Psiholog Camelia Gâlca

Motto:
“Adaptarea e însasi conditia vietii.”
Hans Selye

Existenta oricarei fiinte într-un anume mediu presupune un proces de adaptare, un schimb permanent de “substanta” dintre ea si mediu, schimb care are drept scop trecerea “de la un echilibru mai putin stabil între organism si mediu, la un echilibru mai stabil; daca schimbul realizat favorizeaza functionarea normala a organismului, acesta este considerat ca fiind adaptat”.
Înteles ca un produs al relatiei permanente a individului uman cu mediul înconjurator, rezultatul adaptarii se poate materializa fie în atitudinea de acceptare (omul agent si creator de mediu), fie de respingere (retragere, încapsulare), caz în care se vorbeste de inadaptare. Din acest punct de vedere, adaptarea se poate concretiza în raspunsuri ale omului la evenimente favorabile, neutre sau nefavorabile. Toate acestea subliniaza “subiectivitatea insului, receptivitatea sa particulara si raspunsul personal în fata instantelor realitatii, demonstrând astfel ca fiecare om este o lume în el însusi”.

I.Definitii ale adaptarii

Micul Dictionar Enciclopedic [1985] defineste conceptul de adaptare: “capacitatea organismelor vii de a dobândi o structura morfofiziologica în concordanta cu mediul înconjurator; se realizeaza prin acomodare, aclimatizare si naturalizare”.
Dictionarul de Psihologie [Nobert Sillamy – 1996] considera ca adaptarea reprezinta “ajustarea unui organism la mediul sau”. Fiinta umana dispune de o anumita plasticitate, datorita careia îi este cu putinta sa ramâna în acord cu mediul si sa mentina echilibrul mediului sau interior. Aceasta ajustare se opereaza într-o suita de schimburi neîncetate între corp si mediul, în cadrul dublei actiuni a subiectului asupra obiectului (asimilare) si a obiectului asupra subiectului (acomodare). Aceste moduri de actiune interdependente se combina fara încetare pentru a mentine o stare de echilibru care defineste adaptarea.
Jean Piaget [1965] afirma ca “exista adaptare atunci când organismul se transforma în functie de mediu, iar aceasta variatie are ca efect un echilibru al schimbarilor între mediu si el, favorabil conservarii sale”. Potrivit conceptiei lui Piaget, viata psihica asculta de aceleasi legi structurale ca si viata organica. Autorul a plecat de la ideea conform careia copiii se nasc cu trebuinta de a se adapta la mediu. Adaptarea are loc în mod natural atunci când organismele reactioneaza la mediul lor înconjurator si reusesc sa învinga greutatile inerente ale mediului.
Adaptarea este alcatuita din doua procese: asimilare si acomodare. Adaptarea – scrie J. Piaget – trebuie caracterizata ca un echilibru între actiunile organismului asupra mediului si actiunile inverse. Putem numi asimilare actiunea organismului asupra obiectelor înconjuratoare, în masura în care aceasta actiune depinde de conduitele anterioare asupra acelorasi obiecte sau fata de altele analogice”. Individul nu se supune pasiv mediului, ci îl modifica, impunându-i o anumita structura proprie. “La