Fapta ilicita-izvor al obligatiilor. Alaturi de contracte, quasicontracte,quasidelicte si lege apar ca izvoare ale obligatiilor si delictele. Delictele constituie cel mai vechi izvor de obligatiuni. Definitia delictului a variat de-a lungul timpurilor. 1
In dreptul roman, delictul (vorbim aici de delicte private – “delicta privata” – spre deosebire de delictele publice – “delicta publica” – care loveau un interes public) era orice fapt ilicit prevazut si interzis de o lege speciala.
Aceste fapte produceau, ca pedeapsa pentru autorul delictului, obligatia de a plati victimei o suma de bani. Aceasta suma de bani, fixata de comun acord la inceput, fixata de lege, mai tirziu, constituia o pedeapsa, o amenda si o reparatie, ea exista si trebuia platita chiar daca victima delictului nu suferea nici o paguba si cuantumul ei raminea acelasi, oricare ar fi fost intinderea pagubei.
Printre delictele private din dreptul roman principale erau furturile, actele comise fara drept asupra persoanei-injuria, violenta-metus, inselaciunea-dolus, inselararea creditorilor etc. Ceea ce caracteriza delictele in dreptul roman era nu numai iliceitatea faptului, ci si imprejurarea ca orice delict trebuia prevazut neaparat de o lege speciala. Singurul delict care avea caracter de generalitate in dreptul roman era damnum injuria datum, prevazut de o lege celebra-lex Aquilia. Incolo, toate legile ce se ocupau de delicte prevedeau fapte speciale, delicte bine precizate.
Notiune. In dreptul nostru, prin delict se inteleg nu numai faptele prevazute in mod expres de o lege speciala, cum era in dreptul roman, ci orice fapt ilicit. Formula de “fapta a omului, care cauzeaza altuia un prejudiciu” (art 998) se refera la delictul civil-faptul ilicit prevazut si reglementat de legea civila.
In drept, notiunea de fapta ilicita si conduita ilicita se folosesc alternativ, cu aceeasi semnificatie.2
Prin conduita umana se intelege ansamblul faptelor concrete, adica al actelor directe ale omului aflate sub controlul vointei si ratiunii sale.
La o analiza mai atenta, se observa insa ca notiunea de “fapta” este mai larga, ea incluzind conduita umana. Manifestarile exterioare ale oamenilor pot imbraca forma unor actiuni sau inactiuni.
Clasificarea faptelor ilicite. In mod corespunzator, faptele pagubitoare sunt clasificate in fapte de comisiune si fapte de omisiune.
Faptele de comisiune sunt fapte pozitive(precum sustragerea, vatamarea etc) care consta in incalcarea obligatiilor de abtinere de la savirsirea unor fapte care ar pricinui altora pagube nedrepte, in scopul de a se asigura respectarea persoanelor si bunurilor fiecaruia.
Faptele omisive sunt fapte negative, abtineri savirsite, de regula, prin inactiune. Ele pot fi generatoare de raspundere doar atunci cind se incalca o obligatie legala de a savirsi anumite actiuni pozitive.
1.Faptele ilicite pot fi asadar actiuni sau inactiuni. Drepturile subiective si interesele legitime ale persoanelor sunt numeroase si diferite. La fel sunt si faptele prin care acestea pot fi incalcate. In cele mai frecvente situatii, faptele ilicite ale oamenilor sunt pozitive, fapte de comisiune sau actiuni. Asa sunt: sustragerea, deteriorarea sau distrugerea unui bun, vatamarea corporala a unei persoane, unui brevet de inventie.
Este firesc sa fie asa, intrucit legea, de regula, impune tuturor obligatia de a se abtine de la orice fapta prin care s-ar putea aduce atingerea drepturilor subiective si intereselor legitime ale altora. Incalcarea acestei obligatii de abtinere, stabilita in scopul de a asigura respectarea persoanei si bunurilor sale are loc printr-o activitate pozitiva, prin acte comisive.
2.Putem spune deci ca fapta ilicita consta, de cele mai multe ori, intr-o actiune. Dar faptele oamenilor pot fi si omisive, ceea ce inseamna pasivitate, inactiune. In principiu, inactiunea sau abtinerea unei persoane este lipsita de caracter ilicit. Libertatea omului consta, printre altele, in aceea ca el poate sa ramina pasiv in raporturile sale cu ceilalti si adeseori aceasta conduita îi este impusa de normele juridice.
