Psiholog Fabiola POPESCU
REZUMAT
Activitatea de consiliere nu este totdeauna simpla, nu este usor sa-l determini pe cel din fata ta sa-si dezvaluie ” problema” cu care a venit si mai ales sa-l ajuti sa descopere cauzele. Daca reusesti acest lucru, restul va merge aproape de la sine! Dar cum sa faci?
Ei bine, exista câteva tehnici în terapia experientiala, care pot fi aplicate, cred eu cu eficienta si în sistemul militar.
Întotdeauna încep cu observatia, iau act de persoana din fata mea si treptat preiau ceva din comportamentul non-verbal al persoanei. Este un prim pas al raportului pe care-l stabilesc. Ce-mi doresc? Sa ma urmeze, sa fac astfel încât la un moment dat orice schimbare initiez sa fi urmata. În lucrul cu “linia timpului” pot gasi zone cu pete, ceea ce ar însemna experiente traumatizante.
Toate metodele folosite au niste algoritmi care trebuie respectati, sa nu se sara peste etape, sa nu se forteze si vom obtine rezultatele scontate.
Cuvinte cheie:
– raport;
– calibrare;
– ghidare;
– linia timpului;
– resursa.
Consilierea psihologica este un proces. Ea nu vizeaza atât continutul (perceptia comuna asupra consilierii psihologice ca fiind “activitatea de a da sfaturi”), cât ceea ce se întâmpla între consilier si client, modul în care lucreaza acestia împreuna – comunicarea. Din aceasta perspectiva, schema clasica teorie-diagnoza-interventie se îmbogateste prin relatia terapeutica si comunicarea din cadrul ei.
Odata stabilita, relatia terapeutica se sprijina pe competenta în consiliere (comunicare) a profesionistului si nevoia clientului de a-si clarifica si solutiona ceea ce resimte ca fiind “problemele sale”. Totodata, presupune explicarea modului în care consilierea este o actiune comuna (denumita “contract”) si determinarea schimbarii potrivite, individualizate.
De ce ar solicita cineva consiliere psihologica? Pentru ca:
– are nevoie sa i se comunice recunoasterea îngrijorarii, sa i se accepte aceste îngrijorari ca fiind justificate;
– îsi doreste schimbarea;
– pentru a deveni tot mai mult persoana care i-ar placea sa devina.
Orice efort de comunicare, mai ales într-o societate în schimbare, presupune noi canale de comunicare, întrucât cele obisnuite se dovedesc a fi mai putin accesibile, chiar restrictive.
Se doreste, la orice nivel ierarhic, asimilarea instantanee a noilor modele-agreate, dar aceasta se produce, adesea într-un ritm nesatisfacator de acceptare si sedimentare a noului.
Rezistenta psihologica înseamna si neacceptare unui stimul nou, chiar daca acesta este favorabil, pozitiv. Orice stimul nou, perceput drept perturbant într-un sistem (de exemplu, psihologul din armata) va determina un “conflict” normal, la niveluri intra si interpersonal, dar si organizational. Solutionarea pozitiva a acestui „conflict” poate conduce la o mai buna adaptare, sporind flexibilitatea sistemului.
Relationarea psihologului cu cei din mediul în care activeaza presupune disponibilitatea acestuia de a asculta activ, ceea ce asigura, între solicitant si psiholog, o legatura sensibila, afectiva si intelectuala.
Teoria sustine ca în cazul consilierii sub mandat – o persoana este trimisa la psiholog, nu vine din proprie initiativa – rezultatele sunt limitate sau nu se ajunge de fiecare data la o comunicare reala. Însa participarea la sedintele de consiliere psihologica modifica eventualele modele de percepere a psihologului si poate conduce la schimbari pozitive la nivelul personalitatii celui consiliat.
Munca terapeutica, bine îndeplinita de psiholog, conduce la rezultate pozitive pentru cel consiliat si contribuie la însusirea modelului operational despre care am amintit. Daca m-as raporta la propria experienta, as putea spune ca multe persoane care au acceptat consilierea psihologica au apreciat indicatiile terapeutice si le-au utilizat într-o directie favorabila lor.
