Aşa deci rămâind romanii în toată Dachia păzitori şi moşténi pen cetăţi şi pen ţinuturi, împărţindu-şi pământuri şi locuri, având voievozii lor, câtăvaşi vreme s-au tras aşa şi au stătut. Însă nici numele lor într-alt feliu să mai mutase şi să mai schimbase, să le zică vlahi sau într-alt chip, ci oastea romană când să vorbiia de dinsa, iar cându nu, dachi să chiema; şi tot dachi încă multă vreme încoace şi de mulţi să numiia, pentru că şi din dachi şi gheti era încă mulţi rămaşi, cum şi mai sus s-au zis, că nu s-au putut stinge toţi oamenii dintr-o ţară, cum nice să poate, ci tot au rămas. Numai ce deodată atuncea proaspătă mutarea-le fiind şi necrezându-i, la dregătorii şi la altele ale ţării nu-i trăgea, nici îi amesteca, pentru ca nu aducându-şi aminte de cea dă curând volniciia lor şi de stăpânirea lor ce au avut şi cum au pierdut să nu să hiclenească şi iar să se scoale împotriva romanilor. Cum s-au şi mai ispitit de au făcut, numai cât au răsuflat oareceşi şi soţii de ajutor ş-au găsit. Că iată în urma lui Traian împărăţind Adrian, oareceşi s-au mai ispitit a să răzmiriţi, ci curând i-au potolit. Iară mai mult şi în zilele lui Antonin celui blând şi milostiv, carele, cum scriu istoriile, nici unuia el a face rău nu începea, nici el războiu asupra cuivaşi n-au rădicat (zicând pururea cuvântul lui Sţipion, carele zicea, că mai bine multu va a păzi pe un cetăţean şi pământean de ai lui sănătos, decât ar ucide o mie de vrăjmaşi), pănă când nu alţii începea a să hicleni şi a să rădica împotriva lui. În zilele acestui Evsevis-împărat, iară aflând dachii vreme şi soţii găsinduşi pe un neam ce-i zicea alani, s-au sculat spre romani. Ce şi acest Antonin, deci, trimiţind oaste asupră-le, i-au biruit şi i-au zdrobit.
Dupre acéia, deci mai aşezându-se, cum s-au zis, multă vréme trăgându-se, supt acea împărăţie s-au ţinut şi au stătut, săvai că hotărât şi ales pănă în ce vremi s-au purtat tot aşa şi neclătiţi s-au aflat ascultători, adevărat nu ştiu, că nici aşa ales scris n-am cetit la alţi ăiî. Măcară şi acei dachi, măcară şi acei romani, carii apoi de multă vréme prent-atâţia ani tot într-un loc trăind şi lăcuind, şi bine unii cu alţii amestecându-se pen rudenie, unul luund fata altuia, altul feciorul altuia, atâta s-au amestecat şi s-au unit, cât mai pe urmă împreună tuturor dachi le zicea, pănă când grecii scriitorii întâi, zic toţi, că le-au schimbat numele de le-au zis vlahi. Avem şi acest semnu, că atâta să unise acei romani de aici cu acei dachi, cât nu s-au mai despărţit apoi între dânşii nici când s-au rupt den Împărăţiia Romană şi au intrat pentre dânşii alte limbi, ci tot într-una s-au ţinut şi au rămas şi pănă astăzi.
Însă romanii, carii era tot mai varvari, îi ţinea pe dachi, cum şi era şi să véde, căci când să mâniia şi să certa între dânşii, în loc de ocară cum s-ar zice, romanul zicea celora: dac, adecăte “înţelége, varvare”. Care cuvând şi pănă acuma să aude de câte vreun rumân de cei bătrâni, la carii au mai rămas doară câte o urmă de acei mai bătrâni, den om în om păzindu-se, carii ca aceştea ţin şi au şi câte un cuvânt de acelea. Că iată, când vor să certe sau să zică în loc de ocară vreunul om ce-l véde moale, căscăund şi blestemat, îi zic: dac, care va să semnéze acéia ce zicea pe atuncea.
Iară de unde răsărindu-le acest nume de la Flac voievodul lor, cum s-au zis mai sus, au din ce întâi şi de când au început a le zice aşa, care şi pănă astăzi şi la greci, şi la latini, şi la alte limbi, şi pen toate scrisorile şi istoriile să trage şi să zice, eu încă ca Carion zic, ce zice în hronica lui, într-a patra-i carte şi cu Martin Cromer, ce într-a doaosprezéce-i, unde istoréşte ijderenia şi lucrurile leşilor scrie, că nu ştiu acéia, nici de unde să-i dea cap nu pot. Poate-fi că nici ei neaflând mai denainte de cinevaşi istorite, mai bine au tăcut, zicând adevărul fără ruşine, că nu ştie, decât să minţă, făcându-se a şti cele ce nu ştie.
Că aceia de fac aşa, adecăte de cele ce nu ştiu şi cele ce nu cunosc, zic că cunosc, iaste a trufaşilor şi a deşerţilor, părându-le că mai cu ruşine le iaste a zice că nu ştiu şi nu cunoscu cel ăeî ce nu ştiu şi nu iaste adevăr, decât a minţi şi a zice că cunoaşte şi ştie cel ăeî ce nu ştie. Şi nu să domiresc că mult mai mult şi mai mare iaste ruşine a zice minciuna că ştie, decât a zice adevărul că nu ştie.