Cu toate acestea, fapta ilicita poate imbraca si forma unei inactiuni, la acele situatii când, potrivit legii, o persoana este obligata sa indeplineasca o activitate sau să savârseasca o anumita actiune.3 Abtinerea de la indeplinirea acelei activitati sau de la savirsirea actiunii prevazuta de normele imperative ale legii constituie o fapta ilicita. Asa, de exemplu, intra in categoria faptelor ilicite omisive omisiunea de a lua masuri de atentionare a trecatorilor cu privire la o gura de canal descoperita pe carosabil sau trotuar; parasirea locului accidentului de catre conducatorul auto care l-a provocat, neluarea masurilor tehnice de securitate a muncii; neacordarea asistentei medicale sau neaplicarea tratamentului medical unei persoane sau unui animal, etc.
In concluzie, inactiunea este fapta ilicita in toate cazurile cind legea prevede imperativ obligatia unei persoane de a actiona intr-un anumit fel, adica de a avea o conduita pozitiva, obligatie care insa nu a fost respectata.
Caracterul ilicit. Pentru declansarea raspunderii nu este suficient a ne afla doar in fata unei conduite umane. Se mai cere ca aceasta conduita sa aiba caracter ilicit, adica nepermis, nelegitim, oprit.
Iliceitatea este o notiune controversata in drept. Uneori ea este asociata vinovatiei, alteori prejudiciului. Exista insa legislatii care fac distinctie neta intre caracterul ilicit si caracterul vinovat al conduitei umane.
Astfel, in dreptul german, Codul civil pretinde doua conditii pentru nasterea raspunderii civile: un act potrivinic dreptului (“rechtswidrig”) si care, in acelasi timp sa constituie o greeala (“Verschulden”) Asemenea distinctii pot fi identificate si in dreptul altor state: Elvetia, Cehoslovacia etc.
In legislatia româna, caracterul ilict al faptei nu este intotdeauna relevat expres. Astfel, textele codului civil, in materie de raspundere civila, nu pretind ca fapta sa fie ilcita. Se vorbeste numai de greseala. Dar cerinta iliceitatii faptei a fost consacrata expres de art 35 din Decr 31/1954 care prevede ca “faptele ilicite savirsite de organe obliga insasi persoana juridica si ca, totodata, ele obliga personal si pe cel care le-a savirsit. La fel, art 25 din Decretul 32/1954 prevede ca minorii care nu au implinit virsta de 14 ani, nu raspund pentru fapta lor ilicita, decit daca au lucrat cu discernamint.
De regula, iliceitatea este raportata la dreptul obiectiv, ilicitul constind in aceea ca fapta este potrivinica dreptului obiectiv, legii. Dar in acelasi timp, se apreciaza ca, de regula, fapta ilicita aduce totodata incalcarea unor drepturi subiective. In aceasta din ultima sfera, iliceitatea este uneori confundata cu prejudiciul, cu pericolul social, caci si aceste din urma notiuni implica atingerea unui drept subiectiv sau cel putin a unui interes.
Astfel, Codul italian, in art 2043 leaga notiunea de ilicit cu aceea de dauna.
De asemenea, in anumite conceptii despre vinovatie, ilicitul este absorbit in vinovatie. Astfel in dreptul civil francez si belgian, ilicitul, alaturi de imputabilitate, este infatisat ca element al greselii. Dupa Planiol, greseala ar consta din incalcarea unei obligatii preexistente. La fel, Matei Cantacuzino arata ca “[… ]culpa nu poate sa existe si nu poate da loc la sanctiune decit atunci cind… cineva depaseste limitele dreptului sau si prin aceasta, calca in domeniul dreptului subiectiv al altuia cauzindu-i astfel o paguba”. 4
Totusi, fapta ilicita are caracter autonom, reprezentind o conditie pentru atribuirea raspunderii.
Forme de ilicit. Raspunderea juridica se particularizeaza prin formele pe care le genereaza, cadru in care fapta ilicita poate imbraca forma infractiunii, forma contraventiei, forma ilicitului civil.
a) Ilicitul civil
Asa cum am aratat deja, codul civil si legislatia civila in general nu definesc nici sfera, nici continutul notiunii de fapt ilict civil.
Mai mult, normele care reglementeaza institutia raspunderii civile delictuale nu impun nici conditia iliceitatii faptei pagubitoare, nepretinzind ca fapta sa fie contrara legii.