rândul lui mediul actioneaza asupra organismului, si putem numi aceasta actiune proprie acomodare, întelegând ca fiinta nu sufera niciodata reactia în sine a corpurilor înconjuratoare, ci ea îsi modifica simplu ciclul asimilarilor, acomodându-l acestor reactii”. Pe plan psihologic regasim acelasi proces, în sensul ca presiunea lucrurilor duce întotdeauna nu la o supunere pasiva, ci la o simpla modificare a actiunii îndreptate asupra lor. J. Piaget concluzioneaza: “putem numi adaptarea un echilibru între asimilare si acomodare, sau, cu alte cuvinte, ca un echilibru al schimburilor între subiect si obiecte”.
Dictionarul Larousse de Psihologie [1995] defineste astfel termenii de acomodare si asimilare:
Acomodarea reprezinta “procesul de adaptare datorita caruia un organism poate suporta, fara pericol, modificarile mediului extern”. Ne acomodam cu temperatura, cu o situatie noua, pentru a supravietui si a fi mai putin nefericiti. Acomodarea are loc si la nivel social.
Asimilarea reprezinta “conduita activa prin care modificam mediul în loc sa ne acomodam acestuia”.
Adaptarea si organizarea continua sa fie operationale pe parcursul vietii. Cu toate acestea, stilurile generale de utilizare a informatiei se schimba. Piaget diferentiaza “adaptarea-adecvare” de “adaptarea de supravietuire” care se realizeaza reflex-conditionat prin instrumente mostenite ereditar, prima fiind ca urmare a fixarii unor structuri nou învatate.
P. Brânzei [1974] afirma ca trebuie sa consideram semnificatia bio-psiho-sociala a procesului de adaptare. Personalitatea trebuie acceptata ca o expresie dinamica a interactiunilor dintre particularitatile temperamentale (înnascute), modelate sub influenta diversitatii factorilor instructivi-educativi si institutionali ca particularitati ale caracterului si care sunt comutate în actiuni sau nonactiuni deliberate, corespunzator trebuintelor si motivatiilor fiecarui individ în raport cu ansamblul de norme ale unei societati sau institutii date.
Hans Selye a descris sindromul general de adaptare (S.G.A.). El considera ca adaptarea este însasi conditia vietii. Organismul îsi mobilizeaza mecanismele de aparare spre a face fata agentilor stresanti. Primul moment al sindromului general de adaptare este reactia de alarma. Urmeaza perioada de rezistenta, în cursul careia reactiile de aparare se intensifica. Daca stresul înceteaza, echilibrul revine la normal, iar daca persista organismul se epuizeaza. Stadiul de epuizare se defineste prin incapacitatea subiectului de a se apara. Unele afectiuni somatice sunt legate de stres si se numesc “maladii ale adaptarii”. Conform lui Selye, bolile de adaptare se subîmpart în sindroame de subadaptare, caracterizate prin epuizarea reactiilor de aparare pâna la dezadaptarea organismului si sindroame de supraadaptare, în care organismul se mentine în alerta reactionând paradoxal, desi factorul de stres a încetat sa mai actioneze. Bolile de adaptare se datoreaza stresului, tensiunilor, esecurilor sociale, dramelor sentimentale.