Cari apoi şi una, şi alta să dovedéşte. Săvai că şi a zice cel ăeî ce ştie că nu ştie, iaste răotate. Ci de aceasta dară şi eu lăsând şi de a mai scurma altele, nu-mi mai bat capul; iar cine va vrea a fi şi mai grijuliu şi mai ştiut de a afla cap, cérce, ca doară va afla, cetind a altora şi a multora cărţi foile întorcând.
Însă, dupe acéstea, iată nici un lucru câte sunt supt lună stătătoriu şi neschimbat nu poate fi, nici în nenumăraţii ani pot tot într-acelaşi chip sta, ci toate sunt în mutări şi în stricăciuni zidite, cum s-au zis şi să cunoscu. Dirept acéia iară zic, toate câte sunt aşa fiind, aşa hotarăle lor, cari, pănă nu ajung la acélea, nu-şi ia fieştecarea cel ce iaste a fi de dânsa. Aşa den noianul şi preaadânca înţelepciunea lui Dumnezeu, mai nainte de véci fiind orânduite, cari noao oamenilor, acélea, cum sunt şi cum vin, foarte ascunse şi întunérec ne sunt. Ci dară cum zic şi filosofii, că toate câte sunt în naştere şi în stricăciune stau, adecă una stricându-se şi putrezind, alta să naşte şi să face, cum vedem la toate seminţele; şi pănă nu putrezéşte una, nu naşte alta; şi pănă nu naşte alta, nu putrezéşte céialaltă. Nici pănă nu să strică un chip, nu să face alt chip. Deci, pe cum vedem la céste fireşti, cari iară puterea lui Dumnezeu pren fire le lucrează, adecăte le naşte, le créşte şi le păzéşte. Şi iară aşa înfăşurându-se şi desfăşurându-se de la zidirea lumii, pănă la sfârşitul ei vor fi.
Aşadară şi în céle politice pricépem şi cunoaştem că nu-s stătătoare nici unele; ce şi avuţii să pierd şi domnii să strică şi împărăţii să mută şi să strămută; şi toate ca acéstea, unii pierzând, alţii găsind, de la unii fugind, la alţii nemerind, orbul noroc, cum îi zic şi-l zugrăvescu. Şi iară una stricându-se şi pierind, alta făcându-se şi crescând, precum cetim şi semnele aiave, vedem toate şi cunoaştem, de când iaste lumea câte domnii şi crăii, câte monarhii au fost, care din mici începături şi necunoscute, la câtă mărire şi putere au venit şi apoi dintr-atâta de mari, la câtă micşorare şi la câtă surpare şi stingere au sosit, cât unele nice să mai ştiu, nici să mai pomenescu.
Altele iară, monarhii mari, groaznice şi putérnice s-au pierdut şi în cenuşa lor arzând s-au îngropat, cum au fost céia a Siriilor, carea 1.300 de ani au stătut; şi aşa cu Sardanapal, cel dupe urmă monarhu al lor pierind şi arzând, s-au stins şi la Vavilon au rămas dupe acéia câtvaşi până când Baltasar, cel dupre urmă craiu al Vavilonului, împreună cu dânsul au pierit şi de la ei toată monarhia la persi au venit. A persilor iarăşi în mărie crescând şi lăţindu-se, mai mult de 200 de ani au împărăţit tot aşa monarhi, pănă când la elini au venit Alexandru cel Mare, feciorul lui Filip, biruind desăvârşit pe Darie Codomanul, cum zice Şleidan, cu carele şi monarhia li s-au prăpădit şi la dânsul au rămas.
Alexandru dupe acéia monarhu stând, cât de mare şi de tare au fost şi cât s-au întinsu şi alţii mulţi scriu. Iară şi Cfintul Curţius romanul, Plutarh în Viaţa lui ce istoresc şi Diodor Sicheliotul într-a 17 carte a istoriilor lui ce face, destul şi pe larg arată.
Deci de la dânşii cineva citind, să poată şti şi cunoaşte ce şi cât au fost, săvai că el însuşi puţin au împărăţit, deci au murit. Iară alalţi apoi domni şi voievozi ai lui, măcară că împărţise ţărâle de oblăduia ei osebi, iară încăşi şi ei câtvaşi şi mult încă acea împărăţie au mai ţinut, pănă când cea mai putérnică şi mai mare decât toate acéstea ăRomaî au răsărit şi au venit foarte din mici şi slabe începături. Întâi, cum zice şi Ioann Şleidan, că den nişte păstori întâi şi necunoscuţi, au ajuns apoi stăpâni lumii toate, cum şi alţii mulţi scriu.