Cu toate acestea, unanim este admis ca temeiul raspunderii civile delictuale il constituie fapta ilicita, argumentul fiind art 35 din Decretul 31/1954 care vizeaza expres faptele ilicite, cit si concluziile doctrinare desprinse pe cale de interpretare. Vom examina mai intai caracterul ilicit al faptei ca fiind unul dintre elementele notiunii de “fapta ilicita”. “Ilicit” inseamna nepermis, neingaduit, nelegiuit, oprit. O fapta ilicita este deci o actiune sau o inactiune nepermisa, oprita de lege.
In mod obisnuit prin fapta ilicita se intelege acea fapta prin care se contravine normelor dreptului obiectiv si prin care, totodata, se incalca si dreptul subiectiv al personei prejudiciate. Dupa o alta parere, se considera ca este ilicita acea fapta care incalca norma de drept si raportul juridic consacrat de aceasta. Intre aceste pareri nu exista insa o deosebire esentiala. In realitate, dreptul subiectiv nu este decit posibilitatea unei anumite comportari garantata titularului sau de normele dreptului obiectiv, posibilitate care include in sine si facultatea de a cere altuia o anumita conduita.
Faptele ilicite apartin atat dreptului civil, atragand raspunderea civila, contractuala sau delictuala, cat si dreptului penal si adminstrativ.
b) Ilicitul penal. Raspunderea penala poate fi angajata numai prin faptele ilicite declarate de lege infractiuni conform principiului “nullum crimen sine legem”, adica prin acea categorie de fapte care prezinta o doza de pericol social cantitativ superioara oricaror alte fapte din sfera ilicitului juridic (contraventional, delictual civil, ilicitului administrativ).5
Dar simpla declaratie prin lege a unor fapte ca infractiune si savirsirea lor cu vinovatie nu este suficienta pentru ca raspunderea sa devina operanta pentru faptuitor. Mai este necesar ca faptele concrete savirsite sa invedereze atit pericolul social cit si importanta materiala a infractiunii.
Conduita ilicita reprezinta temeiul juridic al raspunderii penale, acesta fiind caracterizat si definit prin lege ca infractiune. Satisfacerea intereselor victimei prejudiciate prin fapta infractionala nu absolva pe infractor de pedeapsa prevazuta de lege. Ca regula generala, actiunea penala se promoveaza din oficiu si nu poate fi stinsa prin conventia partilor.
Exceptie fac doar infractiunile pentru care legea prevede in mod expres ca urmarirea si judecarea lor se fac numai la plingerea persoanei vatamate.
Prin numeroase fapte penale se produc deopotriva incalcarea drepturilor obiective si lezarea unuia sau mai multor drepturi subiective. Infractiunea de furt, de exemplu, presupune incalcarea dreptului de proprietate, posesie sau detentie pe care-l are o alta persoana asupra unui bun. Cand un drept subiectiv este lezat printr-o fapta penala-infractiunea relevindu-se ca o incalcare grava si a drepturilor obiective-reprimarea acestei fapte intereseaza nu numai pe titularul dreptului subiectiv lezat, ci intreaga societate si ca atare intra in domeniul de aplicare a raspunderii penale.
Delictul civil nu trebuie confundat cu delictul penal. Legea penala se ocupa si ea de delicte. Ea priveste insa delictul nu ca fapt producator de obligatii, ci numai ca fapt ce trebuie reprimat.
Asa fiind, legea penala nu se mai preocupa daca faptul ilicit a produs un prejudiciu si daca a fost savirsit cu intentie sau nu; singurul lucru care interzice legea penala este iliceitatea faptei.
Iata de ce tentativa de omor constituie o fapta ilicita penala, dar nu constituie un delict civil fiindca nu a cauzat nici un prejudiciu. Cu toate deosebirile dintre cele doua tipuri de delicte, cea mai mare parte din delictele civile sunt si delicte penale. Asa sunt omorul(intentionat), ranirile intentionate, furturile, injuriile, etc.
