Modelul reţelei Bluetooth este unul special prin faptul că comunicaţiile sunt de tipul “de la egal la egal” (peer-to-peer), adică dispozitivele comunicante sunt considerate egale iar reţelele se formează prin simpla mijlocire a apropierii dispozitivelor unele de altele. Aceasta înseamnă că atunci când un dispozitiv radio se apropie de un altul deci intră în “raza de acţiune” a acestuia, ele pot stabili automat o legătură de comunicaţie. Spunem pot stabili deoarece nu neapărat comunicaţia va începe spontan prin faptul că cele două dispozitive se află în proximitate, ci dispozitivele Bluetooth pot fi configurate la nivelul baseband astfel încât să accepte doar anumite conexiuni sau chiar să nu accepte niciuna.
Distanţa nominală pe care se poate desfăşura o comunicaţie între dispozitive radio Bluetooth standard, adică cu nivel de putere de 0dBm, ceea ce înseamnă o putere de 1mW este 10m; versiunea 1.0 a specificaţiei se concentrează pe dispozitivele standard, şi ca urmare vorbeşte în principal despre acest tip de comunicaţii de până la 10m.

Prin faptul că dispozitivelor Bluetooth le este necesară o singură şi simplă condiţie pentru a putea începe să comunice între ele –această facilitate fiind cunoscută sub numele de proximity networking – pot lua naştere aşa-numitele personal aria networks sau federaţii de dispozitive personale ca: telefoane mobile, pagere, calculatoare notebook şi PAD-uri care, dacă pot comunica fără probleme, utilitatea lor totalizată sporeşte mult. O altă aplicaţie a acestei facilităţi de comunicaţie este interactivitatea dintre dispozitivele mobile şi cele fixe (imprimante, puncte de acces la reţea – network access points – chioşcuri telefonice, automate pentru vânzare de produse diverse, etc.). Aşadar posesorul unui dispozitiv de comunicaţie mobil cu Bluetooth poate intra în comunicaţie cu un astfel de dispozitiv fix prin simplul fapt al apropierii de acesta.

Ne putem întoarce acum să discutăm despre topologia reţelei, noţiune introdusă mai înainte. Prin urmare o picoreţea este alcătuită dintr-un singur master şi mai multe dispozitive slave aflate în proximitate, care sunt conectate la acel master deci aflate în comunicaţie cu el. În oricare moment dispozitivele slave se pot afla într-una din stările active, sniff, hold sau parked. Toate componentele unei picoreţele sunt sincronizate şi, ca urmare, îşi schimbă simultan frecvenţa de transmisiune. De asemenea, în limitele aceleiaşi suprafeţe – în care activează picoreţeaua – mai pot exista şi alte dispozitive care nu comunică cu masterul, deci nu fac parte din picoreţea, incluzându-se aici cele aflate în standby. În afara acestor situaţii mai este posibil ca un dispozitiv să facă parte din mai multe picoreţele în acelaşi timp. Atunci când două sau mai multe picoreţele se suprapun cel putin parţial în timp şi spaţiu, se formează o reţea scatternet. Principiile de organizare şi funcţionare ale unei picoreţele individuale se aplică pentru fiecare picoreţea în parte din componenţa unei scatternet. Deci fiecare are un singur master şi un set de slave-uri care pot fi active şi parcate; fiecare are propriul său model de salt al frecvenţei stabilit de către masterul propriu. Un slave poate face parte din mai multe picoreţele pe rând, stabilind conexiuni cu diverşi masteri din proximitate cu care se şi sincronizează. Este perfect posibil ca un acelaşi dispozitiv să fie slave într-o picoreţea şi să-şi asume rolul de master într-alta. Topologia reţelei scatternet oferă o metodă flexibilă prin care dispozitivele pot întreţine conexiuni multiple, fapt extrem de util în cazul dispozitivelor mobile, care în mod frecvent se apropie şi se depărtează de alte dispozitive.

Figura 2. Reţea scatternet.