Iar şi Tito Livie Padovanul den ‘ceput şi pe larg istoréşte de dânsa. Această dară împărăţie atâta s-au înălţat şi s-au mărit, cât nu numai de la greci, adecăte de la elini, monarhia au luat, ce şi pe alte multe domnii şi crăii au supus şi au ţinut, cum şi mai sus s-au zis. Şi aşa mare şi tare au stătut mai mult decât 200 de ani, pănă când începând şi ia a să pleca şi împăraţii între dânşii a să certa şi împărăţiia de la Roma la Vizandia a să muta, unde şi Noaoa Roma şi Constandinopolis — şi numai Ţarigrad, sârbii — şi împărăteasa tuturor cetăţilor să chiema şi pănă astăzi să zice. Dupre acéia, deci, şi toate crăiile şi şi toate domniile câte era supuse supt acea ună monarhie, au început a să dezbate şi a să rumpe dintr-însa fieştecarea, iarăşi puindu-şi domnii lor, craii lor, cum au făcut. Afară dintr-acéia, unii încă nu să îndestulise cu a lor osebire numai, ce şi mai la mari s-au întins, unii de la alţii luând şi ei ca să fie mari. Apoi dupe aceia, deci, şi vrăjmaşii carii era mai de laturi, au început a călca şi a vătăma acea împărăţie, pănă când iară o parte mare de acea monarhie supt jugul turcului supusă iaste şi céialaltă parte încă aşa a ajunge primejduiaşte. Că iată şi astăzi vedem (den depărtarea şi urgia lui Dumnezeu, ce iaste pe noi, pe creştini, pentru nenumărate păcatele noastre) că, supun şi iau multă parte şi de acéia.
Aceasta întâi întâmplându-se a o face părţile Apusului, adecă de a să despărţi de acea monarhie, că mutându-se împărăţia cum s-au zis, la Vizandio, unde Constandin cel Mare au făcut cetatea, dupe moartea lui la feciori trei împărăţia împărţindu-se, puţină procopseală a fi de dânsa au început. Aşa deci, gâlcevile dintr-un împărat într-altul adăogându-se şi fieştecare mai mare vrând să fie, unul într-o parte, altul într-alta trăgându-se şi pizmuindu-se, atuncea dară mai pe urmă aflându-şi vréme, fieştecarele au început, cum s-au zis, a să face stăpânu osebi şi din sineşi poruncitoriu. Că italienii, adecăte frâncii, cum le zicem noi acum de la vreme, necum de împăraţii ce era la Ţarigrad mai asculta, ci încă nici acolo în Italia împărat, de la Valentian al treilea încoace, carele acela cel dupre urmă împărat samoderjeţ Apusului au fost până la Carol, ce-i zic cel Mare, feciorul lui Pipinie, craiului de Franţa, carele cu direptul dupre bunătate-i, înţelepciune-i şi vrednicie-i ce au avut, cum istoriile arată faptele lui, vrédnic au fost, mare să-i zică şi împărat să fie. De carele încă zic toţi de ar fi mai trăit el, ar fi scos toată creştinătatea de supt jugul şi robia păgânătăţii turceşti şi ar fi răscumpărat dupre dânşii sângele cât au vărsat acei tirani, creştinescu. Ci poate-fi că pentru nespuse păcate şi neplătite încă ale creştinilor diréptatea lui Dumnezeu, atuncea acéia n-au lăsat a să face. Dirept acéia nici pe acel Carol a mai trăi au vrut. Însă şi acesta măcară că împărat a fi l-au priimit, căce îi şi supusése. Iară Italia n-au mai fost scaunul împărătescu, ci în Ţara Nemţască, cum înainte să arată. Nici mai pre urmă n-au priimit să aibă, adecăte un samoderjet, să fie, ci fieştecarele, cum am zis, să fie singur mare şi stăpân au poftit care-i mai pe urmă au şi făcut. Că iată şi astăzi într-acea Italie să află nu o stăpânire numai, ci mai multe de şapte-opt cu respublicele ce le zic (adecăte otcârmuire de obşte), cum iaste Veneţia, Ghenova. Şi Florenţa au fost pănă într-o vréme, apoi o au supus unul dintru dânşii nu prea de multă vréme, carele era mai bogat şi mai cu rudenie, de-l chiema Cozma de Mediţi, şi s-au făcut domnu, singur stăpânitoriu, dându-i încă papa şi titulaş, de-i zic ei acum gran duca de Florenţa, dentr-al căruia neam tot unul dupe altul trăgându-se şi până astăzi iaste domnu.
Însă peste toţi, cap într-acea Italie cu stăpânire iaste papa, carele nu numai la ale biséricii şi la clirici iaste mai mare şi să améstecă, ci şi la cele mireneşti şi la stăpâniri, ca acélea multe crăiaşte; şi mai vârtos, de când s-au despicat şi s-au despărţit de bisérica Răsăritului şi de pravoslavnicele dogme, de atuncea nu numai ca un patriarh, ci mai mare întru rânduiala ţercovnicilor, au priimit, ce şi în bisérică şi în politia duială ţercovnicilor, au priimit, ce şi în bisérică şi în politia mirénească monarh să fie.
Care aceasta iaste cea mai mare şi mai întâi pricina stricăciunii şi surpării monarhiei romane, lăsându-se şi zmulgându-se den împărăţiia de la Ţarigrad, care acolo scaunul Costandin cel Mare mutase de la véchea Romă, chiemându-l Nooa Roma. Şi credinţă cu înnoite dogme decât bisérica cea bătrână şi adevărată a Răsăritului, şi împăraţi osebi au început a-şi numei, blagoslovindu-i sfinţia-sa papa. Şi le-au dat şi tituluş de ei, a să zice şi a să scrie: împăraţii romanilor şi pururea avgusti. Iară împăraţii Ţarigradului să se zică: ai Răsăritului împăraţi şi şi ai grecilor, şi aşa şi istoriile lor îi scriu şi-i zic.