Dreptul civil socoteste ca delict orice fapta pagubitoare a omului, dind nastere la obligatia repararii prejudiciului. Din contra, dreptul penal nu se ocupa de delicte(si acest cuvint trebuie luat in intelesul cel mai larg, acela de infractiune) decit pentru a le pedepsi.6 De aici rezulta o deosebire fundamentala:dreptul penal urmareste persoana faptuitorului delictului, pe cind dreptul civil nu se ocupa de delicte decit din punct de vedere al obligatiilor la care dau nastere; asadar dreptul civil trage din faptuirea delictelor numai consecinte patrimoniale si anume indemnizarea victimei prejudiciului (Cp, Cas. 2, 27 septembrie 1913, Bul. 1913, p. 1658).
c) Ilicitul administrativ s-a desprins in ce priveste contraventiile din ilicitul penal si aceasta datorita importantei oarecum mai scazute a valorilor sociale incalcate. Astel s-a incercat gasirea unor procedee noi, mai adecvate, mai eficiente, de aplicare a unui regim juridic de sanctionare a acestora si adaptat noilor conditii.
Contraventia este o abatere de la normele dreptului administrativ; ea reprezinta deci violarea unei obligatii impuse printr-o norma juridica administrativa caracterizata printr-un grad redus de pericol social, aceasta fapta a conduitei ilicite prezinta relevanta din punct de vedere juridic numai in masura in care intruneste trasaturile unui fapt material consumat deoarece, potrivit normelor juridice de drept administrativ, pregatirea sau incercarea savirsirii unei contraventii nu poate justifica tragerea la raspundere a agentului.
Caracterul obiectiv al faptei ilicite. Fapta omului, ca si prejudiciul si legatura cauzala dintre ele are un caracter obiectiv.
Fapta ilicita are caracter obiectiv si este diferita de culpa, in sensul ca reprezinta o manifestare exterioara a unei atitudini de constiinta si de vointa a unei persoane, un factor introdus in contextul relatiilor sociale.7 Fapta ilicita este distincta de culpa deoarece:
-fapta poate fi ilicita, dar savirsita fara culpa;
-in asemenea situatie, desi fapta a produs un prejudiciu, nu angajeaza raspunderea, de exemplu fapta ilicita a fost savirsita sub imperiul fortei majore;
-in unele situatii, faptul cauzator de prejudiciu angajeaza raspunderea fara a fi necesara dovedirea culpei.
Spre deosebire insa de prejudiciu, care constituie rezultatul actiunii (sau inactiiunii), fapta omului reprezinta expresia exteriorizata a vointei si constiintei sale. Desi element obiectiv al realitatii, fapta nu se “indeparteaza” de subiect, nu capata o independenta absoluta. Asa se explica de ce raspunderea este, de regula, o consecinta a faptelor omului.
Faptele producatoare de prejudicii sint atit de variate, incit o enumerare a lor ar fi cu adevarat imposibila. Pot exista fapte de distrugere, de sustragere, de vatamare, de insusire a calitatii de autor a unei opere straine etc.
Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei pagubitoare. In dreptul nostru, o fapta pagubitoare, desi intruneste conditiile expuse, nu are caracter ilicit de cite ori cel care a savirsit-o era indreptatit sa pricinuiasca prejudiciile pe care le-a infaptuit. Aceasta se intimpla in cazurile in care, potrivit legii, caracterul ilicit sau nu se poate naste sau este inlaturat. Aceste cauze sunt:
A. Starea de legitima aparare;
B. Starea de necesitate;
C. Indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege sau un ordin superior;
D. Exercitarea unui drept subiectiv;
E. Consimtamintul victimei .
A. Starea de legitima aparare. Se intelege prin legitima aparare, fapta savirsita in scop de aparare a vietii, a integritatii corporale, a sanatatii, libertatii, onoarei sau a bunurilor, fie ale celui care se apara, fie ale altuia sau a unui interes obstesc, impotriva atacului ilicit al unei alte perosane, fapta de aparare prin care se pricinuieste agresorului o paguba.8
O asemenea fapta, urmarind numai apararea unor valori ocrotite de lege si fiind savirsita in stare de constringere psihica este de la inceput o fapta licita. Codul civil in vigoare nu se refera la starea de legitima aparare. Ea este reglementata de art 44 din Codul penal, care stabileste imunitatea faptelor savirsite in aceste conditii. Se admite totodata, ca aceasta stare impiedica, de regula, o fapta de a fi ilicita si pe teren civil, raspunderea patrimoniala fiind astfel inlaturata.
