Subiectele dreptului comunitar sunt, asa cum a definit Curtea în deciziile Van Gend si Costa, statele membre si proprii lor resortisanti. De aici rezulta ca acestia trebuie sa aiba posibilitatea de a invoca dispozitiile dreptului comunitar în fata autoritatilor nationale mai ales în fata tribunalelor în toate scopurile care le par utile, si în special pentru a-si valorifica drepturile si pentru a anula sau de a declara inaplicabile acte nationale neconforme dreptului comunitar.1
Pe baza unei interpretari globale a sistemului comunitar, Curtea a construit teoria efectului direct care constituie si astazi cadrul principal al invocabilitatii dreptului comunitar. Dar invocabilitatea dreptului comunitar depaseste cadrul teoriei efectului direct. In special invocabilitatea în cadrul “interpretarii conforme” ocupa un loc din ce în ce mai important.
Teoria efectului direct determina conditiile în care un particular poate invoca o dispozitie a dreptului comunitar în scopul de a valorifica un drept prevazut de aceasta si de a indeparta prin intermediul judecatorului national orice dispozitie legislativa a statului membru în cauza considerata necompatibila cu dreptul comunitar.
Fundamentat pe o constructie pretoriana remarcabila, teoria efectului direct constituie partea cea mai complexa a dreptului comunitar. Conditiile efectului direct depind de tipul de sursa invocata. Pentru anumite surse efectul direct este automat si general, pentru altele este supus unor conditii sau este conditionat si restrans.
1 Philippe Manin – op. cit., pagina 305
Material elaborat de Oana