Psiholog Olga FLORESCU
REZUMAT
Pentru a duce la îndeplinire misiunile ce le revin si a-si atinge scopurile stabilite, militarii au nevoie de conducatori care sa-i stie coordona si organiza, sa fie în stare sa creeze conditiile necesare implicarii responsabile în rezolvarea sarcinilor specifice. Comandantii eficienti au anumite caracteristici specifice ce constituie elemente fundamentale pentru abordarea conducerii si realizarea unui climat psihosocial optim. Lista calitatilor dezirabile pentru un conducator (lider) este practic infinita. în timp ce multe caracteristice (ex. sinceritatea) sunt asteptate de la toti membrii profesiei militare, exista câteva trasaturi ce sunt vitale pentru comandantii militari: loialitate, integritate, spirit de initiativa, hotarâre, altruism. Întreaga personalitate a comandantului de subunitate îsi pune amprenta asupra activitatii oamenilor din subordinea sa si asupra nivelului lor de satisfactie, încredere în ei si în institutie, de integrare în grup, de stabilitate si siguranta.
Cuvinte cheie:
Moral sau climat psihosocial – reprezinta starea generala de spirit, o îmbinare de elemente cognitive, afective si volitive, care reflecta atitudinea si gradul de mobilizare energetica a membrilor grupului fata de activitatea în curs si mai ales fata de sarcinile viitoare.
Personalitate – element stabil al conduitei unei persoane ceea ce o caracterizeaza si o diferentiaza de o alta persoana.
Autoritate personala – reprezinta un rezultat al ansamblului de trasaturi ale personalitatii liderului si se manifesta în principal prin atitudinea si aprecierea pe care ceilalti indivizi o au la adresa sa.
Începând cu cercetarile de la Hawhorne ale lui Elton Mayo si ale colaboratorilor sai si apoi, continuând pâna astazi, sociologii si psihologii nu au încetat sa se întrebe asupra multiplelor determinari ale comportamentului uman în situatii de grup. Cum era si firesc, multe din studiile consacrate acestor aspecte, s-au oprit asupra unuia dintre fenomenele psihosociale cu rol deosebit de important în functionarea mecanismului reglarii interne a grupului ca sistem – climatul psihosocial.
Daca în literatura de specialitate anglo- americana si franceza se utilizeaza pentru desemnarea acestui fenomen notiunea de “moral” iar în cea germana cea de “climat”, în tara noastra se utilizeaza, alaturi de notiunea de “climat social” si alti termeni, considerati de unii autori ca fiind sinonimi cu acesta cum sunt: atmosfera, moral, ambianta sociala, etc.
“Dictionarul de psihologie sociala” sustine ideea ca notiunea de climat psihosocial este sinonima cu “atmosfera sau moralul”. Fac aceasta precizare pentru ca pe parcursul acestei lucrari voi folosii termini de climat psihosocial si moral ca reprezentând aceeasi realitate.
“Dictionarului de psihologie sociala” sustine ideea ca notiunea de climat psihosocial este sinonima cu “atmosfera ori moralul”. Fac aceasta precizare pentru ca pe parcursul acestei lucrari voi folosi termenii de climat psihosocial si moral ca reprezentând aceeasi realitate.
În tara noastra, într-o lucrare consacrata psihologiei organizationale, V. Ceausu considera ca “moralul reprezinta starea generala de spirit, o îmbinare de elemente cognitive, afective si volitive, care reflecta atitudinea si gradul de mobilizare energetica a membrilor grupului fata de activitatea în curs si mai ales fata de sarcinile viitoare.” (3, p. 42).
Cercetând climatul psihosocial în cadrul grupului de munca industrial, I. Czitrom subliniaza determinarea complexa a acestuia de factori fizici si social – culturali, de relatiile interumane existente în cadrul grupului, de marimea si structura întreprinderii, de scopurile urmarite si de reteaua de comunicatie, de stilul de conducere si de modul de luare a deciziilor etc.
Pentru a obtine o imagine cât mai completa asupra factorilor care determina continutul climatului psihosocial este necesar sa se acorde atentia elementelor de impact din imediata apropiere a colectivului analizat si mai ales, celor din interiorul grupului. Astfel în interiorul si exteriorul colectivului în cauza, întâlnim atât factori de natura obiectiva cât si factori subiectivi.
