Véde-se dară, cum toţi istoricii într-aceasta unindu-se, adeverează că hunii sânt schithi, adecă tătari. Însă den care parte a Schithiei au pogorât a descăleca părţi, între dânşii, iaste osebită părere; pentru că unii zic că sunt veniţi din Schithia cea mare a Asii, alţii zic că sunt din Schithia ce stă cătră amiazănoapte, căriia îi zic şi acum Iugra, carea astăzi supusă iaste supt Împărăţia Moscului. Dentr-acela dară loc, zic, să fie pornit într-acoace a veni, trecând balta Meotidii (de carea şi mai sus am pomenit, care să face la Crâm can despre amiazănoapte den apa Donului şi din Marea Neagră) şi întâi acele locuri dentr-acolo au coprinsu. Apoi pe-ncet tot mai lăţindu-se şi loc mai bun şi mai bios căutându-şi, şi cercându-şi de a descăleca şi a lăcui, au ajuns şi pre acéste pământuri, şi trecând şi munţii, au cuprins şi toată Panonia, carea, cum zice Cloverie gheograful, aceasta iaste, ce să cuprinde astăzi: Carniola, Croaţia (adecă Ţara Horvăţească), Marchia Vidorilor, Carintia, Stiria, mai marea parte a Austrii, jumătate de Ţara Ungurească de Sus, Slavonia, Bosna şi o parte de Ţara Sârbească.
Deci dară hunii, adecăte schithii aceia, cărora acum şi unguri le zicem, coprinzând şi acea Panonie şi mai multe ţări, altele mai pe urmă luund, s-au aşezat. Însă de au pogorât întâi den Asia, au de la Iugra acei schithi, cum s-au zis oarece mai sus, noao atâta de dânşii a cerca nu e.
Săvai că care iaste şi adevărul, cu nevoie să va cunoaşte, căci că mulţi scriu şi nevoiesc a dovedi că-s den Asia. Mai mulţi iarăşi scriu şi zic că de la Iugra. Însă nici iaste dogmă a biséricii carea, cum vom vrea, să nu o crédem, ci poate neştine créde aceasta, unde i să va părea că să alcătuiescu mai bine istoricii. Însă cine pofteşte şi aceasta a o vântura şi a o alége mai bine, citească pe Bonfinie în decada dintâi, în cartea a dooa, unde face de începutul lor, şi pe Lorenţ Topeltin în cărticeaoa lui, ce scrie de ijderenia ungurilor şi pe alţii mai mulţi, pe carii şi cest Topeltin acoleaşi la începătura capului ce scrie de unguri îi pomenéşte şi semnează locurile unde scriu acei istorici.
Mulţi dovedesc şi cu aceasta, cum de la acea Iugră sunt; că viind oameni de aceia şi grăind multe cuvinte zic că se potrivescu cu ale acestor unguri, numai mai stricate şi mai varvare li să pare acele cuvinte, măcară că nu ştim carii mai fireşti limba îşi vorbéşte: ceştea ce prin céste părţi lăcuiescu, carii s-au amestecat cu alte multe feliuri de limbi, au ceia, căci tot în locul lor acolo să află. Însă orice va fi de aceasta nu ştiu. Iar cum mult mai varvari sunt acei de acolo, adevărat iaste şi pentru starea şi tăria locului aceluia, pentru că departe sunt de oamenii cei politici şi mai iscusiţi. Unde dară, precum sunt aceia, aşa şi limba mai vârtoasă şi mai varvară le va fi.