II.Tipuri de adaptare

P. Popescu-Neveanu [1978] defineste termenul de adaptare ca: “ansamblul de procese si activitati prin care se trece de la un echilibru mai putin stabil, între organism si mediu, la un echilibru mai stabil; functionarea organismului prin înglobarea schimburilor dintre el si mediu; daca aceste shimburi favorizeaza functionarea normala a organismului, acesta este considerat ca adaptat”.
Autorul distinge trei tipuri de adaptare: senzoriala, psihologica si sociala. Daca adaptarea psihologica este acceptata în sensul dat de Piaget, adaptarea sociala semnifica potrivirea unei persoane cu mediul; acordul dintre conduita personala si modelele de conduita caracteristice ambiantei; echilibrul dintre asimilarea si acomodarea sociala.
Adaptarea sociala este procesul prin care o persoana sau un grup devin capabile sa traiasca într-un mediu social, ajustându-si comportamentul dupa cerintele mediului respectiv. Adaptarea sociala se produce în raport cu mediul nou, schimbat, iar indicatorul reusitei este faptul ca subiectul se simte ca “acasa”, iar pentru ceilalti nu mai este un strain. Numerosi agenti nocivi distrug echilibrul omului cu mediul, dând nastere la numeroase tulburari, la inadaptare sociala. Bolnavii mintal, delincventii, subiectii cu tulburari de comportament reprezinta diverse situatii de inadaptare sau cu cauzalitate complexa: deficiente ereditare, frustratii afective precoce, carente de autoritate familiala, familie dezorganizata, mediu de viata nociv, etc.
Enciclopedia Universalis [1968] ofera urmatoarea clasificare a adaptarii: adaptarea biologica, adaptarea operelor, adaptarea psihologica si adaptarea sociala.
Adaptarea psihologica este definita prin doua tipuri de semnificatii ale termenului. În primul rând, desemneaza mai multe procese din domeniul psihologiei senzoriale, precum adaptarea la lumina. În al doilea rând, notiunea de adaptare intervine ca o categorie explicativa în studiul comportamentelor, individul fiind considerat ca tinzând spre o stare de echilibru cu mediul. În acest sens, conduita este esentialmente adaptativa, având ca functie refacerea echilibrului rupt.
Un punct esential în procesul de adaptare este ruptura periodica a echilibrului obtinut din adaptari anterioare, existând rupturi ale echilibrului endogen, iar migrarea indivizilor în regiuni îndepartate este un exemplu de ruptura a echilibrului exogen.
Adaptarea sociala descrie mecanismele prin care un individ se recunoaste apt de a apartine unui grup. Integrarea sociala apare atunci când grupul admite un nou membru. Adaptarea sociala pune accent pe schimbarile individuale care sunt conditiile integrarii.
Pentru a fi acceptat, individul trebuie sa împartaseasca un anumit numar de valori, opinii si atitudini ale grupului. Pentru ca individul sa accepte aceste valori, exista mai multe conditii:
– opiniile si atitudinile grupului sa nu vina în contradictie cu cele la care individul tinde, ceea ce îi va permite sa confirme apartenenta sa la alte grupuri;
– opiniile si atitudinile grupului sa nu vina în contradictie cu atitudinile profunde ale individului, punând în discutie sistemul de valori ce tine de personalitatea acestuia.