Aceştea dară împăraţi cărora papa, cum s-au zis, le-au dat tituluşul de a să chiema împăraţi ai Apusului, iară de la Carol cel Mare au început, în Ţara Nemţească i s-au aflat locul de a fi. Că în Italia, la Roma şezând, cum s-au zis, iaste cap domnilor şi câtvaşi ţinut ţine papa şi apoi că nici ar fi putut fi atâta de mare papa, cum iaste, de ar fi fost împărat acolo. Şi alţii câtvaşi duci şi feliuri de feliuri de stăpâniri sunt, care a le istori toate acum nici a mea vorbă iaste, nici prea lungu într-acéstea îmi trebuie să fiu, ci numai şi aceasta încă o zişi, pentru ca pe scurtu să cunoaştem cine au fost mai mult şi mai întâi pricina micşorării şi stricării monarhii romane.
Dupe acéia deci, s-au osebit spaniolii, franţozii, némţii şi în scurt toate alalalte ţări şi părţi ale Apusului, craii lor puindu-şi şi domni şi alte răspublice făcându-se, adecăte mai de obşte lucrurile lor otcârmuindu-şi, nu unul numai samoderjeţ să poruncească. Care acéstea cui iaste poftă mai pe deplin şi mai pe larg a le şti, şi alte cărţi vază, iară şi a lui Filip Colverie gheograful şi pe Gulielmu Blaut în Theatrum orbis terrarum ce au făcut, adecăte în Privéliştea încungiurării tot pământului caute.
Însă toţi aceştea ale biséricii, cum zic ei, ai Apusului dogme au apucat şi să zic că sunt catolici. Cărora ai noştri luund de la greci, pentru ca să se înţeleagă mai bine ce sunt, le zic papistaşi, adecăte mai mult cred într-ale papei, decât într-ale adevărului, zicând şi aceasta (carii mai multe alalte greşeli ale lor le tac), că papa niciodată nu greşaşte. Pentru care papă, luteranii şi calivinii carii s-au rupt dintrînşii, au mari prigoane şi întrebări; şi nu puţine şi cu ai noştri, vrând el însuşi să se facă cap biséricii şi mai mare decât toţi patriarşii şi arhiereii şi în legare, şi în dezlegare, şi doară ca un Dumnezeu şi să se arate. Care aceasta îmi pare că decât toate alalte turbură mai mult bisérica şi să pricinéşte toată gâlceava şi cértele între biserici şi între limbile creştine mai depărtate, de neunirea lor. Ci dea seama înaintea lui Dumnezeu, care iaste pricina atâtui rău şi atâteai pierzări şi va da dupre nemişcatul cuvânt al spăsitoriului Hristos, carele la Matthei, cap. 18, zice: “Vai lumii de scandile, că de nevoi iaste a veni scandile; însă vai omului aceluia pentru care vin scandilile”.
Aşadară despre aceştea Împărăţiia Ţarigradului mai micşorându-se şi mai îngustându-se, au început sarachinénii, de unde să trag şi turcii, părţile Răsăritului a le turbura, şi a le strica, şi mai pe urmă şi a le lua, întinzându-se şi atât, cât şi acea parte mare cu împărăţie cu tot, o au supus şi o au luat, cum şi astăzi vedem. Şi nu numai acéia, ce şi alte multe crăii şi domnii, carei părându-le că să osebescu cu a lor volnicie, ca şi ei stăpâni să se facă singuri, au căzut în mai mare robie şi jug, neaducându-şi aminte şi socotind alte
pilde nenumărate şi din toate zilele ce înaintea ochilor ne stau, cum vin şi la ce pogoară cei ce unii într-o parte, alţii într-alta trag lucrurile şi puterea lor şi de nu de acélea să învaţă, măcară să-şi fie adus aminte şi de cuvântul cel nesmintit şi nedeşert al domnului Hristos, ce zice prin Matthei, cap. 11: “Că toată împărăţia împărţindu-se întru sine, să pustiiaşte; şi toată cetatea, au casa împărţită între dânsa, nu va sta”.
Precum chiar vedem că aşa făcând şi acea mare monarhie romană au căzut şi s-au pierdut.
Şi iată dintr-însa mare parte turcii o au supus şi o stăpânesc, nepăzind încă nici céle dreptăţi şi faceri de bine, care mai denainte vréme de mai-marii lor şi de bunii de evlavie-i şi de milostivii împăraţi puse în legi era şi neclătit să păziia. Cum zice şi papa Leon în oraţia ce au făcut de rugăciune cătră Atila, când veniia şi spre Roma cu mare putére — dupe ce stricase şi luase multe şi alte locuri, şi Italia — ieşindu-i înainte departe de Roma, cu tot clirosul biséricii şi cu toţi cei bătrâni, carii mai era atunce sfatul Romei şi-l ruga să nu-i calce, să nu-i strice şi să nu-i piarză. Zicea dară acel sfânt om Leon-papa, cum scrie şi Nicolae Olah în Atila: “Mare oarecând (nebiruite craiule) a romanilor celor biruitori toată lumea era slava, când biruiţilor da iertăciune şi când pre cei ce să ruga în credinţă şi în prieteşug îi priimiia, obicinuind biruinţa cu miloserdia să o stimpere, cu cari lucruri şi fapte împărăţia şi avuţia adăogea. Véste deci şi slava numelui lor nemoartă o făcea şi acéstea pănă când să păziia şi obicina le purta, ale romanilor era meşteşugurile, obiceaiurile şi înţelepciunile. Iară deaca s-au mutat într-alt feliu chipurile lucrurilor, céia ce de la noi au răpit, acéia ţie, craiule Atilo, acum norocul ţ-au dat, iproci.”