Exista permanenta si fireasca teama de a nu fi manipulat. Psihoterapia fiind prin excelenta un proces de schimbare, este greu de imaginat o posibilitate de a lucra cu un client fara ca aceste procese de inter-influenta sa se manifeste. Situatia este similara cu a accepta responsabilitatea pentru influenta pe care o exercitam asupra partenerului si pe care el o exercita asupra noastra în orice proces de comunicare. Încercarea de evita orice posibila influenta ar putea duce numai la absenta, inexistenta comunicarii, caz în care procesele de inter-influentare nu ar disparea, ci ar capata doar un caracter indirect. Cazul contrar, acceptarea existentei acestor procese de inter-influentare este singura pozitie care ne permite optimizarea propriilor relatii de comunicare.
Oare din ce motiv este mai simplu sa acceptam ca putem fi influentati de cineva si ca putem influenta un prieten sau o cunostinta mai degraba decât de un terapeut (psiholog) sau pe un client? De altfel, orice relatie terapeut-client este în ultima instanta o relatie de comunicare.
Este mult mai eficient si mai securizant sa presupunem ca voi fi suficient de capabil de a filtra si decodifica adecvat mesajele clientului si ca el va putea alege dintre feed-back-urile mele pe acelea care-i sunt necesare si utile decât sa traiesc permanent cu teama de a gresi sau de a nu dezvolta o reactie de tip contratransferential.
În relatiile centrate pe realitate nu apar atribuirile facute pe baza activarii modelelor introiectate, emotiile negative, teama si nici comportamentul transferential.
– Consider ca ceea ce voi prezenta are aplicabilitate si în sistemul militar, deoarece fiecare individ care îsi desfasoara activitatea într-un astfel de sistem este în primul rând o fiinta încadrata social, cu nevoile si trebuintele specifice, caracteristice. Nu putem separa oamenii din sistemul militar de cei din viata civila, ca structural toti suntem la fel, putem trece prin perioade dificile, în care sa avem nevoie de mai mult decât de un sfat, de interventia unui specialist.
Din acest considerent, voi folosi termenii de “terapeut” si “client”, chiar daca se considera ca au aplicabilitate doar pentru psihoterapie, psihiatric (drept cadru).
Foarte important ca terapeut (psiholog) este sa cunoastem faptul ca ne putem comporta neterapeutic, antiterapeutic, ca esecul psihoterapiei poate fi datorat noua si nu clientului. Pe de alta parte ar fi exagerat si îndepartat de realitate sa consideram ca aparitia oricarei rezistente, la orice client este determinata exclusiv de conduita psihologului (terapeutului), cu atât mai mult cu cât este cunoscut faptul ca exista categorii de persoane nerecomandabile sau chiar contraindicate pentru psihoterapie.
Ce sunt însa rezistentele? Consider adecvat a denumi rezistenta orice act al clientului, de o factura sau alta, prin care acesta se opune procesului terapeutic. Daca ne referim la lipsa unui raspuns, un raspuns conventional, un atac agresiv la adresa terapeutului, o întarire sau o lipsa de la o sedinta propriu-zisa.
Daca rezistenta manifestata de client reprezinta un raspuns, o informatie furnizata psihologului, atunci continutul ei s-ar putea referi la doua aspecte:
– clientul refuza consilierea/psihoterapia, nu o accepta, nu doreste sau nu poate sa-si rezolve problemele;
– psihologul nu a folosit o modalitate adecvata de abordare a clientului.
Într-un caz clientul refuza, îi este teama sa se confrunte cu o realitate a propriei persoane, a viitorului sau a vietii în general asupra careia proiecteaza o serie de pericole iar în celalalt caz apare teama clientului de a se confrunta cu psihologul, asupra caruia sunt proiectate, din diferite motive, temerile sale.
Ca adepta a opiniei conform careia teama este unul dintre principalele “motoare” ale fiintei umane, o coordonata existentiala fundamentala, o motivatie esentiala a conduitelor noastre, consider ca si rezistentele aparute în consiliere/psihoterapie pot fi explicate, analizate prin aceasta. Pentru a facilita întelegerea acestei explicatii voi aduce în discutie, pe lânga teama, placerea – principiul esential opus, contrar si cu o la fel de mare importanta în ordinea existentei umane si suferinta, trauma, elementul de legatura între cele doua. Prin natura noastra suntem înclinati sa cautam placerea, experientele agreabile, siguranta, confortul, într-un cuvânt viata poate fi definita ca un proces de cautare, un efort depus pentru obtinerea binelui subiectiv si pentru pastrarea unei dispozitii afective pozitive.