În cadrul primei categorii de factori mentionati, respectiv cei obiectivi, materiali, se înscriu: conditiile de munca, vechimea grupului si a componentilor sai, nivelul pregatirii profesionale a membrilor colectivului, nivelul retributiei oamenilor. în cea de a doua categorie a factorilor subiectivi, sunt cuprinsi pe de o parte, factori ce tin de individ, îndeosebi de cei investiti cu atributii de conducere, cum sunt: conceptia despre om, competenta profesionala, stilul de conducere, tactul pedagogic, priceperea de a repartiza echitabil sarcinile, de a aprecia obiectiv, principial eforturile si rezultatele muncii oamenilor, de a-i stimula, de a le rezolva corespunzator problemele de munca si de viata cu care se confrunta, prestigiul si autoritatea etc., iar pe de alta parte, factori ce tin de caracteristicile colectivului: coeziune, starea de spirit, moralitatea grupului, forta opiniei colective si altele.
Observând evolutia si rezultatele obtinute de diferite grupuri militare (subunitati) în activitati curente si specifice, m- am întrebat de ce grupuri militare relativ omogene din punct de vedere al componentei umane (mediu social din care provin militarii – relativ acelasi, nivel de educatie apropiat, etc.), al conditiilor materiale si situationale, obtin rezultate diferite în desfasurarea acelorasi activitati, au un nivel al moralului diferit, se implica într-un grad mai mare sau mai mic în rezolvarea sarcinilor de serviciu.
În orice colectivitate, si cu atât mai mult în microgrupurile militare (gen subunitate) pentru a avea un climat corespunzator de munca se cere asigurat un minimum de conditii adecvate de lucru. Totusi, satisfacerea acestei nevoi nu duce automat la crearea unui climat optim de munca, dupa cum nici existenta unor conditii de munca precare, grele, comportând chiar unele riscuri, nu genereaza de la sine un climat psihosocial necorespunzator.
Putem deduce ca un climat psihosocial corespunzator are determinari ce tin de nivelul de pregatire si competenta al oamenilor, de relatiile dintre ei, de motivatia activitatii, de interese, idealuri si aspiratii, de modul cum sunt organizati si condusi, de satisfactiile pe care le traiesc ca urmare a muncii si activitatii în colectiv. Am observat ca mai presus de orice, în obtinerea rezultatelor pozitive si implicit al unui moral ridicat un rol deosebit îi revine comandantului de subunitate, prin stilul sau de conducere, care nu este decât o reflectare a întregii lui personalitati.
În aceeasi ordine de idei, se observa ca si situatia existenta în grup din perspectiva asezarii fiecarui om la locul potrivit, în functie de experienta si pregatire, are influenta asupra climatului de munca, în ultima instanta asupra eficientei întregii activitati. Acolo unde se realizeaza efectiv principiul “omul potrivit la locul potrivit” fiecare ocupând functia în care poate da randament maxim ti obtine satisfactii în munca pe baza rezultatelor obtinute, recunoscute ca atare, angajarea în munca este echitabila si dispar posibilitatile de aparitie a unor nemultumiri. Aceasta “asezare a omului potrivit la locul potrivit” ar trebui realizata de comandantul de subunitate pe baza cunoasterii particularitatilor fiecarui membru al grupului, a calitatilor si aptitudinilor speciale ale acestora. Nu putem vorbi de cunoasterea subalternilor fara o formatie ”umanista” a comandantului, în sensul orientarii lui spre oameni, stabilirii unor relatii autentice care sa-i permita cunoasterea lor asa cum sunt si nu cum ar dori sa para.
Dupa cum se stie, fiecare factor care concura la determinarea climatului psihosocial al unui microgrup are importanta lui mai mare sau mai mica, totusi, un rol hotarâtor în formarea si mentinerea unui climat optim îl detine factorul de conducere, respectiv comandantul, prin calitatea cu care a fost investit si locul sau în cadrul grupului.
Raporturile interumane din institutia militara sunt riguros reglementate, orientate, conduse si controlate pentru a raspunde în întregime cerintelor obiective ale functionarii acestei institutii. Dar, aceasta nu înseamna ca s-ar restrânge câmpul de afirmare a întelegerii umane, al apropierii fata de om de cultivare a entuziasmului, optimismului, întrajutorarii, cooperarii active etc. Dimpotriva, cu cât activitatea este mai complexa, viata este mai austera, procesul instructiv mai aspru, mai dificil, cu atât mai mult este nevoie de afectiune, de caldura umana, de întelegere deplina si conlucrare activa, de un climat care sa genereze angajarea constienta, daruirea, valorificarea tuturor energiilor si capacitatilor individuale si colective.