III.Adaptarea militara

Crocq descrie 3 tipuri de adaptare militara:
1. Militarul trebuie sa suporte rusticitatea mediului militar, rigorile climatului, oboseala antrenamentului si agresiunea luptei – toate aceste capacitati constituie adaptarea fizica (psihofiziologica).
2. Militarul trebuie sa învete sa foloseasca armamentul, sa se insereze într-un mediu nou, sa-si sacrifice propria libertate pentru subordonarea fata de superiori, sa-si controleze impulsurile, emotia, frica si agresivitatea – toate aceste capacitati constituie adaptarea psihologica.
3. Militarul trebuie sa-si paraseasca familia, scoala, munca, universul cultural obisnuit, habitual, pentru a veni sa traiasca într-o colectivitate impusa. Într-o situatie care cere integrarea într-un grup, participarea sa totala si permanenta, aceasta aderenta la colectiv si la institutie reprezinta adaptarea sociala.
Adaptarea militara este un tot si este iluzoriu sa fie considerate izolat fiecare dintre aceste trei aspecte. Antrenamentul si viata militara cer atât facultati psihologice, cât si resurse fizice, stapânirea fricii necesita control fizic si integrare sociala, iar acestea doua se bazeaza pe o anumita dispozitie mentala si pe actiuni fizice.
Crocq pune problema modului în care trebuie studiat aspectul psihosociologic al adaptarii militare: la nivel individual sau la nivelul institutiei însasi?
La nivel individual este necesar sa se exploreze si sa se aprecieze dimensiunea sociala a adaptarii fiecarui soldat, si anume cum se adapteaza la spatiul social al cazarmii, la ritmul vietii din mediul militar, la ierarhie si modul cum adera la scopul si valorile institutiei militare. Trebuie sa se evalueze prin anchetare opiniile si atitudinile soldatilor vizavi de institutia militara, de modul de viata si de valori si sa se analizeze “fenomenele sociale”, ce sunt dovezi ale armoniei sau dizarmoniei functionarii institutiei. Aceste “fapte sociale”, de la abaterile disciplinare minore pâna la neîndeplinirea unor obligatii de serviciu sau dezertare, de la stari de oboseala cvasipermanenta pâna la tulburari psihosomatice sau tulburari severe de personalitate, constituie, într-o masura mai mare sau mai mica, comportamente deviante, inadaptate.
Tânarul, care apartine unei civilizatii cu libertate, participare, autonomie, cu constrângeri reduse, este putin dispus sa abandoneze toate acestea. El, deseori, profita de ultimii ani de adolescenta pentru a evada de sub autoritatea familiei si accepta greu sa se supuna unei “legi abstracte”, de data aceasta si mai intoleranta.
Ghe. Florian [1996] descrie urmatoarele etape ale adaptarii:
1. etapa de acomodare – domina teama si supunerea, sentimentele de parasire si neputinta;
2. etapa de adaptare – cautarea recompenselor si câstigarea bunavointei cadrelor. În prima etapa este un atent observator a ceea ce se întâmpla si, în urma evaluarii persoanelor, normelor, valorilor, adopta o anumita conduita;
3. etapa de participare – militarul nu se mai simte strain fata de ceilalti si are un comportament activ în relatiile interpersonale. Masura participarii este determinata de gradul de maturizare psihosociala a fiecarui militar si acceptarea lui de catre ceilalti;
4. etapa de integrare – corespunde dependentei de grup. Exista 3 subetape corespunzatoare nivelului de integrare:
a) nivelul integrarii sociale – în care s-au armonizat relatiile dintre individ si grup, contactele interpersonale sunt intense, iar atitudinile sunt cele împartasite de grup; are loc aderarea la scopuri comune. Adeziunea poate fi doar superficiala, mentinându-se în intimitate un criticism secret pentru mare parte din membrii grupului;
b) nivelul integrarii psihosociale – conduita individului este exclusiv functie de statutul actual, sursele de stres devin mai putine;
c) nivelul integrarii subculturale – individul a interiorizat sistemul de valori al grupului si devine purtator activ al acestora pe durata institutionalizarii.
Integrarea militarilor se desfasoara pe trei niveluri:
– integrarea tânarului venit în grupa/pluton;
– integrarea în sistemul general de norme ale vietii militare;
– integrarea grupei/plutonului în sistemul general de norme si valori ale institutiei militare.
Durata aclimatizarii la viata militara difera de la individ la individ, de la subunitate la subunitate, si este determinata de diferite conditii:
– modul de viata pâna la încorporare;
– conceptia despre viata si societate;
– atitudinea fata de armata;
– caracteristicile fizice, intelectuale si motivationale;
– conditiile existente în unitate si subunitate;
– capacitatea organizationala si nivelul cunostintelor psihopedagogice ale comandantilor;
– coeziunea si relatiile din grup, etc.

S. Nowakovski distinge doua perioade ale procesului de adaptare:
– prima perioada este reprezentata de existenta rivalitatii si a imaginilor cu caracter negativ. Noul venit retine numai experientele negative ale grupului la care se raporteaza, iar experientele negative ale unui membru sunt atribuite întregului grup, în timp ce colectivul anterior, din care provine, este idealizat.
– a doua perioada se caracterizeaza prin disparitia imaginii negative asupra grupului în întregime, înlocuirea ei prin aprecierea individuala privind membrii grupului.
Baza acestor procese este egalizarea sociala si disparitia izolarii grupale, durata acestora depinzând de relatiile de grup si de caracteristicile valorice ale grupului.
Socializarea militara reprezinta ansamblul proceselor de învatare a normelor institutiei militare, de internalizare a normelor si valorilor militare, procese organizate sau spontane, constiente sau inconstiente, întrucât si cele care nu par a avea un continut militar manifest sau susceptibile de a influenta îndeplinirea rolului militar.
Stanton Wheeler considera ca recrutii se misca în cadrul organizatiei într-o secventa de pasi. Organizatia, care are un mare control asupra procedurilor de intrare, poate fi capabila sa furnizeze o perioada adecvata de socializare anticipativa. De aceea, în cazul militarilor în termen, este important “folclorul” pe care acestia îl afla de la cei care si-au îndeplinit serviciul militar. În functie de acest folclor ei îsi formeaza o anumita viziune fata de institutia militara si fata de stagiul militar.