Aceasta tendinta naturala l-a determinat pe Erickson, un umanist încrezator în posibilitatile de evolutie si învatare ale omului, sa faca o afirmatie ramasa celebra în psihoterapia zilelor noastre si anume aceea ca “clientul face întotdeauna cea mai buna alegere pentru el în acel moment”.
Simptomul sau rezistenta privite prin prisma acestei afirmatii primeste valoare adaptativa dar numai într-un context determinat al clientului cu personalitatea sa, problemele sale, situatia sa familiala si sociala. Simptomul sau rezistenta nu sunt altceva decât semne care indica faptul ca mergem pe acelasi drum care pe client l-a condus la intrarea în impas si ca accentul trebuie pus pe descoperirea posibilitatilor de învatare din partea acestuia, resurse personale, crestere, evolutie, dezvoltare.
Orice element de natura a frustra obtinerea satisfactiei personale prin repetitie, se poate transforma în eveniment traumatizant.
În virtutea aceleiasi tendinte naturale de cautare a satisfactiei sau a instinctului de conservare, va aparea în mod firesc si tendinta de a evita evenimentele frustrante sau traumatizante.
Pe de alta parte, datorita repetarii sau a intensitatii mari a acestora, ele vor fi fixate în memoria afectiva si vor determina maniere stabile, strategii sau patternuri comportamentale de evitare a oricarei experienta similare; acesta este mecanismul introiectiei asa cum este el definit în gestalt-terapie.
Retinem faptul ca nu este necesara aparitia unei traume propriu-zise pentru introiectarea unui model comportamental sau relational dezadaptativ, cum ar fi boala, aparitia unui handicap, agresiunea fizica sau decesul unei persoane apropiate, ci de cele mai multe ori, situatiile întâlnite se încadreaza în plaja normalului existential, sunt evenimente care capata caracter traumatic numai în anumite contexte si prin repetarea lor. La acestea se pot adauga altele, cum ar fi: orice schimbare relativ importanta în ritmul vietii cotidiene, certuri frecvente ale persoanelor din jur, lipsa aprobarilor sau a manifestarilor de caldura si afectivitate, hiperautoritarismul.
Ceea ce mi se pare important în acest mecanism este faptul ca apare în mod necesar o asociatie între o frustrare sau o emotie negativa si o situatie de lipsa totala a reperelor pentru persoana respectiva de neîntelegere a lumii si a ceea ce se petrece cu sine, mergând pâna la dificultati în afirmarea propriei identitati.
Daca în realitate singura optiune eficienta ca psihologi /consilieri/terapeuti este de a ne asuma responsabil faptul ca influentam clientii, ca suntem sursa unor schimbari care apar la ei si ca putem fi influentati la rândul nostru, atunci a considera ca clientul este o fiinta responsabila, cu potential natural de dezvoltare si de rezolvare a situatiilor problematice în care uneori se afla, devine din nou, singurul principiu pe care ne putem fundamenta munca terapeutica.
Voi încerca, în continuare sa prezint câteva „tehnici” folosite în psihoterapia experientiala, care ar putea fi aplicate cu succes în mediul militar, în functie de circumstante.
Vreau sa va prezint o tehnica simpla, verificata. În NLP (programare neuro-lingvistica) poarta numele de “ancora” orice stimul capabil sa declanseze în mod automat o anumita stare sau un anumit comportament. Fiecare fiinta umana dispune de un set larg de astfel de stimuli, la care raspunde aproape fara exceptie într-o anumita maniera. Exista persoane nesuferite de la prima vedere, fara ca pentru aceasta sa existe o explicatie, exista situatii de genul “când mi se vorbeste în acest fel nu ma pot abtine sa …”, gânduri care întotdeauna ne fac sa ne înfioram, în sfârsit, locuri unde stim sigur ca ne vom simti bine, muzica preferata etc.
