Constantin Cantacuzino | Istoria Tarii Romanesti | Predoslovie

Publicat deMadalina Marcu

Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia lucru, mai vârtos celuia când nici cum, nici de nici o parte ajutor iaste, nici ştiinţă de la alţii, sau pomenire măcară să află ca o povaţă, făcându-se şi ca o luminare arătându-se, ca să se poată ajuta cel ce nu ştie de la cel ce ştie şi céle din întunérec să iasă la lumină.

Că nici unul în lume nu iaste carele den sine numai să ştie şi nici unul nu au aflat nimic, pănă când n-au fost de altul învăţat. Nici nimeni nu să poate domiri de nici un lucru, de nu mai nainte au au văzut, au au auzit, sau au cetit şi de nu ca acélea, asémene ca acélea, măcar cât de puţin, şi de nu acelaşi adevăr şi de lucru ce pofteşte neştine, au zis, sau au scrisu, măcar cât de puţin şi de altele, ca numai să se poată altul deştepta spre gândirea acelora şi a altor lucruri încă destul iaste. Şi carii ca acelea au făcut şi au pomenit, cât de cât măcar, nemoarte mulţămite au auzit şi în bună pomenire au rămas.

Precum şi Aristotel în cartea a dooa a Metafisicii, cap. 8, zice: har şi mulţămită să avem şi să dăm filosofilor celor bătrâni, carii numai ce au pomenit şi au scris de adevărul fiinţelor şi măcar că mai la multe n-au nemerit de a grăi de firile lor adevărul, iar încăşi destul că tot au pomenit şi au scris de adevărul fiinţelor şi măcar că la mai multe n-au nemerit de a grăi de firile lor adevărul, iar încăşi destul că tot au pomenit şi au zis cevaşi, cât pricină de a cerca şi a iscodi adevărul alţii au dat — aducând şi pildă şi pe un Timotheu muzicaşul, ce era în zilele lui Filip-craiul, tatăl lui Alexandru celui Mare, (foarte iscusit într-acéia), zice dar: de n-ar fi fost Timotheu, n-am avea multă muzică. Iar de n-ar fi fost şi Frinis, nici Timotheu n-ar fi fost.

Zice şi Diodor Sicheliotul, istoric în predosloviia cărţii lui dintâi, că cu direptate iaste a da toţi mari mulţemite celor ce au dat învăţături şi au scris istorii de obşte, căci că cu ostenelele lor au folosit viaţa de obşte (adecă traiul tuturor).

Nu grăiesc aici, nici zic de marele Moisi, carele de nici un om învăţat sau ştiut n-au fost, de au scris zidirea lumii şi alte legiuiri. Nici vorbesc de alţi mulţi sfinţi proroci carii ştiia neînvăţaţi de nimeni şi céle ce fusése, şi céle ce era, şi cele ce vrea să fie. Drept că acelora ştiinţa şi învăţătura nu era firească şi omenească, ci peste fire şi dumnezeiască, luminate şi învăţate minţile şi cunoştinţele lor, de duhul sfânt, izvorul şi lumina adevăratei ştiinţe şi înţelepciuni.

Ci dar cu greu şi cu număr iaste a da, zic, neştine începătură celor ce mai despre toate părţile întunérec iaste, precum şi mie acum să întâmplă a veni, vrând, cum am pomenit mai sus, a istori ale ţării, ce-i zicem noi astăzi: rumâneşti. Cu greu, zic, foarte-mi iaste, de vréme ce nu aflu eu pănă acum, măcar cât am ostenit, cât am cercat, cât am întrebat şi de ştiuţi şi de bătrâni domiriţi şi înţelepţi şi în tot chipul m-am trudit şi pentr-alte părţi şi cu cheltuială am nevoit, ca doar aş fi aflat vreun istoric, carele şi de ţara aceasta, de începătura ei, şi de lăcuitorii ei şi domnitorii ei, carii cât şi cum s-au purtat şi de obiceiurile lor şi de legile ei, şi de altele multe ce într-însa să vor fi aflat, carele să scrie pe amăruntul toate şi cu deadinsul, precum de alte ţări fac şi scriu pe larg toate. Ci dar eu încă până astăzi, nici acel scriitoriu, nici acel spuitor n-am aflat. Şi aceasta, căci n-au istorit nimeni de dânsa cu deadinsul, cum zişi, pare-mi-se că dintr-acéste pricini vine.

Întâi, că mică şi can laturi ţară multora au părut că iaste, încă mai vârtos acum de când osebită de Ardeal şi de Ţara Moldovei iaste. (Cum mai nainte vom arăta, când şi până când zic istoricii şi gheografii că au fost împreună şi de când s-au osebit).