Ca acéstea şi mai multe zicându-i acel Leon papă, unde dară, iată cum şi altele toate alalte stăpâniri şi iaste? Căci când iaste să se mute, nebunindu-i Dumnezeu cum şi prorocul David în Psalm zice: “Nebunéşte Dumnezeu norodul pre carele va să-l piarză”, iproci. Poate-fi dară că şi aceia ajungând vârful măriilor şi vrând să se pléce şi să se piarză din céle vrédnice şi bune fapte ce făcea, când să urce şi să adăogea strămutându-le, în blestămăţie şi în réle au ajuns şi s-au mutat aşa.
Însă iaste a să mai şti, că toate lucrurile câte sunt în lume, au şi aceste trei stepene dupre ce să fac, adecăte urcarea, starea şi pogorârea, au cum le zic alţii adaogerea, starea şi plecarea. Deci dară nici un lucru nu iaste carele să nu dea pentr-acéstea, ci numai unele mai în grab, altele mai târziu le trec; iară tot la un steajăr să adună şi să strâng în cea de apoi, adecăte în stricăciune şi în pierzare dezlegânduse. Deci dară aşa toate fiind, iată şi domniilor, crăiilor, împărăţiilor, avuţiilor, măriilor şi tuturor celorlalte câte sunt, aşa să întâmplă şi le vin. Ci numai celor dirépte, celor blânde şi celor mai cu înţelepciune le rămâne laudă, fericire de bună pomenire şi pildă folositoare celor buni şi înţelepţi dupre urmă şi canoane cu carii mai mult şi mai slăvit pot sta şi să pot otcârmui. Şi de li să întâmplă şi surpare, şi cădére, înţelepţii nu le dau atâta vină şi pricină cu sudalme, căci au sosit la acéia, adecă să zică, că de nechibzuială şi nebuniia lor au venit. Ci numai socotescu că aşa zidite şi făcute în lume sunt, ca şi iale să-şi ia coneţul, cum zice şi Virghilie poet, în cartea a patra Eneidos de Troada când de elini s-au prăpădit şi s-au stins, crăind acolo şi alţii şi neamul lui Priam, mai mult de 2.000 de ani, cum zice tâlcuitoriul acestui Virghilie, Maun Honoratul.
Deci acela alta n-au mai hulit, căci aşa au sosit acea crăie, ci numai că aşa au fost în orânduiala lui Dumnezeu, zice: şi aşa aduce vremile să se săvârşască. Iar celor réle stăpâniri şi crude şi tirane şi ca de acest feliu stăpânitorii ocară, blestem, sudalme şi rea pomenire rămân; şi răii de la acéle réle iau pildă, pentru ca mai curând să se strice şi să se piarză, nimic alta fără acéia rămâindu-le pe urmă şi să piiarde pomana lui cu sunet, Psalm 9 şi Psalm…: “şi am trecut şi nici s-au aflat locul lui” — cântă.
Ştiu însă că nu lipsescu în lume şi de aceia de care nu zic: dară au nu şi cei buni şi înţelepţi ce sunt, nu mor? Au nu cad şi să surpă şi ei, ca şi celor ce le zic şi sunt şi răi, şi nebuni? Ci acestora răspunsul şi céle ce den toate zilele ce să văd întâmplări iaste, şi toate scripturile câte sunt şi sfinte, şi de célélalte, înainte le strigă şi le arată, câtă iaste osebirea traiului şi viaţa unui bun, de a unui rău şi a unui înţelept de a unui nebun! Săvai că Aristotel în cartea a şasea ce face cătră fiiu-său Nicomah, de obicine zice: că ce iaste rău iaste şi nebun, şi ce iaste nebun iaste şi rău. Însă aicea nu înţelége filosoful de nebunii cei ce umblă cu oaste, cu pietri şi sunt de legat, că aceia de a fi aşa, vine dintraltă pricină, adecăte au den drăcit, au den melanholie, care firescu lucru iaste — ci de cei ce sunt răi oameni şi cruzi, carii cunosc şi binele, şi răul ce iaste, ci lasă binele şi fac răul. Ci de aceia grăiaşte şi zice, că ce iaste rău iaste şi nebun, căci că de n-ar fi nebun, n-ar face rău, iproci. Şi pentru că făcând răul, vine deci mai pe urmă la cele ce mai sus s-au zis, şi încă la mai multe rele şi nenorociri, având şi de la Dumnezeu voie şi volnicie să nu fie aşa rău şi nebun cum să face.
Că adevărat iaste céia ce zic toţi înţelepţii, că cum iaste soarele de întunérec, aşa iaste deosebită şi viaţa înţeleptului de a nebunului, cela în lumină, cela ăînî întunérec umblând, cum şi alţii mulţi scriu. Iară şi pe Solomon vedeţi la Pilde şi pen toate cărţile lui, ce iaste viaţa unui nebun şi a unui înţelept. Cum şi în cap. 11, Eclisiasticul zice: “ochii înţeleptului în capul lui, iară nebunul întru întunérec umblă”.
Până aici dară şi de acéstea den istorie neieşind, nu fără folos mi să pare şi în zadar celor cunoscători că am făcut.