Ancorele pot fi pozitive sau negative, constientizate sau nu si pot avea diferite tipuri de efecte asupra persoanei.
Pentru cei care stiu cum se programeaza calculatoarele, similar “ancorelor” din NLP, exista declansatorii sau evenimentele care determina desfasurarea unei proceduri.
Aceste ancore pot fi create de noi însine sau pot fi luate din experienta cotidiana. Trebuie sa ne gândim bine ce fel de ancora dorim sa folosim atunci când o vom crea. Daca ea nu este unica, va declansa starea asociata ori de câte ori va fi “lansata” sau “aruncata”. În cazul în care alegem o ancora (declansator) creata de noi însine trebuie sa fim siguri ca este unica. Ea poate fi un cuvânt pe care îl rostim cu voce tare sau în interior, de un gest, de o apasare pe care o exercitam într-o anumita parte a corpului, etc.
Procedeul propriu-zis de ancorare consta în “aruncarea” ancorei atunci când clientul se afla în starea dorita. Spre exemplu atunci când constatam ca acesta se afla într-o stare de încredere si entuziasm îl putem ruga sa-si atinga mijlocul pieptului cu vârful degetelor. Daca nu se afla prea des într-o astfel de stare, îi sugeram sa-si reaminteasca momentele în care s-a aflat într-o astfel de dispozitie, retraind sentimentele de atunci, iar când percepe intensitate maxima îi cerem sa realizeze atingerea pieptului. Ancorarea sau programarea unui declansator trebuie sa se desfasoare de atâtea ori pâna când simte ca într-adevar starea dorita apare usor la aplicarea stimulului. Pentru a “întari” ancora, trebuie testata în cele mai diverse împrejurari.
Daca ne chinuim la crearea ancorei, implicit vom “programa” si chinul, fortarea, neîncrederea în procesul însusi si altele nedorite. Pur si simplu cream întâi ancora unica, iar apoi o testam !
Structura fiintei umane este una de tip sistemic. Subsistemele care o alcatuiesc nu lucreaza independent, ci se sprijina si se influenteaza reciproc. Existenta si functionarea sistemului muscular nu ar fi posibila fara sistemul osos. Memoria nu ar putea fi îmbogatita fara perceptie, iar fara memorie nu exista evolutie. Ancorele functioneaza si ele în cadrul acestui sistem complex care este omul.
O ancora poate sa traga dupa ea sau sa fixeze sentimentele, gândurile si atitudinile noastre. Sa ne gândim la narcomani sau, de ce nu la cei dependenti de calatoriile generate de elixire bahice. Pot avea aceleasi stari, oricând doresc, fara sa mai cheltuie o multime de bani si fara sa se intoxice cu chimicale. Toate fenomenele conexe consumului exagerat de alcool nu ar mai exista.
Putem realiza acum modul în care functioneaza cele mai multe reclame. Atunci când le vedem la televizor sau le ascultam la radio, de fapt participam la un proces de ancorare, de obicei în mod inconstient. Când trecem pe lânga raionul cu produsul respectiv, uneori chiar daca nu ne trebuie, vrem sa-l cumparam si chiar facem acest lucru. Ajunsi acasa ne dam seama ca am cheltuit bani pe un produs care nu numai ca nu ne satisface ci mai este si nociv, spre exemplu. si toate acestea pentru ca noi ne lasam programati!? Atunci când suntem convinsi ca un produs ne face rau, putem sa-l reancoram într-un mod inteligent. Vederea produsului respectiv se poate constitui ca element declansator pentru o senzatie de neplacere si dezgust.
Crearea unei ancore este una dintre cele mai spectaculoase chei pe care NLP-ul ni le ofera. Putem ajuta clientul sa îsi distruga acum unele dependente inconstiente si putem sa-l învatam sa-si genereze, la vointa, starile dorite. Aplicatiile ancorarii sunt vaste iar limite nu pot exista decât în mintea noastra sau a clientului, în speta.
Tehnic vorbind este necesara o foarte buna abilitate de dialog din partea psihologului/terapeutului, cunoasterea foarte clara a indicatorilor starilor emotionale ale clientului si o atenta examinare, cu finete de artizan, a modului în care aceste stari apar.