Modul în care comandantul de subunitate se impune în fata subordonatilor depinde de capacitatea acestuia de a corobora autoritatea formala (legala, institutionala), data de functia pe care o detine în structura ierarhica a organizatiei si autoritatea informala, functionala, personala. Autoritatea institutionala îi da posibilitatea si în acelasi timp obligatia ofiterului de a decide si ordona subordonatilor. De fapt aceasta autoritate nu este a persoanei, ci e detinuta de organizatie, deoarece este obtinuta de individ prin pozitia sa în cadrul organizatiei.
Aceasta autoritate (institutionala) nu poate garanta singura obtinerea rezultatelor scontate de conducator, ea trebuie sa fie întarita de prestigiul ofiterului, de meritele personale dobândite în timp.
Autoritatea personala reprezinta un rezultat al ansamblului de trasaturi ale personalitatii liderului si se manifesta în principal prin atitudinea si aprecierea pe care ceilalti indivizi o au la adresa sa. Calea cea mai sigura si temeinica este calea autoritatii personale, bazata pe merite si calitati deosebite, pe trasaturi pozitive de caracter si comportament. Aceasta autoritate este trainica si de durata si nu se poate decât printr-o conduita morala ireprosabila. Straduinta de a-si însusi asemenea calitati, munca neobosita pentru îndeplinirea ireprosabila a obligatiilor si îndatoririlor ce- i revin, sporesc sansele sa fie respectat de subordonati. Autoritatea personala, spre deosebire de cea institutionala, nu este ceva dat, ci se obtine prin efort sustinut din partea comandantului, nu se acorda, ci se cucereste prin munca.
Autoritatea reala a ofiterului este autoritatea în care se îmbina pozitia data de functia sa în cadrul organizatiei si calitatile sale morale.
Atunci când relatia ofiter- subordonat se bazeaza numai pe pozitia oficiala, când comandantul nu se apropie de colectiv, nu- l întelege, iar ofiterul are în comportamentul sau incorectitudini, greseli, subordonatii îsi pierd încrederea în el, nu mai muncesc cu tragere de inima, apar tensiunile si conflictele, productivitatea scade, autoritatea se erodeaza, prestigiul dispare sau nu se naste.
În schimb, un comandant competent, principial si corect, exigent dar întelegator, care se ocupa de realizarea sarcinii, dar si de subordonati, care întretine relatii corecte în grup, îsi va spori autoritatea în fata subordonatilor, pentru ca la pozitia sa oficiala se adauga prestigiul dat de faptul ca subordonatii îl percep, îl accepta constient ca fiind cel mai bun dintre ei, omul care- i poate conduce cu succes. în aceasta situatie, relatia de comanda devine destinsa, oamenii executa cu tragere de inima ceea ce li se cere, colectivul se încheaga, devine coeziv, îsi sporeste posibilitatile de actiune.
Nu este obligatoriu, dar este necesar ca un ofiter sa-si cunoasca foarte bine specialitatea, el va comanda oamenii, însa întrebarea e cum îi va comanda, ce- i va învata, daca nu stie nici pentru el. Comandantul de subunitate trebuie sa fie un bun profesionist, sa fie deschis spre nou, sa se adapteze din mers la tot ceea ce aduce cu sine schimbarea, viitorul.
Atitudinea fata de schimbare, de necesitatea perfectionarii reprezinta o alta caracteristica a personalitati ofiterului, care influenteaza obtinerea si mentinerea autoritatii sale. Lucrurile noi specifice specialitatii trebuie sa fie în prim planul activitatilor unui ofiter, el trebuie sa fie convins de necesitatea acestui lucru, de necesitatea receptivitatii la elementele noi aparute, de însusirea si aplicarea lor, chiar de descoperirea lor, deoarece nu este numai atributul specialistilor, al esaloanelor superioare sa optimizeze specialitatea, ci si a sa. Comandantul dornic de perfectionari va socoti binevenita orice sugestie în procesul cautarii solutiilor, el nu va respinge aprioric nici o idee, nu va ezita sa o discute, cautând noul. Prin ascultarea si analizarea punctelor de vedere ale subordonatilor va obtine din partea acestora o angajare motivata în îndeplinirea sarcinilor, întreg colectivul simtindu-se implicat în înfaptuirea solutiei nascute din confruntarea pe temeiul argumentelor. Prin încurajarea subordonatilor de a veni cu propuneri, ofiterul îsi întareste autoritatea si îsi câstiga respectul din partea lor si în acelasi timp creeaza premisele închegarii colectivului, îi face pe militari sa se simta importanti, sa aiba încredere în fortele proprii si le stimuleaza creativitatea.