În mintea noului venit, se produce, pe mai multe planuri, un conflict între “mentalitatea civila” si noile reguli de viata, conflict ce are la baza formalizarea externa a modului de viata militar si rapiditatea derularii procesului de organizare militara.

În mod obisnuit, exista proceduri, de diverse naturi, prin care informatia este transmisa. Recrutii primesc o “orientare”, învata într-un mod mai mult sau mai putin definit ceea ce asteapta de la ei. La rândul lor, agentii socializarii îti formeaza o imagine initiala despre recruti si, deci, anticipeaza ce se asteapta de la acestia pe linia performantei. Bineînteles, alte informatii despre recruti sunt achizitionate mai devreme, din fisele biografice, medicale, psihologice sau alte referinte. Organizatiile au definite asteptarile privitoare la durata de timp pe care recrutul o va petrece în cadrul programului socializat. Dar procesul de socializare în institutiile formale nu este în întregime guvernat de organizatie si de agentii acesteia oficial desemnati, caci recrutii îsi dezvolta adesea propriile lor norme.

Socializarea militara – 5 etape:
1. Etapa de disponibilizare fata de universul social militar. Originile sale se gasesc în perioada anterioara contactului cu mediul militar.
2. Personalizarea are loc în momentul contactului cu sistemul, procesele de ordin afectiv ocupând un loc important.
3. Aprecierea subiectiva este reprezentata de momentul conturarii atitudinii fata de elementele institutiei militare.
4. Institutionalizarea denumeste procesul prin care are loc învatarea rolului armatei în societate si se realizeaza capacitatea de satisfacere a asteptarilor grupului printr-un comportament adecvat.
5. Valorizarea este strâns legata de etapa precedenta, configurându-se un set de atitudini fata de armata, de norme stabilite, un set de valori coerente cu sistemul de valori militare.
O atitudine favorabila fata de armata se poate materializa în prelucrarea exterioara, ritualistica a normelor militare de comportament.
Dificultatile de adaptare pot fi, astfel, reactii la caracterul inadecvat al sistemului de socializare. Individul integrat în structura poate ramâne concomitent detasat, creându-se ambiguitati relationale.
Imaginea despre serviciul militar s-a schimbat odata cu trecerea de stadiul preindustrial – prioritar rural, conservator, autarhic, când plecarea în armata constituia pentru tarani principala “iesire în lume”, un factor motivant, de recunoastere sociala, la stadiul postindustrial – prioritar urban, liberal si mediatizat, când plecarea la armata reprezinta o “frustranta iesire în lume”, un factor antimotivant, de respingere, motiv pentru care se înmultesc cazurile de inadaptare.
N. Grosu explica acest fenomen, aratând ca, daca în stadiul preindustrial armata era un factor de socializare, astazi, nivelul valoric al institutiei militare fiind inferior nivelului general al societatii, armata constituie mai curând un factor de desocializare.
Adaptarea militara, si anume adaptarea la modul de viata, la misiuni si la institutia militara, nu este doar o problema de sanatate fizica si de echilibru psihologic pentru fiecare militar, ea este deasemenea si un fenomen social.