Auzit-am şi eu cu urechile mele de dumnealui Gheorghie Brancovici din Ardeal, om de cinste şi cu cunoştinţă şi şi iubitoriu de a şti multe, povestind cum mergând la Mosc împreună cu frate-său Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului, om şi acela destul învăţat, înţelept şi temătoriu de Dumnezeu, pre carele îl trimisése Racoţ Gheorghie cel tânăr la împăratul moschicescu, cu solie, la anul de la Hristos ă1668î. Acolo dară mergând şi la împărăţie viind, de acei schithi de la Iugra, într-adâns au mers la dânşii, ca să vază acéia ce să auziia, cu limba că să potrivesc în multe cu ceştea unguri, iaste adevărat cevaşi, au ba. Şi aşa cu dânşii împreunându-se şi vorbind ungureşte, zicea că adevărat iaste, că multe cuvinte asemenea era cu ale cestora, numai groase şi mai mojicoase, cum s-au zis. Unde dară şi acel vrednic bărbat zicea că de a crede iaste, cum de la acea Iugră, acei schithi să fie izvorât şi să fie venit.
Săvai că nu lipsescu unii a zice că aceasta şi de la unii schithi ce au venit den Asia, au auzit că s-au văzut, când au venit un sol schith la turci, încă la un sultan Murat, la Ţarigrad fiind. Şi pe acéle vremi întâmplându-se şi un sol de la Rodolful, împăratul nemţescu, acolo, au poftit acel schith, adecăte tătar, ca să se împreune cu dânsul. Şi aşa împreunându-se între vorbe, zic cum să fie zis acel sol schithu, că ungurii de la dânşii să trag. Şi ca acélea alte multe povestescu, cum şi Topeltin tot într-acelaşi loc ce am semnat mai sus, scrie şi aceasta că Zamoschi istoricul den auz o istoréşte şi o zice. Însă mie, den om de credinţă şi de cinste, şi aceasta şi altele ca aceasta auzind şi mai proaspete încă fiind, îmi iaste mai mult a créde decât céle ce să citescu prea vechi şi sunt în păreri, încă şi acélea nu hotărât ăzicî adevărul. Ci dară şi de ştiinţa acestui lucru de unde pogoară, încă iaste destul cât s-au zis.
Aceşti dară schithi pogorând dintr-acéle părţi, cum s-au zis, supt şase voievozi au fost (au mai bine să le zicem sultani, cum zicem acum tătarâlor, ca pentru să se înţeleagă mai bine povéstea). Sculându-se dară acéle capete ale lor, împărăţind romanilor Valent, când era cursul anilor de la naşterea domnului Hristos 373, şi aducând oaste, zice Bonfinie în locul ce s-au semnat mai sus, în cartea-i a dooa, în decada dintâi: dentr-o sută şi optzeci de neamuri, s-au făcut pănă la un meleon şi optzeci de mie de oameni.
Aceştea deci luundu-şi şi muierile, şi copiii, şi dobitoacele, şi tot ce avea în moşiia lor, şi sculându-se a-şi căuta locuri de aşezământ au început, mai bun, mai larg şi mai de hrană loc decât al lor şi a găsi şi a-şi agonisi, pentru că al lor foarte cu nămară de a să hrăni era şi strimt. Aşa deci, viind, cum am zis, pre alte multe neamuri bătând, ce era pre lângă apa Donului şi trecând şi acea apă şi apoi au trecut şi în céste părţi, întâi balta Meotidii pe la Crâm şi pe acolo călcând, pe cine au aflat, şi de acolo mai încoace viind, pănă şi la Panonia au ajuns, unde le-au şi mai plăcut locul şi cuprinzând-o, pe longobardii carii ei o ţinea atuncea, cum zice Reţie, au bătut şi au gonit. Şi pe gotii, carii era vecini pe acolo şi pe alte limbi ce ei ţinea împrejur şi stăpâniia acele locuri, cu câtevaşi războaie biruindu-i, i-au gonit