Pentru ca aprararea impotriva faptei ilicite a altuia sa fie legitima, codul penal cere intrunirea mai multor conditii, de care atirna, de regula si inlaturarea ilicitului civil, si prin urmare si raspunderea pentru cauzarea de prejudicii:
a) Atacul trebuie sa fie indreptat fie impotriva persoanei, fie impotriva bunurilor. Nu este necesar ca persoana sau bunurile atacate sa apartina celui care savirseste actul de aparare. Apararea este legitima chiar daca persoana sau bunurile aparate sint ale altuia. Ea este de asemenea legitima cind valoarea sociala aparata este un interes obstesc (art. 44 cod penal).
b) Atacul trebuie sa fie material, adica fizic, neputind fi alcatuit numai din cuvinte. El trebuie, in toate cazurile, sa fie real, iar nu inchipuit. Acest element al legitimei aparari trebuie sa existe in mod obiectiv. Aprecierile de ordin subiectiv ale faptuitorului, cum ar fi teama de un eventual atac, nu pot conferi faptei de aparare caracterul unei legitime aparari.
c) Atacul ipotriva caruia este indreptata apararea trebuie sa fie imediat, in intelesul ca el trebuie sa fie iminent sau in curs de executare, adica actual.
d) Art 44 Cod penal mai prevede si ca atacul trebuie sa fie direct, ceea ce, dupa unii, s-ar referi la raportul in spatiu dintre atac si obiectul impotriva caruia acesta este indreptat si ar insemna ca atacul trebuie sa vizeze nemijlocit un anumit obiect. Altii socotesc ca aceasta conditie ar fi inconciliabila cu cerinta privitoare la caracterul actual sau iminent al atacului. Caci chiar daca atacul ar fi indirect, apararea este legitima din moment ce exista in mod actual nevoia ei.
e) Codul penal din 1936, prin art 132, prevedea ca fapta savirsita de cel care se apara trebuie sa fie necesara apararii. Apararea nu trebuia sa despaseasca limitele necesitatii, sub pedeapsa de a inceta sa fie legitima. Spre pilda, nu era legitima apararea daca victima se retragea din fata inculpatului, iar riposta nu mai era necesara. Codul penal in vigoare, prin art. 44, sediul materiei, nu mai reproduce cerinta necesitatii. Din alin 3 al art. 44 reiese insa, implicit ca legitima aparare pentru a fi legitima trebuie sa fie proportionala cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul. Altfel, aprarea nu mai este corespunzatoare, ci excesiva. Ea nu mai este legitima.
f) Apararea este legitima numai daca este folosita impotriva unui atac injust(art 44 Cod penal). Dupa cum vom vedea, fapta pagubitoare chiar daca aduce atingere unui drept subiectiv sau unui interes legitim, nu este ilicita daca a fost savirsita din ordinul legii sau al autoritatii legtime. Apararea impotriva unei asemenea fapte nu constituie o aparare legitima. Cind (potrivit art 44 alin. 3 C.penal) excesul este justificat prin starea de tulburare sau de temere(legitima aparare imperfecta), legitima aparare isi produce pe plan penal toate efectele, dar nu impiedica raspunderea delictuala a autorului. In sfirsit, chiar daca legitima aparare este perfecta, fiind proportionala cu gravitatea pericolului, daca agresorul a fost provocat de cel care se apara, raspunderea civila delictuala a acestuia din urma poate fi angajata.
B.Starea de necesitate. Nici de data aceasta legile civile nu reglementeaza o astfel de cauza de inlaturare a ilicitului. Reglementarea ei este cuprinsa in art 45 Cod penal.
Potrivit art 45 alin 2 Cod penal, este in stare de necesitate acela care savirseste fapta pentru a salva de la un pericol iminent si care nu poate fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau sau un interes public. Dispozitiile acestui articol sunt aplicabile si in dreptul civil, insa numai tinindu-se seama ca, in aceasta din urma ramura de drept, nu este vorba de a sti daca, in asemenea imprejurari anormale, o pedeapsa poate fi privita ca fiind indreptatita, ci numai daca cel care a pagubit pe altul nu este obligat la repararea prejudiciului. Observam, ca spre deosebire de legitima aparre, in care pericolul se naste dintr-un atac al unui agresor, in stare de necesitate, pericolul este generat de o intimplare, o simpla imprejurare accidentala.