Integrarea militara poate fi:
– activa – bazata pe interiorizarea normelor si valorilor institutiei;
– pasiva – pe baza constrângerilor, conformismului social.
Integrarea este o problema de participare, nu presupune numai o continua conformare a indivizilor la solicitarile grupului, caci o adeziune la un model de ordine se defineste ca participare la activitatile grupului, o contributie activa, constienta la scopuri comune. Intensitatea participarii poate fi considerata ca o masura a integrarii.
Se disting 3 etape ale acomodarii:
1. etapa agitatiei energetice, determinata de vointa individului de a depasi neajunsurile generate de contactul cu un sistem strain;
2. etapa de depresie si delasare, determinata de faptul ca institutia militara este riguroasa si constrângatoare în aplicarea regulilor sale, iar frustrarea pe care individul o traieste nu poate fi compensata decât prin delasare, lipsa combativitatii si acceptarea neconditionata a deciziilor externe.
3. etapa de familiarizare, caracterizata de scaderea intensitatii sentimentelor negative si de un grad mai mare de siguranta al individului.
Perioada de acomodare a permis însusirea trasaturilor de baza ale institutiei, iar acomodarea este dovedita de faptul ca individul a gasit un status, un rol pe care îl interpreteaza într-o maniera satisfacatoare.

V.Dificultati de adaptare

Datorita specificului mediului militar, dificultatile de adaptare sunt des întâlnite, în special la începutul stagiului militar. Aceste dificultati variaza de la militar la militar ca durata, intensitate, mod de manifestare si depasire a acestora.
Principalele manifestari observabile ale dificultatilor de adaptare sunt:
– în plan comportamental – acte de indisciplina, izolare, oboseala, dificultati de somn, inhibitie;
– în plan cognitiv – dificultati de concentrare, de gândire, scaderea motivatiei;
– în plan afectiv-volitiv – depresie, descurajare, teama excesiva, labilitate emotionala, reactii afective neadecvate.
Conduitele inadaptate exprima dizarmonia insertiei si a dialogului dintre individ si institutia militara [Crocq]. Se disting astfel 5 categorii de conduite inadaptate:
1. crizele excito-motorii sau crizele de nervi – în ciuda aparentei lor de rupere a relatiei, se mentine dialogul cu institutia militara. Ele exprima, într-o maniera arhaica, un refuz al situatiei si o cerere de ajutor.
2. fugile – reprezinta deasemenea un refuz si o cerere de ajutor. Ruptura relatiei nu este niciodata totala si fugarul îsi spune ca institutia îsi face griji în legatura cu absenta sa.
3. conduitele heteroagresive (altercatii, injurii, batai, delincventa) – nu implica ruptura aparenta a dialogului, ci transpunerea într-un alt limbaj, gratie faptului ca subiectul îsi poate exprima propriul protest, agresivitate, refuzul fata de institutia la care nu se adapteaza;
4. conduitele autoagresive (tentative de suicid, anorexie nervoasa, alcoolism, toxicomanie) – reprezinta dezacordul, strigatul de ajutor, exprima clar inadaptarea;
5. conduitele de reclamare/lamentare (starile depresive, hipocondrice, vaicarelile, reclamarile diverse) – sunt conduite mai socializate decât cele anterioare si mai frecvente pentru ca nu contravin regulamentelor institutiei militare si reprezinta o supapa de siguranta. Multe din consultatiile medicale din mediul militar sunt o ocazie de a exprima inadaptarea si pretextul pentru a obtine o situatie provizorie sau definitiva (scutirea, clasarea).
Cercetarile asupra cazurilor de inadaptare militara au demonstrat ca neadaptatii la mediul militar sunt, în majoritatea cazurilor, inadaptati social si au manifestat deja inadaptare în toate institutiile anterioare (familie, scoala etc.). Exista posibilitatea evaluarii probabilitatii adaptarii tinerilor la serviciul militar plecând de la cunoasterea insertiei lor sociale anterioare.