A dooa, că puţini au fost pământenii aceştii ţări, cum să vede, ca aceia, ca să şază ei să scrie ale patriei lor şi să istorească întâmplările moşiei lor, precum fac alţii de ale lor, şi de nu mulţi şi multe, însă tot fac, iar la noi mai nici unul. Săvai că poate zice neştine că să află şi aici létopiseţe, ci răspunsul îi iaste gata, că acela ce l-au făcut, den neştiinţă să véde să-l fie scris, sau den negrijuire, doar căci atâta iaste de netocmit, de încurcat şi de scurt, cât mai multă turburare şi mirare dă celui ce cetéşte, decât a şti cevaşi adevăr dintr-însul.

Această dară scădére mare şi jale doar într-acest norod al neştiinţei şi al nevrérei să-l învéţe fiind, iaste pricină, de astăzi, nu numai de râsul altora şi de ocară suntem, ci şi orbi, muţi, surzi suntem de lucrurile şi faptele celor mai de demult ce într-acest pământ s-au întâmplat şi s-au făcut, cari de nevoie încă le era şi ne iaste a le şti, pentru ca să putem şi traiul vieţii noastre a tocmi. Cum Nafclir în prologul Hronografului lui, ce face, zice: că frumos lucru iaste den greşalele altora să tocmim viaţa noastră şi nu ce alţii au făcut să cercăm, ci ce bine făcut va fi, noi a urma să ne punem înainte. Şi trebuie să ştim ca pre cei buni şi vrednici, carii vor fi fost bune faptele lor, să le pomenim bine, şi pre ei să-i lăudăm. Iar pre cei răi şi făcători de rău, să-i blestemăm şi să-i ocărâm aceea parte alegându-şi în lume, cât au trăit, ca să-i rămâie.

Acéstea dară şi ca acéstea lăsându-le, că cine a le scrie n-au fost, nici alţii au purtat grijă, de n-au ştiut ei, sau n-au putut, ca să fie pus pe cei ce ar fi ştiut, măcar şi streini de ar fi fost (căci ca aceia, nici de aici, niciodată n-au lipsit), să scrie şi să istorească pe amăruntul şi ale aceştii ţări, ci au lăsat toate de s-au surpat în prăpastiia uitării şi întru întunérecul de véci au rămas.

Însă nu zic că den om în om n-au rămas şi aici nişte spuneri şi nişte poveşti, mai vârtos bătrânii ce povestesc de cele ce au fost. Ci şi acélea foarte slab lucru iaste şi primejdie de a le créde, pentru că de multe ori s-au luat seama, că de un lucru numai, doi într-un chip nu povestesc, ci unul una, altul alta băsnuiaşte. Unde nici de la acélea nici o adevărată ştiinţă n-avem nici din cântecele cari vestesc de vitejii, au de alte fapte ale domnilor şi a altor vrédnici oameni, ce au lucrat, cari dupe la lăutari şi dupe la alţi cântători auzim, putem şti cevaşi ales. Că şi acélea nu numai ce au laudă mai multă, au hulesc decât céle ce au fost, ci şi foarte împrăştiiat şi prea pe scurt pomenesc lucru şi făr’ de nici o orânduială sau tocmeală.

Mai trudit-am încă ca doar din hrisoavele domnilor ce sunt pre la boierime şi pre la mănăstiri date şi la sate, câte am putut vedea, să poci scoate cevaşi, ca să ştim măcar dintr-acélea, deaca dintr-altele nu să poate afla; căci că într-însele să véde a zice cevaşi, dând pricinile pentru ce sunt date acéle hrisoave, adecăte au sunt pentru că au dăruit domnii destoinicilor şi bunilor slugi ocine, sau altcevaşi pentru vredniciia şi mari slujbe ce vor fi făcut domniei şi ţărâi (cum fac împăraţii şi domnii cei mari şi ieftini), dăruindu-le, acolo povéstea îi spune. Aşa şi în céle ce dau la mănăstiri hrisoave, când fac mânăstirea, dirept ce o fac şi cine o face, colo spuind ca o istorie, vestéşte lucrurile. Ci puţin folos şi acélea mi-au dat, pentru că risipit şi foarte pe scurt zic şi fără cap povestesc şi numai de un lucru vorbescu, adecăte au de cela cui să dă, au de cel ce dă; aşa de mânăstiri de scrie încă ceia ce acei mănăstiri i să închină şi i să afieroséşte, zice, iar alt nimica nu mai lăţéşte, nici de alte lucruri să mai întinde, unde dară puţin lucru şi puţin ajutor şi ştiinţă avem şi de la acéştea.

Şi încă mai iaste şi aceasta, că cine iaste acela care să poată şedea toate ale tuturor hrisoavelor să vază ce sriu şi cum scriu, ca să poată dintr-însele aduna să istorească lucrurile ce au fost ale ţării?