Dupre acéstea dară, cu voievozii lor şi otcârmuitorii lor, ce de la Roma să trimitea, stând şi purtându-se multă vreme supt acea stăpânire, au fost şi s-au ţinut, tot de la împăraţii romani spânzurând şi curând punerea şi scoaterea domnilor lor şi de acolo toată chiverniseala lor pogorâia. Pănă când (iată cum s-au zis, că nici un lucru în lume stătătoriu nu e nici aceia în véci aşa au putut sta) au început despre Răsărit a pogorî limbi noao şi a împresura şi cu sila a descăleca părţi de-ale Apusului. Adecăte cum zic, den Asia, partea cea mai mare a pământului, în Evropa viind, în patru părţi dară gheografii ceşti mai noi împărăţind tot pământul, adecăte în Asia, în Africa şi în Evropa şi în America; şi cea decât toate mai mare parte, cum s-au zis, iaste Asia. De acolo dară pornindu-se, au venit mulţime de oameni de au lăcuit cestealalte părţi. Însă cei mai aleşi şi ostaşi au fost gotii, vandalii, slovénii, hunii şi ca aceştea; carii viind, cum s-au zis, şi cuprinzând aceste părţi şi mai toată Evropa, au lăcuit într-însele. Săvai că nu fără multă şi nespusă vărsare de sânge şi omorâri necrezute, nice fără de dése, groaznice şi grele războaie. Pentru că Împărăţia Romană împotriva lor trimitea mari oşti şi aleşi voievozi şi şi înşişi împăraţii mergea de să bătea cu aceia. Ci învârstat norocul izbândelor veniia, că, când unii, când alţii biruia. Câteodată iarăşi şi pace între dânşii făcea şi mai pe urmă le lăsa une locuri cum le-au cuprins şi le-au luat să le ţie şi să le moştenească.
A cărora lucruri şi cum s-au purtat, şi cum au descălecat, şi cine întâi capete şi voievozi le-au fost acelor limbi, şi de unde au izvorât acele neamuri, şi care dupe care au venit, şi cine cât au biruit nefiind povéstea şi treaba mea acum acéia şi pentru ca să nu fie istoria aceasta de mine atâta de lungită, cât doară şi cetind unora să se urască, iată acélea le trec şi le las.
Iar cui iaste poftă şi drag a le şti, citească pe Antonie Bonfinie în decada dentâi, în cartea a dooa; pe Flavie Blondu în decada lui cea dentâi, în cartea dentâi; pe Procopie în istoria lui ce face pentru războiul gotic; pe Carion în Hronica lui, în cartea a treia în viaţa lui Dechie-împărat; pre Martin Cromer în cartea lui cea dintâi ce face de ijderenia léşilor; pe Calimah la începătura cărticélei ce-i zice: Experiendis Atila şi pe alţi nenumăraţi istorici ce scriu şi pe largu de goti, şi de vandali, şi de slóveni, şi de alţii. Pe carii măcară că în tot feliul împăraţii romani şi în tot chipul au nevoit a-i scoate du pren biruinţele lor, şi şi cu mare putere şi alţi împăraţi şi i-au biruit de multe ori. Iară şi Claudie-împărat; zice Blond, cum arată dintr-o poslanie a acelui Claudie ce scriia cătră Nunie Broc, păzitoriul şi otcârmuitoriul Iliriii cum că trei sute de mie de goti au tăiat şi 2.000 de corăbii ale lor au înecat.
Cartea aşa scriia: “Claudie-împărat lui Bloc, sănătate. Stins-am 300.000 de goti, 2.000 de corăbii le-am înecat; învălite sunt gârlele de paveze, de sabii şi de suliţe toate marginile gârlelor acoperite sunt. Câmpii de trupuri pline sunt, nici un drum curat iaste. Marea cetate Cartago pustie iaste. Şi catâr i şi catâre atâta am luat, cât nici un ostaş nu e să nu ducă câte doao şi câte trei. Şi măcară de n-ar fi păţit respublica romană de Galien atâtea, măcară de n-ar fi adus treizeci de tirani stricători, că păzindu-se ostaşii carii feliuri de războaie au rădicat şi de ar fi fost legheoanele păzite, cari Galien, răul izbânditoriu le-au ucis, cât adaos ar fi respublicii? Cu a noastră însă grijă şi osârdie au fost bătaia de la Misii şi multe războaie au fost la Martinopoli, mulţi de furtună au pierit, mai mulţi crai prinşi şi prinse a multor feliuri de neamuri blagorodnele fămei. Plinitu-s-au biruinţele romane de robi varvari şi lăcuitori din goti. Nici nici o ţară n-au fost carea rob de a-l ţinea, ca în izbândă să nu aibă got, iproci.”
Aşadară de acei goti ce atunce păţise Claudie-împărat scriia: însă nici cu acéia, nici altele ca acélea şi de nu aşa mari biruinţe, iară tot i-au mai biruit şi alţi împăraţi tot nu i-au putut stârpi, nici goni de tot, ci tot au rămas mulţi (că fără de număr era). Şi pănă în cea de apoi, au rămas ei stăpânitori multor ţări în Evropa, cum şi pănă astăzi câtevaşi neamuri de oameni dintr-înşii să trag, mai ales sfeţii şi danii, cum zic, şi cum mai sus am semnat puţin.
