Ideea organizarii europene a aparut înca din Antichitate, un prim exemplu de organizare politica regasindu-se la Roma1, care, de la o comunitate restrânsa la dimensiunea unui stat, a realizat într-o prima etapa unitatea peninsulei stabilind încetul cu încetul autoritatea sa în jurul întregii Mediterane si mai apoi pâna la “marginile lumii” de la Atlantic la Marea Neagra si Marea Caspica. De la politica cetatii la politica dominatiei mondiale – ab urbe ad orbem – s-a ajuns la mundus romanus creat ca actiune militara.
Mundus romanus a adus securitate externa si interna locuitorilor imperiului favorizata de o retea densa de drumuri propice atât comertului cât si deplasarilor rapide ale unitatilor militare. Moneda romana a ajuns la o relativa stabilitate. Instalata pax romana a însemnat organizarea imperiului cu toate implicatiile sale inclusiv pe planul dreptului. Astfel prin edictul din 212 al împaratului Caracalla toti oamenii liberi din imperiu au devenit cetateni romani, o astfel de cetatenie nemaifiind întâlnita pâna la crearea Uniunii Europene.
Pe ruinele Romei s-a închegat o noua unitate, de data aceasta nu economica ci spirituala – unitatea lumii crestine, rupta si ea prin marea schisma din 1054 accentuând si rivalitatile politice. Prima încercare de construire politica a Europei sub semnul crucii a apartinut lui Carol cel Mare. A fost o încercare de reconstruire a imperiului cezarilor, reusita numai partial, lipsindu-i o parte din continent, în principal partea rasariteana, Imperiul Bizantin rupt de Occident.
Revolutia franceza de la 1789 cu noile principii pe care le-a proclamat: drepturile omului si ale cetateanului, dar si drepturile popoarelor, Directoratul si mai apoi Imperiul au facut ca pentru câteva decenii o mare parte a Europei sa fie organizata pe model francez. Constructia napoleoniana facuta prin forta armelor s-a prabusit odata cu disparitia Împaratului. Înfrangerea imperiului francez din 1815 a schimbat fata continentului: a început afirmarea Europei natiunilor.2
Confruntata cu numeroase dificultati, ca urmare a primului conflict mondial, Europa avea însa o problema prealabila de rezolvat, cea a existentei ei, problema aparuta în urma declinului sau politic.3 Pentru prima data Statele Unite ale Americii s-au implicat în mod decisiv în solutionarea problemelor existente pe plan european.
Solutiile acestei probleme decurgeau însa dintr-o alegere politica. Pentru Europa a exista înseamna, deci, a avea capacitatea de a depasi anumite praguri politice, ceea ce presupune crearea unor institutii capabile de a lua decizii politice. Problema Europei este înainte de toate problema institutiilor, cheie a progresului constructiei europene.
Aceasta putea fi rezolvata traditional în functie de doua conceptii: cea federalista sau cea diplomatica, a cooperarii. În sistemul cooperarii, organul care statueaza este colegiul statelor în unanimitate: statele sunt deci cele ce decid, fiind necesar votul negativ al unuia din ele pentru a împiedica adoptarea unei decizii. În sistemul federal cel care statueaza este organul comun fara posibilitatea veto-ului vreunui stat.
În constructia Europei aceste doua cai au fost utilizate.
Astfel în perioada interbelica s-au afirmat numeroase proiecte care anticipau tentative mai coerente de unificare a Europei dupa un model federal. Se poate vorbi astfel de o continuitate istorica prin contributiile aduse acestor constructii teoretice la ceea ce va deveni în prezent Comunitatea Europeana. Putem remarca în acest sens propunerile diplomatului Coudenhove Kalergi care a publicat în 1922 manifestul “Pan Europa” în care afirma “Problema Europei se reduce la doua cuvinte: unificare sau prabusire”.4
Mai rasunatoare a fost initiativa lui Aristide Briand, ministrul francez de externe din anii 1929-1930 care în discursul sau tinut în fata Adunarii Societatii Natiunilor a precizat ca între popoarele europene trebuie sa existe un liant federal însa acesta “nu va trebui sa atinga suveranitatile nici uneia dintre natiunile care ar putea face parte din aceasta asociatie”. Desi a avut un mare impact asupra opiniei publice totusi discursul ramâne echivoc.
1 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – “Drept institutional comunitar”, Actami, Bucuresti 2000, pagina 9.
2 Philippe Moreau Defarges – “Institutii europene”, Armand Colin Paris, 1995, pagina 5.
3 Louis Cartou – Uniunea Europeana – “Tratatele de la Paris, Roma, Maastricht”, Dalloz – Paris, 1996, pagina 45.
4 Charles Zorgbibe – “Istoria constructiei europene”, Dalloz, Paris, 1993
Material elaborat de Oana