dupre acéle pământuri. Şi nu numai pre aceia, ci şi pe alţii mulţi, câţi împotriva lor să punea a le sta şi a zăticni; dincotro vrea să meargă, pre toţi i-au bătut cu mari biruinţe, unde toţi să îngroziia de ei, căci şi mulţime nesupusă era de dânşii şi foarte ostaşi şi viteji mari era, moartea ca viaţa socotind-o, nici de ia sfiindu-se, ca cum nici ar fi fost, pre lângă izbândă şi dobândă ce căuta, zice Bonfinie. Şi nu numai căci izbândiia ei, să temea alalţi de dânşii, ci căci prea cruzi şi nemilostivi varvari era, foarte să îngroziia. Că, pe unde şi mergea, cu foc, cu her stingea tot şi prin multe locuri nici un suflet de nimic nu lăsa viu, nici vârstă, nici feliu lăsând, nici ocolind, ci tot supt sabie punea; cari încă şi a le povesti, groaznic şi zborât lucru iaste. Însă, cine va mai pe larg a le şti citească pe Antonie Bonfinie, într-a dooa carte, cum de multe ori am zis, şi pe Ioann Sambuc, în scurta-i povéste de lucrurile ungureşti, ce scrie; pre Mihail Reţie Neapolitanul, în cartea-i dintâi, ce scrie de craii ungureşti şi pe mulţi alţii ce scriu de acei huni. Acestor dară schithi voievozii lor atuncea, adecăte sultanii, era aceşti şase, cum am zis, a cărora nume era -cum zice şi Avraam Bacşai în Hronologhia crailor ungureşti, ce face: Bela, Kheme şi Cadiha, fraţi, feciorii lui Hieli, de neamul şi de casa lui Zomoiarum; şi iară Atila, Cheve şi Buda, fraţi, feciorii lui Bendegum, de rodul şi de familia lui Cadar. Aceştea dar, cu acea mulţime de oameni călcând, prădând, arzând şi supuind ţărâle şi îngrozind toate domniile, crăiile şi stăpânirile, viind, cum de câtevaşi ori s-au zis, şi în Panonia, carea era de ceasta parte de Dunăre şi prinzând a-l aşeza şi a-şi face gătire de lăcuinţă şi tăbărând lângă ţărmurile apei Tisii, au stătut.
Acéstea deci înţelegând şi văzând Macrin-voievodul şi otcârmuitorii Panonii, Dalmaţii, Trachii şi al Machidoniii, carele era pus de împăratul romanilor şi cunoscând lucrurile acelora cum să poartă şi cum el însuşi cu oastea, câtă putea face el, că nu va putea sta el împotrivă la atâta mulţime de varvari, nici a-i izgoni dupre acolo — au dat ştire numaidecât la împărăţie şi spuind de acel neam mult, cum au venit acolo şi cum să poartă. Căruia împărăţiia ajutoriu au poruncit de i-au mers Dietrih, voievodul toatei Ghermanii (adecă Ţării Nemţeşti). Carii amândoi viind la un loc şi mulţime mare de oşti du pren toate părţile şi ei cu porunca împărăţiei adunând, ca să se bată cu aceia s-au gătit, şi loc ca acela de bătaie unde ar fi fost, mult socotiia. Pentru că romanii de céia parte de Dunăre era, şi hunii de ceasta parte şi poduri ca acélea, făcute şi gătite de a trece atâtea sume de oameni, nu era. Aceştea dară, strângându-se cu toată puterea lor la o cetate ce-i zicea Potenţiana, în marginea Dunării, de céia parte (de Dunăre) şi multe zile trecând, tot acéia socotind şi sfătuind, nimic de vrăjmaşi alta nu gândia, pentru Dunăre, că era între dânşii, carea cu nevoie era a să tréce. Însă hunii, nemaiaşteptând alta, iată mulţime de foi strângând şi umflându-i, peste Dunăre i-au întins şi peste dânşii ca peste un pod Dunărea au trecut şi aşa fără de véste (carii nicicum de acéia nu să păziia) pe romani i-au lovit şi pe mulţi i-au tăiat acolo şi au împrăştiiat.