Dirept aceasta dară acele limbi şi neamuri călcând, cum s-au zis, şi împresurând acéste părţi şi cu acest prâlej, unii carii era mai de demult supuşi romanilor, încă găsind vréme, să trăgea şi să dezbătea de cătră romani, pre carii nu i-au mai putut apoi supune. Căce că în multe părţi şi tot cu gréle şi mari oşti nu putea mai ajunge; şi încă căci că şi de multe ori şi voievozii şi hatmanii ce trimitea cu oşti împotriva vrăjmaşilor lor să hiclinia şi ostaşii în partea lor trăgându-i, au ei împăraţi să punea, au pre alţii carii vrea ei împărat rădica. Şi aşa cătră cel ce era, să porniia, unde şi acéste între dânşii cérte şi vrăjbi mai mult i-au surpat şi i-au răsipit.
Acéstea dară şi ca acéstea purtându-se şi lucrându-se, cum s-au şi mai zis, şi Împărăţia Romană plecându-se şi micşorându-se, iată fieştecarele bine şi traiul său osebi au început a-şi căuta şi a-şi goni. Aşadară şi acei rumâni dachi ce era aici şi al lor traiu şi stare îşi cerca, şi cât au putut a să ţinea au nevoit, moşténi vechi şi întemeiaţi acestor pământuri socotindu-se că sunt; pentru că prin sute de ani trecuse şi să rădăcinase în toată Dachia lăcuind şi şezând.
Aşadară aceştea domnii şi voievozii lor avându-i şi legi bune ţiind şi păzindu-le, şi încă şi buni ostaşi fiind, şi ţara lor osebi au început a-şi păzi hotarăle lor mai tare a le ţinea, nimănui nici ei vrând atâta a să mai supune. Ci cine asupra lor veniia şi ei împotriva acelora sta, şi atâta cât mulţi să îngroziia de dânşii; şi mai vârtos vecinii lor, carii venise apoi dupe romani de cuprinsese acéle locuri, cum s-au mai zis. Şi necum să-i mai bântuiască să ispitiia, ci în prieteşugul lor îi chiema şi cu dânşii să lega ca oricând ei vrea să margă asupra altorcuivaşi, au când alţii asupra lor vrea veni, ei ajutor să le dea şi cu prieteşug să se afle. Aşa şi ceştea, când vrea cére că acéiaşi cérere de la aceia gata să se afle şi să le dea, dupre buna vecinătate şi legătura ce făcea cu ei. Şi într-acesta chip încă multă seamă de ani s-au purtat şi s-au ţinut, nici grijă lor de alte domnii şi crăii măcară era, căce multă şi puternică oaste avea, şi încă că toţi ostaşi buni era şi nici de împăraţii Ţarigradului să temea, măcară că încă pentr-acéle vremi tot tari şi putérnici era. Ci încă şi cu ei s-au bătut, împotrivă-le stând. Şi ajutoare le-au dat, când au trebuit, împotriva vrăjmaşilor lor şi a turcilor, când au început a tréce încoace marea şi a le lua locuri şi a le mai îngusta împărăţiia şi den Elada precum mai nainte voi arăta.
Însă nu puţină mirare iaste la toţi câţi scriu de aceasta nici la câţi bine vor socoti de aceşti rumâni, cum s-au ţinut şi au stătut pănă astăzi aşa, păzindu-şi şi limba — şi cum au putut şi pot şi pământurile acéstea lăcuiesc?! Care acéstea la puţine limbi şi neamuri să véde. Şi mai vârtos atâtea roduri de oameni, streine şi varvare, preste dânşii au dat şi au stricat, cari peste alţii aşa dând, nici numele, nici alt nimic nu să mai ştie, nici să mai pomenéşte de aceia, cum iată şi mai sus am zis. Iarăşi aiave să véde şi să créde că împresurând gotii, vandalii, slovénii, hunii şi alţii ca aceştea şi călcând şi descălecând mare parte a ăEîvropei şi pe aici au trecut, au luat, au stricat şi au şi supus hunii acéste ţări, cum va vedea mai nainte. Iară ei tot au stătut şi s-au ţinut cum sunt.
Că iată, în Ţara Ungurească, unde-i zicem de Sus, în toată Ţara Sârbească, carea înţeleg împreună şi pe bolgari, şi pe boşnégi, şi pe toţi ca de acest feliu, carii să trag de cei slovéni, ce am zis mai sus, că au venit de au coprinsu şi au lăcuit acéle ţări, în cari şi pănă astăzi şed şi să văd — şi Ţara Horvăţască, şi Sfeţia şi Dania şi altele prea multe încă ca acelea cari de acele neamuri sânt descălecate, unde zicem dară: au pustii şi fără de nimeni într-însele au fost, când au venit acéle limbi? Ci acéia nu să poate zice, căce că bine ştim, den istorii şi den adevărul lucrului, că încă foarte pline de oameni şi bogate au fost, biruinţe ale romanilor; ce numai vrémea lungă mutând lucrurile şi strămutând oamenii, de la aceia dentâi au venit la ceilalţi, la carii pănă astăzi vedem că sunt. Zicem dară acum: dară ceilalţi lăcuitori ce au fost mai nainte, unde sunt? Carii nici să mai ştiu, nici să mai pomenescu, nici măcar cevaşi dentr-înşii să mai numeiesc; sau ce limbă vor fi avut să mai ştie? Şi de va fi fost rămas cinevaşi, încă atâta s-au amestecat în cei mai de pe urmă lăcuitori, cât îngropaţi de tot sunt, de nu să vede nimic de dânşii, nicăiri.
