice, insolite.
Mecanismul umorului este explicat pe larg de Freud, acesta punând accentul pe urmatoarele elemente: refuzul pozitiei de victima, sfidarea realitatii externe, triumful narcisismului si afirmarea invincibilitatii în limitele unui contact normal cu realitatea obiectiva. Cu toate acestea experienta clinica ne mai arata o fateta foarte interesanta a umorului: umorul ca defensa în psihoterapie; Lagache vorbeste chiar despre un “ecran afectiv” generat de masca de buna – dispozitie si relaxare pe care subiectul le ofera analistului în mod simbolic ca semnale care transmit indisponibilitatea sa de a se confrunta cu propriile trairi, afecte sau gânduri neplacute. Prin învatare sociala se poate ajunge la o dezvoltare considerabila a disponibilitatii fata de autoironie sau luare în derâdere a unor probleme altminteri destul de grave.
Aceasta atitudine, de ironie si autoironie, poate masca de multe ori un disconfort bazal destul de mare, care, negat în mod constant, nu poate avea decât efecte neplacute pe termen lung. Vedem ca elementul care confera pâna la urma caracterul adaptativ umorului este pastrarea contactului cu afectul de baza, spontan, suscitat de stimulul real, chiar daca se realizeaza o usoara detasare de acesta.
Un fapt extrem de important si care merita o atentie deosebita este corelatia dintre acest mecanism de aparare si indicele de lider formal si informal. Din experienta am observat ca majoritatea indivizilor care adera la o asemenea defensa au un indice ridicat de lider.
3. PREZENTARE DE CAZ
Problemele legate de evaluarea mecanismelor de aparare se refera în primul rând, la masura în care putem evalua niste procese inconstiente si de gradul de validitate si fidelitate ale unei asemenea masuratori, în cazul în care, totusi, ne hazardam sa o facem.
De-a lungul timpului au fost propuse diverse tehnici si metode de evaluare ale mecanismelor de aparare: teste proiective (TAT; Rorschah) si alte instrumente (indexul stilului de viata – Plutchik; chestionarul stilului defensiv – Bond; profilul mecanismelor de aparare – Johnson, test de completare de fraze; scale de evaluare a mecanismelor de aparare – Perry, etc.).
Nu am putut utiliza în demersul de fata acest tip de tehnici de evaluare datorita specificului asistentei psihologice de tip militar (timp limitat la dispozitie), datorita necalificarii în domeniul utilizarii testelor proiective si datorita relativitatii rezultatelor obtinute pe aceasta cale.
În consecinta pentru exemplificarea practica a ideilor sustinute în lucrare am recurs la prezentare de caz.
Prezentare de caz
Subiectul C. N., în vârsta de 19 ani a fost încorporat la U. M. 01026 Bucuresti.
Provine dintr-o familie dezorganizata (nu îsi cunoaste tatal); mai are o sora mai mica de care a fost despartit în momentul în care mama sa a ales sa o creasca numai pe ea, pe el încredintându-l unei case de copii.
Personalitate imatura, cu numeroase carente afective, îsi traieste viata pe strada, de pe o zi pe alta, iar casa îi este reprezentata de o masina parasita din fata blocului unde locuieste mama împreuna cu sora sa. De aici a fost chemat pentru a fi încorporat.
Sentimentul securizant pe care viata într-o cazarma militara (unde se doarme si se pot mânca trei mese pe zi) i l-a conferit initial, se risipeste în scurt timp. Nevoia de libertate si de o asa- zisa independenta începe sa se faca din ce în ce mai mult simtita, iar toleranta extrem de scazuta la frustrare da nastere comportamentelor de tip nervos-anxios si depresiv.
Deznodamântul (daca putem sa numim asa situatia survenita) se produce atunci când, plecat în învoire subiectul nu mai revine la unitate. Înainte de a fi dat dezertor, un militar profesionist si comandantul sau de pluton merg sa îl caute la adresa unde locuieste mama sa. Este gasit afara, în aproprierea masinii parasite care îi servea drept casa, si, dupa o urmarire în forta pe acoperisul blocului unde se gaseste apartamentul mamei sale este prins si adus la unitate.
În acest caz mecanismul de aparare care survine este reprezentat de refuz. Functia de aparare a refuzului perceptiv decurge din faptul ca lucrurile si situatiile care nu sunt prezente nu pot produce suferinta.
Este evident ca, în acest caz vorbim de o aparare dezaptativa si inadecvata pentru vârsta biologica a subiectului, dar explicabila având în vedere imaturitatea structurala a acestuia, nivelul mental scazut si gravele carente afective.
Am fi tentati sa credem ca refuzul întoarcerii la unitate constituie doar o masura reactionala defensiva, aparuta ad-hoc si nu un adevarat mecanism de aparare. Observam, însa, ca mecanismul de aparare al refuzului este utilizat de mult timp de catre subiect, el neputând accepta realitatea resimtita ca periculoasa si dureroasa pentru propriul eu (nu accepta abandonul si respingerea din partea mamei, continuând sa traiasca în fata blocului unde aceasta locuieste). Este evidenta forta si eficienta acestei aparari menite sa protejeze eul prin contestarea lumii exterioare, spre deosebire de refulare care are o actiune similara, dar prin rasturnarea spre interior a aceleasi realitati intolerabile, care va fi astfel integrata.
Reluând sirul evenimentelor, subiectul a fost adus la unitate într-o accentuata stare depresiva (plângea si refuza sa vorbeasca). Procedeul terapeutic folosit pentru a-l determina sa vorbeasca a fost metafora (a reactionat imediat, precum copii, urmarind firul epic al povestirii metaforice).
A fost trimis la Sectia de Psihiatrie a Spitalului Clinic Universitar Militar Central unde a fost diagnosticat cu ” Reactie depresiva la o structura de personalitate imatura” si apoi clasat medical.
BIBLIOGRAFIE
1. Enachescu, Constantin, Tratat de psihanaliza si psihoterapie, Ed. Polirom, Iasi, 2003
2. Ionescu, serban; Jaquet, Marie si Lhote, Claude, Mecanismele de aparare, Ed. Polirom, Iasi, 2002
3. Laplanche, Jean si J. B. Pontalis, Vocabularul Psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucuresti 1994
4. Freud, Anna, Eul si mecanismele de aparare, Ed. Fundatiei Generatia, Bucuresti 2002
5. Freud, Sigmund, Introducere în Psihanaliza. Prelegeri de Psihanaliza. Psihopatologia Vietii Cotidiene, E. D. P., Buc., 1992
6. Freud, Sigmund, Opere vol. 1- Eseuri de Psihanaliza Aplicata, Ed. Trei, Bucuresti, 1999
7. Freud, Sigmund, Opere vol. 5- Inhibitie, Simptom, Angoasa, Ed. Trei, Bucuresti, 2001
8. Freud, Sigmund, Opere III, Psihanaliza si Sexualitate, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1994
9. Thom, Helmut si Horst, Kchele, Tratat de Psihanaliza Contemporana- Vol. I, Ed. Trei, Bucuresti 1999
10. Thom, Helmut si Horst, Kchele, Tratat de Psihanaliza Contemporana- Vol. II, Ed. Trei, Bucuresti 2000
* Regimentul 30 Garda si Protocol “Mihai Viteazul”