Voievozii deci romanilor, Macrin şi Dietrich, den fuga şi din răsipirea acei fără de veste loviri ai lor, mai adunând şi mai strângând oastea, iară lângă acea cetate Potenţiana ce fusese, şi, cât au putut, îmbărbătând oastea, iarăşi cătră bătaie s-au pornit. În orânduială puindu-se într-unele de zile atunce fără de nici o zăbavă şi hunii, încă şi mai inimoşi, pentru ca-n izbânda ce în trecutele zile făcuse, împotrivă puindu-se — iată din su ăsî de dimineaţă încep războiul dintr-amândoao părţile, tăriile şi vitejiile vrând să-şi ispitească şi să-şi slăvească romanii, ca nişte biruitori pământului şi tuturor ţărîlor. Hunii încă ca unii ce li să ducea şi le zbura vestea pretutindenea de ostaşi şi de bărbaţi, nu fără de groaznică şi cutremurată zdrumicare şi izidire era, nespusă moarte între dânşii făcând. Aşa războiul în cumpănă toată acea zi pănă în noapte stă, nici spre o parte, nici spre alta plecând; însă pănă în cea de apoi şi întunérecul nopţii călcând, să biruiesc hunii şi în fugă să întorc, pănă îi trec Dunărea înapoi, pe unde o şi trecuse ei întâi cu meşteşugul foilor umflaţi, căzând atunce într-acel războiu şi un sultan de ai lor, pre carele îl chiema Cheva. Şi de ceialalţi s-au aflat pieriţi 125.000 de ostaşi. Însă nici romanilor acea bătaie, măcar de au şi izbândit, nesângeroasă şi fără de mare pagubă n-au fost. Că şi de atuncea şi din cea ce în mai trecutele zile păţise cu loviturile fără de veste, s-au aflat şi de ei pieriţi 210.000.
Dupre acea bătaie, romanii nici alta mai cearcă, nici fac, ce cu alaltă oaste ce mai avea, a treia zi, dupre ce s-au mai odihnit, să o întorc la o cetate ce-i zicea Tulna şi acolo să tăbărăsc. Aceasta hunii înţelegând, mai bine gătindu-se, iarăşi trec Dunărea de céia parte şi, în locul unde era romanii, tăbărăscu ei. Căutând deci şi aflând trupul lui Chevevoievodului, al sultanului lor, dupre obiceaiul neamului lor, l-au îngropat lângă calea oştii, cu mare cinste. Şi în slavă-i pun un stâlp mare de marmură şi alte stârvuri de ale morţilor lor, încă dupre obicéiu le îngropa. Şi acelui loc pusu-i-au numele Cheveoza, dupre numele sultanului lor, cărui loc şi pănă astăzi, zice şi Mihail Reţie în cartea-i dentâi, unde scrie de lucrul Ţării Ungureşti, mutându-i numai nişte slove, îi zic Kheazo.
Dupre acéia, deci, hunii şi şezând câtevaşi zile acolo ca să se odihnească, iată iară asupra romanilor la Tulna să gătesc să meargă. Şi mergând, Macrin şi cu Dietrih de bătaie gătindu-se, iarăşi nu negroaznic şi mic războiul a început şi doară mai, mai sângeros şi mai tare decât întâi, căce şi însăşi capetele şi a unii, şi a alţii părţi în primejdia vieţii s-au pus. Şi ei înaintea altora a să bate au alergat, pentru ca desăvârşit acel războiu coneţul să-şi ia, şi unii, şi alţii mai mult pentru slava bătându-se. Aşadară cade despre romani voievodul Macrin întâi şi Dietrih în frunte de o săgeată rănindu-se, să întoarce. Unde dară alaltă oaste fără capete văzându-se, întoarce dosul, pierind mulţime nespusă de romani, scăpând însă şi Dietrih cu câţivaşi ai lui.
Însă nici hunii fără de mare pagubă în capete şi întralalţi ai lor, nici dintr-acel războiu nu rămân. Că iată au căzut în bătaie acolo, Bela, Keme şi Kadiha, sultanii lor, şi dentr-alalţi ostaşi 40.000. Pre cari sultani apoi luundu-i, i-au îngropat cu mare cinste, dupre obiceaiul lor, la stâlpul cel de marmură, ce-i zicea Kheiazo, lângă celalalt sultan Keva, ce perise în celalalt războiu, cum am zis.
Aşa deci, hunii acea izbândă dobândind, în toată Panonia stăpâni s-au făcut şi a porunci şi a oblădui ca pe al lor pământ au început.