Iară ceştea rumâni, oricum şi cum pentr-atâtea călcări, zdrobiri şi nespuse rele ce i-au trecut şi i-au călcat, tot iată până astăzi, cum s-au zis, că tot încă de nu să află atâta fericiţi şi slobozi de tot, iar încă şi domnie, stăpâniri şi limba acéia a romanilor, tot stă şi să ţine (săvai stricată, cum şi alte limbi toate ale lor céle neaoşă şi de moşie-şi le-au stricat). Însă destul că tot urme de a să cunoaşte şi a să şti bine de unde sunt, le-au rămas şi au. Care aceasta bine socotindu-se, aiave iaste, că nu fără a lui Dumnezeu providenţie iaste, nici fără de a sa minune nu iaste, însă dirept ce el singur ştie. La aceasta şi Bonfinie uitându-se într-a treia decadă a lui, cartea 9, zice dupre altele multe şi acéstea: “Măcară că feliuri de feliuri varvarii năvăli şi prăzi în Dachia, al norodului roman ţinut şi a ghetilor ţară, împreună şi cu panonii făcea, însă pe lăcuitori şi pe legheoanele romane, carii de curând era adaose acolo, nu le-au putut piiarde, măcar ăcăî între varvari cufundaţi era. Iară limba romană încă la ei tot miroséşte şi nicicum de tot nu o părăsesc. Şi aşa să véde că lupta şi să certa nu pentru viaţă, cât pentru paza şi starea limbii. Că cine dară iaste carele nu foarte să se mire încă de atâtea dése întăriri şi prăzi ale sarmaţilor, gotilor, aşijderea ale hunilor, vandalilor şi ale gepidilor, cari făcea în Dachia şi ale ghermanilor (cărora némţi le zicem acum) şi ale longobardilor, de vom socoti bine răutăţi şi stricăciuni?! Şi încă pănă acum între aceşti dachi şi gheti urmele limbii romane să păzescu, cărora acum pentru ştiinţa bine a săgeta, valahi le zicem. Aicea dară, pentratâţea timpi sângele Corvin ascuns era. În cea de apoi însă, în satul Corvinu au odrăslit; nici aceasta cu adevărat fără de mare a lui Dumnezeu lucrare nu iaste, că din fericirile Corvinilor, pentr-atâţea ani norodul roman de varvari şi acum aceşteaşi voievozi creştineasca republicană şi acéstea ţinuturi den reaoa şi păgâneasca robie să izbăvească.” Acéstea sunt zisele şi laudele şi mai multe ale lui Bonfinie de aceşti rumâni.
Însă acest Corvinu, ce pomenéşte aici, iaste tatăl lui Mateiaş-craiu, carele mare om au fost, şi mari lucruri au făcut, şi mari războaie cu turcii au bătut şi el, şi fiiu-său, precum mai nainte unde le va veni rândul, cât să va putea şi de dânşii vom zice. Carele de neam rumânesc să trage, cum şi acest Bonfinie de începutul lor frumos istoréşte şi alţii toţi istoricii aşa adeverează.
Într-acesta chip dară, cum s-au zis mai sus, multă vreme rumânii purtându-se şi aflându-se au stătut. Însă nu nice mai pe urmă puţine gréle şi réle au ajuns şi i-au întimpinat, că iată şi hunii viind şi cuprinzând acéste părţi şi alte multe au călcat, mai vârtos Ţara Ungurească de Sus, cum am zis, carea o au şi ţinut şi într-însa au descălecat şi o au lăcuit, den carii şi pănă astăzi să trag ungurii. Şi pre această Dachie o au supus, cum Atila şi în tituluşul lui îi pune. Săvai că apoi cu vréme iară de supt mâna lor au ieşit, cum vom vedea.
Însă de aceşti huni numai (lăsând alte limbi, cum au zis şi pe alalţi varvari ce i-am pomenit mai nainte) îmi iaste a zice şi a scrie cevaşi, cum au pogorât, şi de unde au pogorât întâiu şi cum s-au aşezat în Ţara Ungurească de Sus, şi câte locuri au mai călcat şi au cuprins, şi când s-au creştinat, întâi idololatri fiind ca toţi alalţi, afară din ovrei. Şi nu pentru alta aceasta o fac, ci numai căci în vecinătate ne sunt şi căci cu dânşii mare amestecare rumânii au avut. Şi în céste mai dupre urmă vremi cu dânşii s-au ţinut ceştea. Şi în cea de apoi, că cu ajutoriul lor mai multu şi ţărâle acéstea deacă s-au osebit de Ardeal (adecăte Ţara Muntenească şi a Moldovei), s-au descălecat şi s-au luptat cu vrăjmaşii lor, şi mai vârtos cu turcii. Şi mai nainte şi mai încoace mult, pe urmă spate şi ajutoriu le-au fost, măcară că şi ceştea ungurilor, ca un zid bun şi tare înaintea turcilor le-au fost şi nu de stricăciune, de să va socoti bine, şi cu dreptate, mai niciodată, ci încă de mare folos, mai vârtos cestor ce în Ardeal au rămas şezători şi lăcuitori.
Scrie-voiu dară şi de ei, cum am zis, cevaşi, de la istoricii lor luund, carii den ‘ceput şi dadinsul ale lor lucruri şi fapte au scris. Însă cât voiu putea mai pe scurt, pentru că iarăşi, cui va plăcea, la aceiaşi istorici va putea vedea mai multe şi mai pe larg: ce şi de aceia au fost întâi şi apoi la ce au pogorât şi în cea dupe urmă pănă astăzi ce să văd, la ce au rămas?