Odata descoperit declansatorul (ancora) poate fi aleasa tehnica adecvata sau poate fi construita o noua tehnica prin care sensul experientei clientului poate fi modificat.
Sarcina terapeutului devine în acest caz aceea de a arata clientului un respect neconditionat si de a-l accepta în totalitate (facându-se abstractie de grad, functie, autoritarism), pentru ca, pornind de la aceasta baza, sa se poata acorda cu el cât mai complet, sa-l poata întelege cât mai adecvat posibil. Este vorba despre conceptul de rezonanta empatica din gestalt sau de prezenta în situatia clientului a lui Rogers.
Odata “acordat” pe deplin la realitatea clientului, psihologul/terapeutul îl va putea ajuta pe acesta, din interior, sa-si examineze experientele, problemele si resursele. Este vorba despre un proces “împreuna” sau metaforic vorbind – despre transformarea psihologului/terapeutului într-o “oglinda perfecta” în care clientul se poate vedea pe sine, asa cum este el în realitate, în totalitatea fiintei sale.
Erickson considera ca rezistentele clientilor se datoreaza cel mai adesea lipsei raportului de rezonanta, de asemenea, ca toate raspunsurile clientului sunt valide si pot fi utilizate. Nu exista clienti rezistenti, ci doar terapeuti inflexibili. Pentru a ne acorda cu realitatea clientului, cu lumea sa subiectiva, ceea ce avem de facut este simpla descriere a experientei senzoriale pe care o parcurge, el urmând natural si cu usurinta cele spuse de psiholog/terapeut. Este important felul în care vorbeste terapeutul/psihologul. Starea de liniste interna se poate induce cel mai bine vorbind rar, pe o tonalitate joasa, într-un ritm lent si acordând vorbirea cu respiratia clientului.
Va trebui sa-mi dau voie sa intru în acord cu persoana din fata mea (clientul), acest lucru însemnând sa stabilesc un “raport” (rezonanta). Raportul are doua componente: una de calibrare si una de urmare. A calibra înseamna: a fi constient de schimbarile de stare care pot sa apara si a fi constient de o anumita stare. Este foarte importanta prezenta, clientul sa fie sigur ca suntem cu el, propriile probleme trebuie ” lasate la usa”.
Un prim exemplu: stau fata în fata cu clientul. Încerc sa recunosc dupa manifestarile corporale raspunsurile “DA” si “NU”. Clientul ascunde la spate într-o mâna o moneda. Îi cer sa repete. Dupa ce urmaresc câteva manifestari corporale, fizionomia, îi spun: “e aici”. Dupa alte trei repetari nu mai întreb ci tatonez: “parca e aici”, “ba parca e dincolo” si când îmi dau seama pun mâna pe aceea cu moneda.
Ajung astfel la calibrarea relatiei. Atentie – clientul îsi poate modifica starea!
Dupa contactul empatic, “urmez” persoana; nu imit pentru ca o astfel de atitudine îl va face sa se simta minimalizat, persiflat. Niciodata nu ma confund cu el! Nu-i preiau starea si nu ma confund cu el pentru ca as ajunge la fuziune, la contratransfer! Atunci când îl urmez lumea mea va fi tangenta cu a lui, extremele nefiind agreabile, adica nici nu ma apropii astfel încât sa ne intersectam dar nici nu ma îndepartez, efectul putând fi “o fata râde, una plânge “!
Scopul este de a fi împreuna. Nu poti dansa cu cineva daca nu-ti armonizezi miscarile cu acea persoana.
Un alt exemplu: din nou sunt fata în fata cu clientul, el nu face nimic special, îi cer doar sa fie atent la ce se întâmpla. Dupa câteva minute îl întreb cum s-a simtit. Raspunde: “încercam sa ma centrez pe ceva, nu stiam cum sa stau si ce sa fac; respiratia a fost superficiala”. Ce am încercat sa fac? Am încercat sa-i modific ritmul respirator si am reusit sa-l diminuez, urmarind sa i-l armonizez cu al meu. Totul se întâmpla inconstient. Va exista tendinta clientului de a veni dupa mine, de a ma urma, aceasta purtând numele de “ghidare”. Trebuie sa-mi dau sansa de a fi atât de aproape de client astfel încât orice as face, orice i-as propune, el sa vina dupa mine; de aceea e foarte importanta faza anterioara. Daca la prima faza observ si iau act, la a doua faza ma conectez. Ne punem întrebarea: exista puncte de vedere dupa care sa avem feed-back? Raspunsul este: “da”; initiez o schimbare si daca ma urmeaza înseamna ca am reusit.