Şi cine iaste să poată face acéia ca să culeagă dintr-acélea măcară cap şi coadă lucrurilor, cărora pentr-atâta noian de ani s-au înfăşurat şi s-au desfăşurat, sau vreun adevăr să ne dovedească, de nu doară s-ar fi ispitit cinevaşi; sau ar vrea să ispitească acéia a o face, ca să afle o prea puţină pricină ( şi şi acéia încă nesărată), ca să zică că de acolo au aflat a zice cevaşi de lucrurile ţării? Iar şi acéia ce ar zice şi câte ar zice, n-ar fi alt, socotesc, făr’ cât o gândire şi o aflare de o mare grămadă de minciuni, precum vedem în cea Alexandrie ce-i zic, cine o va fi făcut, nu ştiu, şi într-alte cărţului ce să văd pe la unii şi pe la alţii aici în ţară, şi mai multe în Moldova; în cari nu să cuprind altele, fără minciuni şi basne, dupre cari umblă norodul acesta rătăcindu-se şi cred céle ce niciodată de crezut nu-s, că nici au fost acélea vreodată, nici pot fi. Că măcară acea Alexandrie bălmăjaşte şi asémene ca acéia alte cărţului, ci acélea aflări omeneşti numai ce sunt sau basne de céle ce făcea şi scorniia poeticii ethnici în vrémea elinilor pentru orbul norod (adecă idolalatri) şi n-avea cunoştinţa unuia şi adevăratului Dumnezeu, ce făcea şi zamisluia ca acélea, sau ei altele cu acélea şi supt acélea basne pilduia, cum şi alţi mulţi dascali zic şi în Mithologhia unui Natalis Comitis, om învăţat destule de acélea povestéşte, tâlcuiaşte şi zice: Acum dară din céle ce mai sus zicem, iată aiave să véde, că nici o povăţuitură, nici un ajutoriu, nici nici o luminare avem de la pământenii noştri, ca să putem şti, sau să ne şi domirim măcară de ale aceştii ţări lucruri şi fapte ce într-însa den bătrânii ani s-au întâmplat şi s-au lucrat. Căci nici unul nu s-au aflat, nici ştim să fie fost, carele cu deadinsul şi pre amăruntul dinceput să fie scris ale ei.

Iar de va fi şi fost cinevaşi scris şi va fi lăsat, ca şi noi ceşti de pre urmă, de acélea ce au fost să ştim, iată nicicum nu să află, nici auz pe cinevaşi să zică că au fost şi apoi s-au pierdut măcară, fără cât cel létopiseţ ce zicem, carele destul de scurt, întunecat şi fără ordânduială iaste, cum s-au zis mai sus şi vom vedea mai pe urmă, şi dintr-însul.

Ci dar aşa lucrul fiind, ce a face eu n-am, fără cât iată, dupe la istoricii streini, pe la greci, pe la léşi, pe la unguri şi pe la alţii voi umbla a cére şi a mă îndatori, ca ce vor fi şi ei pomenind şi istorind de această ţară, să zic şi eu aici şi cât îmi va fi putinţa, foarte voi nevoi, ca ce va fi mai adevărul, dupe zisele lor să arăt.

Săvai că câţi am găsit şi la mâna mea până astăzi au venit, văz că pe scurt şi ei de dânsa pomenesc şi încă can trecători ating şi istoresc numai, iar nu denceput şi pe deplin scriu ale ei, ci numai cât le trebuie a o pomeni zic, apropiindu-se câte undevaşi de ale lor lucruri ce pe larg istoresc şi povestesc. Pentru care încă şi cât fac, mulţemită trebuie să le dăm, că încă nu de tot din tablele lumii uitaţi suntem, ci oarecine de céle ce oarecând au fost şi întraceastă ţară, nu tace, ci spune şi scrie. Măcar că unii dintracei ce sriu de dânsa, ca nişte streini ce sunt şi şî voitori de rău unii, nu adevărul scriu, ci-i micşorează lucrurile, şi pe lăcuitorii ei rău îi defaimă, şi multe hule le găsesc. Şi pot avea şi direptate, zic, a face aşa, daca aceia alt mai bine nici ştiu, nici pot face. Şi pentru că în stepena ce astăzi să află (măcar că de oareşicând aşa să trage), în carea ticăloasă şi jalnică iaste, cine cum îi iaste voia poate şi zice, şi scrie. Căci că nu iaste nimeni, nici cu condeiul, nici cu palma, a-i sta împotrivă, şi a-i răspunde.

Lăsăm, dară, fieştecăruia a zice cum va vrea şi a râde cum va pofti, de vreme ce nici le iaste sfiială, nici ruşine de ruşinile lor, nici nu gândesc, că toate lumeştile supuse sunt mutărilor şi toate câte sunt umblă cu soroc şi cum, că de obşte iaste orbul noroc şi viitoarele lucruri nevăzute sunt. Ci dar a acelora acum trecându-le, la ale noastre mă întorc a zice.

S-ar putea sa iti placa…

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...