VI.Factori implicati în adaptarea militara

1. factori de mediu: relatiile de grup, climatul psihosocial si coeziunea unitatii, relatiile cu autoritatea, stilul de conducere, etc.;
2. factori de personalitate: maturitatea socio-afectiva, toleranta la frustrare, stabilitatea emotionala, temperamentul, sistemul motivational-atitudinal, setul de atitudini, etc.
Un factor important îl reprezinta particularitatile de vârsta, si anume ale trecerii de la adolescenta la maturitate, cu rol în generarea dificultatilor de adaptare. Prestarea serviciului militar antreneaza tânarul într-o activitate disciplinara complexa, în care se formeaza sever cerintele de autodisciplinare, de autonomie. Programul din aceasta perioada este foarte important pentru educarea sociala si deci pentru socializarea tânarului.

VII.Probleme psihologice ale fiecarei etape de instructie

Prima perioada de viata în unitate pentru militar, cea a aclimatizarii, este caracterizata de cunoasterea unitatii, a cazarmii, a mediului social, a normelor si regulilor militare, a armamentului.
Aceasta perioada necesita procesele cognitive (atentie, memorie, limbaj), precum si un anumit grad de sociabilitate, toleranta la frustrare, echilibru emotional, maturitate socio-afectiva.
Datorita constrângerilor si rigorilor mediului, militarul încearca sa-si asigure o coerenta interna prin controlul actelor si atitudinilor sale, aceasta realizându-se prin cunoasterea normelor si respectarea lor la nivel comportamental, si mai putin interiorizarea lor.
În perioada instructiei de baza, militarul îsi însuseste deprinderile de luptator, ceea ce solicita intens procesele cognitive. Este perioada caracterizata de interiorizarea normelor militare si a redefinirii setului de valori. Astfel, au loc schimbari în ierarhia valorilor si, chiar daca militarul îsi pastreaza atitudinile anterioare, pot aparea redefiniri, reorientari ale reperelor valorice.
În etapa instruirii subunitatii, are loc o perfectionare la nivelul activitatilor specific militare. Este perioada când creste coeziunea grupului, fiind necesare tot mai multe coordonari, actiuni de grup, capacitati comunicationale.
În functie de usurinta sau dificultatea cu care sunt depasite problemele de adaptare si se produc modificari comportamentale, trebuie avute în vedere, în ordine, urmatoarele domenii:
– ordinea si disciplina militara;
– conditiile materiale de viata (cazare, hranire, igiena, etc.);
– disfunctionalitatile serviciului militar, cu precadere cele referitoare la relatiile dintre etapele de instruire;
– privatiunile serviciului militar (restrictiile inevitabile impuse individului: desprinderea de mediul familial, de locul de munca, de prieteni, îngradirea initiativei personale în organizarea timpului si activitatilor recreative etc.);
– cunoasterea armamentului, tehnicii militare si instructia de specialitate;
– efortul fizic si psihic;
– relatiile interpersonale si ierarhice.
Comandantii trebuie sa actioneze, în principal, pentru dezvoltarea urmatoarelor capacitati absolut necesare parcurgerii procesului de adaptare:
– capacitatea de autostapânire;
– capacitatea de subordonare a intereselor generale celor personale;
– capacitatea de a face fata diverselor situatii problematice noi, de a adopta decizii optime în situatii de incertitudine;
– capacitatea de a stabili cu usurinta contacte interpersonale;
– capacitatea de a restructura si adecva “din mers “comportamentul (respectiv activitatea) la logica desfasurarii evenimentelor;
– capacitatea de folosire a erorilor ca sursa de informatie pentru optimizarea modului de conduita ulterior si de interactiune cu ambianta militara, în special, si cu cea sociala în general;
– capacitatea psihomotrica de mânuire a armamentului si tehnicii de lupta;
– capacitatea de stapânire a reactiilor psihofiziologice la efort intens, într-o ambianta cu elemente certe de degradare (câmpul de lupta modern).
Astfel, militarii traind într-un mediu de continua stimulare sufleteasca si constiinciozitate, apoi, fiind îndrumati si controlati mereu, vor ajunge ca sa obtina o buna pregatire sufleteasca. “Cunostintele militare sadite pe o asemenea baza, vor avea o mare temeinicie”.

---

* U.M. 01551 Galati