Întâi Antonie Bonfinie, într-a doao decadă a apatra-i cărţi, zice aşa: den legheoanele lăcuitorilor ce de Traian şi alţii ai romanilor împăraţi era duse în Dachia, valahii au izvorât. Cărora Pius zice că de la Flac, cuvântare nemţească, vine vlahos, că aşa au vrut să le zică. Iară noi, zice el, împotrivă am socotit a le zice, adecăte etimologhia făcându-le de la cuvântul grecesc ce să zice ă î, adecăte aruncând săgeata, pentru că foarte era iscusiţi în meşteşugul săgetatului. Iar unii iar el zice, că numele să li să fie pus valahi, dupre fata lui Dioclitian, ce o chema aşa, care o ‘ măritase dupre un Ioannu, domnul ce era atuncea aceştii Dachii; acéstea Bonfinie zice.
Carionu în cronica lui, într-a patra carte, în viaţa lui Isachie Anghel, împăratul Ţarigradului, ce scrie, zice acéstea de vlah: “Întâi dar cât eu îmi aduc aminte, într-această istorie în carea să numesc vlahii, cărora scriitorii greceşti vlahi şi blahi le zic; de unde numele lor; în ce vréme, cu ce prilejuri s-au ivit şi s-au cunoscut aceştea;…? Eu cu adevărat nu ştiu, dirept că lăcuiesc în vechea Dachie, carea pe urmă o au ţinut gotii, iproci.”
Şi mai în jos iar scrie şi zice: de începătura acestui neam mie mi se pare că necuvios iaste a zice că împăraţii Răsăritului, adecăte ai Ţarigradului, înţelege pe gotii, gonind pre unii depre acéle pământuri, pre alţii tăind, locurile acélea dupe vechiu obicéiu, le împărţiia ostaşilor bătrâni, ca de acolo plata lor să-şi ia. (Doară eu zic ca, cum turcii dau acum spahiilor timaruri de la acéia de atuncea luând pildă), şi mai vârtos pe acolo îi aşeza împărăţii, zice, ca să potolească şi să strângă gâlcevile ce dése făcea sarmaţii (adecăte léşii). Între carii ostaşi mai mulţi era romani, precum şi limba adeverinţă le iaste, carea den letinească stricată iaste. De la aceşti romani, dară, purces iaste numele valahilor, iproci. Iară cum zic, zice unii, că de Flac, voievodul lor, li să trage numele, acéia ca o povéste iaste. Mai zice iarăşi can necunoscuţi era valahii, pănă când în odihnă asculta de împăraţii Ţarigradului; iar iarăşi cunoscuţi fură şi la lumină veniră, dacă începură a să amesteca şi a să adaoge cu sarmaţii, vecinii lor, de carii fură şi îndemnaţi să se desparţă şi să se dezbată de supt ascultarea împărăţiei, carea şi începură a o face, iproci. Mai zice acesta: în vremile de apoi, un neam al vlahilor era în doao împărţit şi în doao domnii osebit; ci dară ei ce cătră răsărit şi către miazănoapte lăcuiesc. Podolii vecini, Moldova să chiamă; iar cei ce cătră miazăzi şi cătră Transelvania (care Ardealul să chiamă), Valahia să numeiaşte — şi ca acéstea acel Carion scrie şi zice.
Însă, acesta şi alalţi mai toţi ca acesta istorici din ceşti mai dincoace ai, istorescu lucrurile valahilor, de când au pogorât domni din Ardeal a lăcui acéstea, dupe cum arată şi scurte létopiseţele acestor doao ţări, că pogorând ei pe aici şi cuprinzând locurile şi pământurile acéstea, cu ce puteri vor fi avut aceia atunce, şi adăogându-se du pren multe părţi oameni pentru bişugul şi bun lăcaşul acestor pământuri, mai vârtos şi crescând domniile, s-au făcut şi iale putérnice, dupre cât şi locul le-au ajutat; şi iată că mici şi înguste domnii pre lângă alte crăii şi împărăţii, şi să văd şi sunt; iar mari şi tari lucruri, şi domnii acestora au lucrat şi au făcut oarecând, cum mai nainte să vor vedea faptele lor.