Fenomene ale naturii (incendii, cutremure, inundatii), fapte ale unor persoane iresponsabile sau fara capacitate penala (alienatii mintal, minorii) sau chiar fapte ale omului responsabil (comportare neglijenta, imprudenta) pot crea o stare de pericol a carei inlaturare nu se poate face fara savirsirea unor fapte ilicte. Asadar, necesitatea inlaturarii pericolului este cea care il constringe pe faptuitor la savirsirea acestei fapte si este in asemenea stare cel care se afla sub constringerea psihica a nevoii de a inlatura un pericol grav, iminent.9
Starea de necesitate exclude caracterul ilicit al faptei savirsite in aceasta stare din pricina constringerii psihice sub puterea careia a actionat cel care a savirsit faptele de aparare, constringere care, inlaturind putinta de a-si determina liber vointa, exclude posibilitatea greselii. Acest temei limiteaza efectul exonerator al necesitatii, cel putin din punct de vedere civil. Curtea de Casatie Belgiana, avind a se ocupa in 1930 de chestiunea repararii daunelor cauzate in starea de necesitate, a stabilit ca regula jurisprudentiala ca autorul actului daunator, nefiind culpabil, nu poate fi socotit responsabil conform art 1382 cod civil belgian(art 998 cod civil roman) si ca starea de necesitate constituie, ca si forta majora sau cazul fortuit, o cauza de exonerare a responsabilitatii. In speta, capitanul unui vas pus in alternativa fie de a se ciocni cu o barca plina de pasageri din cauza greselilor grave de manevra ale patronului barcii, fie de a indeplini o manevra al carei rezultat inevitabil era distrugerea unui debarcader, alege pe aceasta din urma.10 Neputind obtine de la patronul barcii reparatia integrala a prejudiciului suferit, proprietarul debarcaderului distrus actioneaza pentru rest pe capitanul vasului in baza art 1382 si urmat din C.civ belgian. CA din Bruxelles dupa ce constata ca, in situatiunea data, capitanul nu putea sa ezite intre cele doua alternative si ca manevra efectuata fusese necesara, conchide ca nu poate fi vorba de o culpa a capitanului si ca, in consecinta, dauna trebuie considerata ca rezultatul unui caz fortuit. Curtea de Casatie confirma in totul aceasta decizie incercind principiul ca ideea de culpa nu poate sa existe decit daca ea este opera unei vointe libere si ca ea este exclusa daca faptul daunator este rezultatul unei cauze straine (caz fortuit sau forta majora), neimputabile autorului daunei. Aceasta speta pune in discutie chestiunea foarte greu de solutionat atit in dreptul belgian cit si in dreptul roman, in lipsa de texte speciale, a reparatiei daunelor provocate in stare de necesitate.
C. Indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului.
Chiar daca ar aduce anumite prejudicii unui drept subiectiv, fapta ce l-a cauzat nu va avea caracter ilicit atunci cand ea este savarsita in indeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii sau in indeplinirea ordinului superiorului dat cu respectarea legii.
Nu are caracter ilicit, de exemplu, fapta pompierului care distribuie unele bunuri aflate in apropierea focului incendiului, dar fara a limita extinderea incendiului ori fapta agentului veterinar care ia masura sacrificarii unor animale pentru a impiedica extinderea unei epizootii. De asemenea, vor fi licite atat fapta unei persoane prin care loveste pe autorul unui furt in scopul de a-l imobiliza, cat si actiunea prin care agentul public ia masura arestarii preventive a unei persoane, invinuita de a fi savarsit o infractiune, daca a fost emis mandatul de arestare de catre organul competent , in conditiile prevazute de lege.
Referindu-ne la executarea ordinului superior, aceasta va inlatura caracterul ilicit al faptei doar daca a fost emis de organul competent, cu respectarea formelor legale, ordinul nefiind vadit ilegal sau abuziv si modul de executare nefiind ilicit.
D.Exercitarea unui drept. Abuzul de drept. In principiu, ori de cite ori o persoana exercita un drept subiectiv, ea nu este raspunzatoare de paguba pe care o cauzeaza altuia ca urmare a acestui fapt- qui suo iure utitur neminem laedit.
Exercitiul unui drept subiectiv trebuie sa fie realizat in conditii normale, legale, caci altfel, abuzul de drept este sanctionat de legiuitor si ori de cite ori fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu este un abuz de drept, autorul va fi obligat la daune-interese fata de persoana vatamata. De exemplu, mandantul are posibilitatea de a revoca ad nutum mandatul, fara a avea motive serioase ori intempestiv iar comerciantul are dreptul de a atrage clientela altor comercianti prin mijloace de concurenta loiala.