Raportul începe de la ceva simplu, cum ar fi respiratia. Clientul o sa ma urmeze numai într-o situatie: când ceea ce-i propun este în armonie cu el!
Cel mai mare procent din terapie se realizeaza la nivelul relatiei si nu al tehnicii. Ce pot sa urmez ? Respiratie, gesturi (miscari), mimica, voce, postura. Respiratia este ceva foarte intim, are legatura cu ritmul cardiac, cu reactii fiziologice, etc. Trebuie sa respect ritmul clientului, nu fortez pentru ca n-o sa ajung niciodata în final! Pot sa preiau tot ce este dinamic în conduita unei persoane. Pot face acest lucru în maniera directa (cum am facut cu respiratia) sau folosim altceva – pot sa vorbesc sau sa fac niste miscari în acelasi ritm. Va avea efect atât asupra mea, ca si terapeut cât si asupra clientului; voi sti ce se întâmpla acolo iar clientul îmi va da voie sa-l ghidez mai departe. Trebuie sa gasesc ce are sens, calea prin care ma pot conecta la lumea celuilalt.
Trebuie sa aflu care este corelatia între reprezentare si problema persoanei si sa vad ce pot sa schimb. Zonele cu pete sau întunecate pot însemna experiente traumatizante.
Atunci când încep sa lucrez cu cineva pornesc de la simptom:
– Descriere (stari, gânduri, convingeri, credinte, senzatii, comportamente);
– Cum apare (când – context), ce îl declanseaza, cât dureaza;
– Consecinte.
Resursele sunt necesare fie pentru atingerea obiectivului, fie pentru definirea cauzelor. Pornind direct de la simptom o sa-mi propun unul sau mai multe obiective. De multe ori problema e ascunsa, trebuie s-o gasesc, sa stiu cu ce am de-a face. Resursele obligatoriu vor fi personale, ale clientului. O resursa este orice ma poate ajuta într-o situatie: cunostinte, abilitati, stari, emotii, trasaturi, capacitati, caracteristici.
Pentru a gasi cauzele, este necesar sa pun câteva întrebari: „ Când te-ai confruntat prima oara cu treaba aceasta ?” Trebuie sa cunoastem toti factorii care au dus la aparitia unui simptom. Cauzele vor fi întotdeauna în trecut. Cer clientului sa retraiasca situatia în cauza. Poate fi neplacut si atunci e posibil sa reactualizeze si starea respectiva sau daca situatia nu e confortabila sa-l ajut sa iasa de acolo.
Ce consecinte va avea în viata personala atingerea respectivului obiectiv ? Cum se va simti dupa? Aceasta poate crea o motivatie suplimentara, ghidarea persoanei într-un moment ulterior.
Exista cadru, harta, dupa care ne ghidam demersurile.
În primul rând (primul pas) îl voi ghida în experienta simptomului, care este undeva foarte aproape de prezent. Va fi actor-spectator ! Îl voi ghida pentru a defini, descrie simptomul si voi culege impresiile lui atât din interior cât si din afara. De aici voi merge sa caut cauzele, experienta originara.
În al doilea pas îi voi cere sa mearga spre trecut pe linia timpului si sa caute iar în momentul în care a identificat aceasta cauza trebuie sa verific daca este prima. O sa cer sa intre pe linia timpului în trecut pentru a vedea daca exista undeva si mai de demult. Daca nu se poate, sa ia act de prima de care e constient. Uneori e necesar sa-l pun sa intre în situatie, alteori nu (daca e foarte neplacut). E suficient sa observ din afara. Clientul, observând aceasta, va identifica o resursa care l-ar fi putut ajuta în acel moment (de exemplu: ‘Daca as fi fost mai curajos, daca as fi avut cunostinte’).