Ofiterul trebuie sa fie un bun organizator. Pentru ca un bun militar trebuie sa fie un talent organizatoric, sa prevada ansamblul tuturor conditiilor unei activitati, sa le aprecieze realist si sa elaboreze la timp formulele organizatorice optime. Prin urmare cerintele trebuie sa fie formulate odata cu caile de realizare a lor. Optimul de organizare presupune colectarea continua a informatiilor despre felul cum se comporta oamenii, se executa ordinele si se învata corect problemele.
Pentru a fi respectat de subordonati, ofiterul va da dovada de rezistenta la efort. Subordonatii nu vor avea încredere în el daca nu rezista la masuri, daca are o slaba pregatire fizica. Atunci când stiu ca poate cândva, viata lor va atârna de acest om, ei îl vor cât se poate de pregatit din toate punctele de vedere, atât profesional, cât si fizic.
Obtinerea unui climat psihosocial pozitiv, stimulativ pentru indivizi, depinde si de calitatile oamenilor ce- l alcatuiesc. Se are în vedere aici acele caracteristici psihotemperamentale, caracteriale si atitudinale, precum si cele socioprofesionale. Cunoasterea structurilor si functionalitatii colectivului condus are o importanta deosebita întrucât ofera comandantului posibilitatea de a patrunde în intimitatea proceselor ce se produc în grup, de a interveni în mod deliberat si oportun pentru a face din acesta un colectiv cu o coeziune puternica, pe deplin integrat cerintelor vietii militare.
Persoanele flexibile, sensibile la schimbari stabilesc usor contacte cu ceilalti membrii, se adapteaza rapid la situatiile noi, în timp ce persoanele rigide, dogmatice, închistate, orientate excesiv pe propria lor persoana sunt aproape incapabile sa stabileasca si sa întretina relatii normale. Aceasta, evident influenteaza semnificativ climatul psihosocial al grupului.
Persoanele incapabile a întelege trairile semenilor de a se acomoda la ele se închid în sine; cad într-o stare de autonemultumire, îi transforma pe altii în simple instrumente în vederea satisfacerii trebuintelor personale, devin “tirani”. Asemenea indivizi devin un factor de stres pentru ceilalti si prin urmare sunt evitati constituind o cauza importanta în crearea unui climat nefavorabil, tensionat bazat pe suspiciune si neîncrederea dintre semeni.
Cu cât intercunoasterea subiectiva la nivelul microgrupului este autentica cu atât probabilitatea constituirii unui climat cooperant, întemeiat pe încredere reciproca este mai mare si pe aceasta baza, integrarea deplina a membrilor sai se face într-un ritm mai rapid.
“Maniera de a conduce o subunitate trebuie sa varieze în functie de subordonati. Unii dintre ei au nevoie mai mult de disciplina decât de întelegere, pentru altii recunoasterea este mai indicata decât directivele. Altii prefera sa fie lasati sa lucreze singuri, dupa cum exista oameni care nu se pot descurca fara sprijinul altora. A voi sa conduci întregul personal în aceeasi maniera, oricât de umana ar fi ea, nu amelioreaza nici starea de spirit, nici eficienta muncii. Un tratament automat si stereotip purtând eticheta aceleiasi bunavointe pentru toti apare cu totul nefiresc si este inadecvat pentru unii indivizi. Un conducator dur, dar sincer, are mai multe sanse de a obtine rezultate vizibile decât unul afabil, dar artificial. Indiferenta care simuleaza amabilitatea provoaca cu timpul mai multa suparare si indignare decât o duritate naturala si sincera. Conducatorul dispune de o serie de mijloace pentru a- i ajuta pe indivizii capabili sa se dezvolte si nu trebuie sa uite ca nu-i poate trata pe toti la fel, dupa metoda sa preferata. În îndeplinirea sarcinilor ce le revin, oamenii au interese si motivatii atât de diferite, încât un tratament uniform, oricât de ridicata ar fi calitatea lui sub toate aspectele nu poate duce decât la esec. ” (3, p. 117- 118)
Asadar, comandantul de subunitate detine un rol important în formarea colectivului, în închegarea lui, în rezolvarea eficienta a activitatilor specifice si în stabilirea unui climat psihosocial adecvat. Sistemul de relatii promovat de comandant trebuie sa se caracterizeze prin încredere în subordonati, solicitarea si folosirea opiniei acestora în rezolvarea problemelor colectivitatii, promovarea unor relatii de stima si respect reciproc Intre comandant si subordonati, înlaturarea acelor “bariere psihologice” care apar cu un caracter mai pronuntat în mediul militar.