Exista unele drepturi care nu sunt susceptibile de abuz, de exemplu drepturile discretionare ca dreptul pe care-l au parintii de a autoriza sau de a refuza casatoria unui copil minor sub virsta de 16 ani pentru fete si sub virsta de 18 ani pentru baieti). In conditiile vietii economico-sociale contemporane apare o noua forma de raspundere si anume raspunderea pentru prejudiciul ecologic, raspunderea pentru tulburarea vecinilor prin zgomote, impiedicarea vederii vecinului prin ridicarea unei constructii, chiar daca antreprenorul are toate autorizatiile administrative de constructie. Daca victima prejudiciului se instaleaza intr-o zona poluata unde se desfasoara activitate agricole, industriale sau comerciale, ea nu va fi indreptatita sa ceara daune interese. Analizand notiunea de abuz de drept trebuie sa avem in vedere toate acele situatii in care titularii drepturilor civile le-ar utiliza , cu intentie , intr-un mod daunator pentru celelalte subiecte de drept.In literatura franceza s-a ajunsla conluzia ca “orice drept privat confera facultatea de a actiona in interes personal , iar nu in interes social. Revine legii atributia sa se asigure ca prerogativele acordate titularului dreptului nu sunt contrare interesului public.”11
Revenind la abuzul de drept trebuie spus ca exercitarea unui drept va fi considerata abuziva doar atunci cand dreptul nu este utilizat in vederea realizarii finalitatii sale, ci inintentia de a pagubi o alta persoana. O astfel de exercitare a drepturilor civile va da intotdeauna nastere obligatiei la repararea prejudiciului potrivit art. 998 si 999 C. civ. daca si celelalte exigente ale acestor texte legale vor fi intrunite.
In practica judecatoreasca, abuzul de drept atrage dupa sine, fie refuzul ocrotirii dreptului subiectiv astfel exercitat, fie raspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acest mod de exercitare.
E.Consimtamintul victimei.Desi este cauzat un prejudiciu printr-o anumita fapta, autorul pagubei nu va raspunde in cazul in care victima a fost de acord, anterior producerii faptei,ca el sa actioneze in acest mod, desi exista posibilitatea cauzarii unei pagube. Astfel, este inlaturat caracterul ilicit al faptei si, pe cale de consecinta, si raspunderea (de exemplu, victima consimte la efectuarea unei lucrari care eventual ii poate aduce un prejudiciu patrimonial)
Daca prejudiciul a fost pricinuit astfel prin neglijenta sau imprudenta sunt valide clauzele care au ca scop sa inlature sau sa restringa raspunderea autorului. Victima va trebui insa, pentru validitatea clauzei, sa fie o persoana capabila si sa aiba un drept de dispozitie asupra bunului care se deterioreaza sau se distruge.12
1 Mihai G. Rarincescu, ”Notiuni de drept civil.Obligatii.”, 1931, p.17
2 Lidia Barac – “Raspundere si sanctiune juridica”, Bucuresti, Ed. Lumina Lex, 1977, p.32
3 Anghel, Deak, Popa, op. cit., p.72-73
4 M. Cantacuzino – “Elementele dreptului subiectiv”, Bucuresti, Ed. Cartea Romaneasca, 1971
5 M.N. Costin – “Raspunderea juridica in dreptul R.S.R.”, Ed. Dacia, 1974, p.59
6 I. Rosseti-Balanescu, Al.Baicoianu, “Drept civil roman”, vol. 2, Bucuresti, 1942
7 George Barligeanu, Laura Mihaela Stefan, Minodora Achim – “Raspunderea juridica”, Bucuresti, Tribuna Economica, 1999, p. 42
8 Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stanoiu – “Explicatii teoretice ale codului penal român”, vol.I, Partea generala, Ed. Actami, Bucuresti, 1969, p.233
9 Mihail Eliescu, op. cit., p.152-154
10 Aurelian Ionascu – “Reparatiunea daunelor cauzate in stare de necesitate.” In legatura cu o deciziune a Curtii de Casatie Belgiene, Bucuresti, Ed.”Curierul Judiciar”, 1934
11 G.Ripert –“Le regime democratique”, p.132
12 Paul I.Demetrescu, “Teoria generala a obligatiilor”, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1966, p.95
Material elaborat de Ilie Filofteia Claudia