În pasul al treilea va cauta resursa pe linia timpului. O sa-i cer sa caute un moment în care s-a simtit asa. Daca nu, îi cer sa se gândeasca la cum ar fi daca ar fi asa. O identifica, se deplaseaza în acel moment si-l vom ghida în situatie. Vom insista cu ghidarea pentru a avea trairea respectiva. Îl vom întreba despre experienta emotionala, despre modul în care gândeste, astfel încât sa aiba ceva din starea aceea. Când a gasit ceva din resursa îi cerem sa mearga cu ea la cauza.
Când sunt sigur ca retraieste (în prezent sau detasat, din afara prezentului) pot pune mâna pe umarul lui (o ancora) si o pastrez pâna când ajunge la cauza. Acesta este continutul celui de-al patrulea pas.
În pasul al cincilea revin catre prezent pe „linia timpului” sau pe lânga si ajuns aici îl întreb: „Acum, ce poti sa-mi propui în legatura cu aceasta problema ?”
În pasul al saselea, clientul îsi fixeaza obiectivul, undeva în viitor.
Este foarte important sa fie acolo, chiar sa aiba experienta respective, chiar imaginar.
În pasul al saptelea îi pun întrebarea de final: „Cum o sa se reflecte aceasta achizitie a ta în viata?”
Lasam timp clientului sa-si gaseasca raspunsuri la întrebare. Vad înca o data daca e bine pentru el. Merg la resursa: „de ce ai avea nevoie ca sa obtii acest lucru?” Daca nu-si da seama revin la obiectiv: exploreaza si afla! Dar daca nu are nevoie de resursa îl aduc în prezent si e bine.
Dupa ce am ancorat experienta, îl pun sa faca drumul pe linia timpului.
Întâi accesez simptomul, apoi emotiile si credintele legate de propria persoana. Apoi gasesc inprintul original – când s-a confruntat pentru prima oara cu emotiile si când au aparut credintele de acel tip. Verific daca e primul sau a mai existat. Încerc sa-l fac sa constientizeze cum s-a rasfrânt asupra persoanei sale pâna-n prezent. Trimit resurse în situatia initiala; încep cu persoanele care sunt implicate si ultima va fi chiar el, clientul. Din afara el apreciaza ce resurse ar fi necesare fiecarei persoane. Identific resursa si o trimit pe linia timpului. Îi cer sa retraiasca, sa treaca în situatie si voi nota ce schimbari apar la nivel emotional si al credintelor. Rapid, ca sa nu aiba timp sa se gândeasca la altceva îl aduc în prezent si de acolo în viitor pentru o mica programare.
Într-un astfel de exercitiu urmaresc o descriere a experientei acelui moment urmarind sa înglobez senzatiile auditive, vizuale, corporale, emotiile, gândurile, actiunile.
De asemenea, îl voi ghida pentru a-si asuma pozitiile perceptive de „eu”, „tu”, „observator”. Va trebui sa fiu atenta la ceea ce-mi relateaza, adica la numarul de voci, la identitatea vocii, la persoana (gramatical) la care vorbeste – 1, a 2- a, a 3- a, singular sau plural. Daca e la persoana a 2- a înseamna ca e vocea cuiva interiorizata. Trebuie insistat sa se vorbeasca la persoana 1 daca este „eu”, deoarece apare tendinta de a se contamina „observatorul” de „eu”. Nu vom insista asupra unei pozitii daca este neconfortabila pentru persoana în cauza.
Când reusesc sa ghidez clientul, la sfârsit punctez faptul ca: „ai o abilitate, aceasta îti poate fi util”. Pentru el va fi important sa constientizeze acest lucru, sa-l fixeze si sa-l utilizeze de cate ori se va confrunta cu o situatie similara.
A stabili un raport cu o persoana apartinând sistemului militar, putin reticenta fata de „nou” nu este simplu. Depinde de abilitatea psihologului pentru a gasi pârghiile, contactul cu persoana.
Consider ca tehnicile prezentate pot fi folosite cu succes pentru cei care vin din teatrele de operatii, experientele negative fiind uneori “blocate”, ascunse, “alungate” din sfera constientului. Ele trebuie eliminate constient, pentru a nu avea efecte secundare în timp stiind ca subconstientul “lucreaza”.
* U.M. 01265 Dej