Pentru optimizarea climatului psihosocial al subunitatilor militare, trebuie avute în vedere modalitatile de mobilizare a subordonatilor la îndeplinirea scopurilor comune, precum si sistemul de control al comandantului, ca factor important de influentare a climatului psihosocial. Pentru aceasta se impune îmbogatirea cunostintelor de psihologie generala, psihologie militara, psihologie sociala, sociologie, stiinta conducerii si pedagogie ale comandantilor de subunitati, ca o conditie a promovarii unui stil de conducere corespunzator.
Subordonatii urmaresc cu mare interes pe cei investiti cu functii de conducere, îndeosebi pentru a învata câte ceva de la ei, de a deveni ca ei. Un comandant competent, cu bogate cunostinte tehnice, militare, pedagogice, corect si modest, este un exemplu demn de urmat pentru subordonati. Acestia vor sti sa-l aprecieze si sa-l urmeze, sa-i respecte ordinele. Modestia si corectitudinea reprezinta veritabile forte educative, ele trebuie sa fie proprii fiecarui ofiter.
În viata de zi cu zi în cadrul subunitatii, felul de a fi a ofiterului se transmite pe nesimtite. De obicei cum este seful sunt si subordonatii, deoarece ei vad în el un model pe care îl vor urma. Trasaturile de caracter negative ca: orgoliul, lipsa de principialitate, încurajarea servilismului si linguselii, a favoritismului vor constitui o piedica în calea formarii unei autoritati morale a ofiterului si de aici mai departe în calea desfasurarii în bune conditii a vietii în subunitate.
Un ofiter cu principii sanatoase este un ofiter care îsi va câstiga încrederea subordonatilor. Pentru a fi principial, trebuie sa manifeste aceeasi exigenta, daca nu chiar mai mult, si fata de sine. Nu este de ajuns sa fie exigent cu subordonatii, sa le ceara lor sa fie punctuali, ci trebuie sa respecte el însusi, în mod ireprosabil, regulile si regulamentele militare, dezvoltând integritatea morala a subordonatilor, preocupându-se permanent de propria-i integritate. Un comandant, oricât de sever ar fi, va atrage respectul si dragostea subordonatilor daca, în aceeasi masura se dovedeste drept, corect si principial în tot ceea ce întreprinde. A comanda înseamna înainte de toate a tine la cineva, a convinge în loc de a constrânge si, înainte de orice, de a da exemplu cu propria persoana.
O alta caracteristica a unui bun ofiter este omenia. Ea înseamna oferirea subordonatilor a ceea ce merita; sa fie apreciati si recompensati atunci când merita, sa fie sanctionati în functie de circumstantele abaterii si o data ce un militar a platit pentru greseala sa comandantul trebuie sa se comporte ca si cum incidentul nu ar fi avut loc.
Respectul fata de subordonati este o alta trasatura care creaza premisele câstigarii încrederii în fortele proprii a militarilor si în crearea unui climat de munca stimulativ si creativ. Subordonatii trebuie priviti ca profesionisti, ca oameni maturi, responsabili. Un bun comandant cunoaste numele, biografia si caracteristicile individuale ale subordonatilor sai.
Întreg procesul de instructie este dominat de personalitatea ofiterului, de autoritatea si stilul sau de munca, care imprima în rândul subordonatilor climatul de încredere si hotarâre pentru îndeplinirea misiunilor încredintate. Prin trasaturile sale de caracter morale si prin competenta profesiona, comandantul devine figura centrala a întregii activitati de pregatire, de instruire si educare.
În subunitati ofiterul este organizatorul si conducatorul unic al instructiei care, prin calitatile sale specifice, mobilizeaza si antreneaza întregul efectiv sa actioneze organizat, disciplinat, cu optimism si hotarâre, sa înfrunte toate privatiunile si riscurile aparute.