Acéstea aşa trăgându-se şi purtându-se, dupe ce au intrat în Panonia, cum zice şi Bonfinie şi Reţie şi Bacşai, în cărţile lor, ce mai sus am zis, şi locurile am semnat şi alţii mulţi, 28 de ani s-au tras. Dupre acéia, deci, locurile lor de a lăcui acolo văzând că să mai aşază şi să mai întărescu, pierind şi alte capete ale lor şi mai vârtos că aşa cap mare den rodul şi casa lui Zomeiarum, cum mai sus am zis, nu rămăsése, dirept acéia cu toţii alalţi mai mari dentre dânşii şi mai aleşi, carii era strângându-se, au ales să-şi puie lor craiu, unul poruncitoriu, pe Atila, pe unul din cei doi fraţi ce mai rămăsese din neamul şi familia lui Cadar, carea aceasta o au făcut la anul de la Hristos 401.
Acest Atila carele au stătut întâi craiu în Panonia, adecă craiu unguresc, cum şi Mihail Reţie scrie de dânsul, zice că era om ascuţit la minte, în lucrurile oştii foarte păţit şi ştiut, cu inimă mare, vârtos în trup, a înşela pre vrăjmaşi, hiclean. Portul lui şi în casă când era, şi afară când ieşiia, era frumos, luciu şi curat. Purta în cap şi pene de şoim. Şi ca acéstea zice şi Calimah, în cartea ce face de Atila, că era şi nesăţios în slavă şi în oştiri, căci şi mai toate câte făcea, norocite îi ieşiia.
Era şi însuşi viteaz. Dirept acéia nu să nici stâmpăra la un loc şi cătră cei ce mai timpuriu i să ruga, să pleca lesne. Şi pre cine lua şi-l ţinea în credinţă o dată, deci pănă la moarte îl păzea; şi a meşteşugi şi a face lucruri împotriva vrăjmaşilor lui, minune era şi în nemeréle şi în graba ce lucra. Şi mai marea-i minune era starea-i şi răbdarea în primejdiile ce să supunea. Iară precum era milostiv celor ce să da şi să închina lui, aşa neplecat şi neîmblânzit era celor ce-i biruia (foarte aceasta ca un varvar şi ca un crud făcând-o). Haine dirept acéia lucii purta părându-i că şi acélea la mărie părtinesc. La prânzare rar şedea, iară la cină mult mânca şi mai mult carne, iar pâine mai nimic. Vin bea fără măsură, mai vârtos când să odihniia, însă tot firea a ş-o ţinea nevoia şi altele multe ca acelea avea şi ţinea. Banii încă şi dupre a mai marilor lor învăţătură îi ocărâia şi încă mai vârtos nu-i poftiia. Carele adéseori încă zic că-l auziia toţi, zicând: că banii mai mult dau întristăciune şi voie rea, când îi piiarde neştine şi-i răpune, decât îi dau veselie şi părere bună, când îi câştigă şi-i dobândeşte. Mai zice acest Calimah, că de trup acel craiu Atila încă era mai mic decât de vârstă tocma; pieptos, vârtos, capul can mare, ochii can mici, barba rară, amesteca căruntéţe. Să cunoştea şi faţa-i că iaste mojicoasă, cum le era feliul; graiul groaznic şi spăimos şi pentru varvarul lor graiu, era şi tare de urechi; umbletul lui trufaş.
De la acesta dar şi mai înainte au rămas a să numi crai unguresc, cuprinzând supt a lor stăpânire toate locurile câte mai sus am arătat şi de-a valma cu cei denainte rămăşiţe ale romanilor stăpânitori au rămas. Unde dar Ardealul încunjurat de munţi fiind şi loc ca acela tare de a să putea apăra în toată vrémea de trebuinţă fiind, plin de oameni era. Iar de când şi acolea osebită domnie iarăşi s-au aşezat, de la Topeltin istoric, pre larg va putea neştine afla, de unde şi Radulvodă Negru aici în ţară au pogorât, precum létopiseţele céle de obşte arată.
Coneţ