A conduce nemijlocit oameni în si prin oameni înseamna, un comportament apropiat de ei, dorinta de a-i cunoaste, de a colabora cu acestia. Nu se poate conduce ceva, indiferent de natura elementului condus, fara ca în prealabil sa cunosti mecanismul si modul sau de functionare. La fel, pentru conducerea oamenilor, important pentru ofiter este sa-si îmbogateasca bagajul de cunostinte cu notiuni si metode psihologice care sa-i permita sa descopere trasaturile personale ale subordonatilor. Doar cunoscându-i pe acestia suficient de bine, va reusi sa lucreze diferentiat cu ei, în functie de calitatile si deficientele lor.
Seriozitatea, încrederea si sinceritatea în relatiile cu subordonatii contribuie la întarirea coeziunii si dezvoltarea unui moral ridicat. Subordonatul trebuie sa stie ce gândeste seful despre el, despre munca pe care o desfasoara; el asteapta aprecieri din partea comandantului nu numai cu prilejul unor evenimente deosebite, ci permanent, acesta ajutându- l sa stie ce mai are de facut, unde trebuie sa persevereze si unde sa revina.
Poate activitatea cea mai importanta, care l-ar ajuta pe orice comandant sa-si atinga scopurile si sa duca la închegarea colectivului prin cresterea încrederii în fortele proprii, este delegarea autoritatii. Capacitatea de a delega autoritatea tine în primul rând de încrederea comandantului în el însusi, de verticalitatea si principialitatea de care da dovada. Un comandant sigur pe sine, care îsi cunoaste propria valoare si pozitie în cadrul grupului militar, nu va percepe delegarea autoritatii ca pe o pierdere a ei, ca o subminare a propriei autoritati si pozitii. Delegând o parte din responsabilitatile sale, comandantul demonstreaza încrederea pe care o are în subordonati si îi conditioneaza pe acestea sa-i demonstreze “sefului” ca a avut dreptate, ca sunt oameni responsabili, competenti, pe care se poate baza. Acest lucru se rasfrânge si asupra climatului psihosocial, asupra motivatiei si satisfactiei pe care o resimt subordonatii prin implicarea lor activa în rezolvarea eficienta a sarcinilor ce le revin. Multi refuza sa delege pe altii, considerând ca cere timp si efort, fiind mult mai simplu sa-si faca singuri treaba. Însa, afirma Stephen R. Covey, “a delega pe altii e poate singura activitate, din câte exista, cu un foarte puternic efect de dinamizare” si ce poate închega mai tare un colectiv, decât mobilizarea, implicarea indivizilor în activitati, creând un mediu stimulativ, dinamic si eficient care sa asigure satisfactia muncii facute.
Concluzionând, se poate afirma ca, desi moralul militarilor unei subunitati este determinat de o multitudine de factori, atât obiectivi cât si subiectivi, comandantul de subunitate este unul dintre cei mai importanti factori, daca nu cel mai important. Stilul sau de conducere, talentul organizatoric, nu sunt decât o oglindire a întregii sale personalitati.
Un moral ridicat se dezvolta în conditiile unei comenzi functionale, participative, suportive, centrata pe sarcina si oameni, supla, activa, competenta si pragmatica, exercitata de persoane integre, verticale, principiale, carismatice.
BIBLIOGRAFIE
1. Aradavoaice, G., Climatul psihosocial în colectivele militare, Ed. Militara, Bucuresti, 1984
2. Aradavoaice, G., Stil de conducere, Ed. Militara, Bucuresti, 1985
3. Ceausu, V., Psihologia organizarii. Relatiile dintre sefi si subordonati, Ed. Militara, Bucuresti, 1970
4. Covey, Stephen R. Eficienta în 7 trepte sau Un abecedar al întelepciunii, Ed. ALLFA, Bucuresti, 2002
5. Czitrom, I., Climatul psihosocial în colectivul de munca industrial în “Revista de psihologie”, 2, 1974
6. Dulea, G., Sociodinamica grupului militar, Ed. Militara, Bucuresti, 1991
7. * * * * Dictionar de psihologie sociala, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981
8. * * * * Spirit Militar Modern nr. 5- 6/1996 pag. 30
9. * * * * Spirit Militar Modern nr. 3/2002 pag. 6- 8
* U.M. 01511 Dej