Martin Cromer, carele de ijderenia şi de lucrurile léşilor şi viaţa crailor lor istoréşte, într-a 12 carte a lui, unde şi viaţa lui Cazimir-craiu celui mare scrie, vrând să arate şi el de rumânii aceştea, au cum le zic ei valahii, de unde să trag, acéstea zice:
“Dachia, dupre cum o scriu vechii gheografi, apa Tyrii, căriia noi zicem Nistrul, despre acea parte a Sarmaţii, carea noi Rusia şi Podolia iaste, o desparte; de cătră apus cu iazighii metanastii să hotăraşte, despre răsărit cu apa Nerasul, căruia noi Prutul acum îi zicem, şi cu Istrul, adecăte cu Dunărea, că aşa să chiamă; de cătră Misia cea de Jos, carea acum Bolgaria, iaste, şi de cătră amiazăzi cu acéiaşi Dunăre să desparte, adecăte de Misia de Sus, carea acum Bosna şi Sârbiia iaste. Acéia dară (adecăte Dachia) dupre atâtea războaie ce cu romanii au făcut, în cea dupre urmă de Traian-împărat, precum scrie şi Eftropie, s-au supus şi în chipul ţinutului adusă iaste. Ci dară, de vréme ce de oştile ce în mai suşii ai sorbită şi stinsă au fost, mulţime de oameni den toate părţile romane, acela împărat ca să lăcuiască şi să sălăşluiască pământurile acéstea şi cetăţile au adus. Însă nu aşa mult dupre aceia supt Galianu şi apoi supt Aurelianu împăraţii, varvarii acéia ş-au răscumpărat. Dupre acéia iar gotii, supt Graţian-împărat, acéiaş ăiî Dachie o au cuprins.”
Ci dară eu, aceasta ce zice acel Cromer aici, nu mă poci domiri ce au vrut să zică, şi de ce varvari zice? Adecăte supt Galianu şi supt Aurelian, varvarii, zice ş-au răscumpărat, adecăte dachii poate-fi; şi apoi iară zice că, supt Graţianu, gotii o au cuprins, adecăte iară pe Dachia. Ci acéstea ce zice cu răscumpăratul dachilor, nicecum nu o va dovedi de céle ce mai sus s-au zis: una, căci iară el au zis că din mai suşii ai ce atâtea războaie între ei s-au făcut, ei s-au sorbit şi s-au stins: pentru cari Traianu au adus apoi nesocotită mulţime de romani du pretutindenea, de i-au aşezat aici lăcuitori cetăţilor şi pământurilor stăpânitori. Dară deaca au fost aşa stinşi şi topiţi, cât mai nimenea de acei dachi au fost rămas, iară de-au şi fost puţini rămaşi, săraci şi becisnici au fost rămas şi aceia, cum şi de crezut iaste, precum mai toţi scriitorii într-aceasta să potrivesc de istoresc. Când luară dară atâta putére, şi când li să întoarse tăriia de să-şi poată răscumpăra şi izbândi pe atâtea sume de romani şi atâta putére ce era a lor şi acolo de pază şi de otcârmuitura lucrurilor? Mai iaste încă şi céia ce zice că, supt Graţianu, gotii o au cuprins şi o au luat; iaste dară aici să întrebăm iară pe acest Martin: dară de la cine o au luat? Că de va zice, de la romani, iată dară că nimic varvarii nu ş-au fost răscumpărat pe romani, ci iară a romanilor au fost; de va zice de la varvari, adecăte de la dachi, dară ce treabă au avut a zice că, împărăţind Graţian, gotii o au luat
Dachia, de nu au zis mai bine; Dachia carea au fost luată şi cuprinsă de romani, şi iar ş-o au răscumpărat varvarii, acum o au cuprins gotii.
Şi nici aceasta o va putea zice, căci cum s-au zis den istoriile altora că şi dachii, şi ghetii dentr-o fântână cu gotii sunt, încă mulţi şi gotii pre atuncea le zicea, că tot schiti era, şi tot dintr-a Răsăritului Schitie era şi aceştea toţi au izvorât, cum şi ungurii şi alţii, cum să va arăta: măcară că acum mai ales gotii, şfeţilor şi dachilor zic, încă şi la Crâm de aceia oarecând au lăcuit, cum şi pănă astăzi de împăraţii greci, ţinuturi acolo fiind, goti le zicea; creştini sunt acum, iaste şi mitropolit acolo, grecescu, carele ascultă de patriarhul Ţarigradului, de-i zic încă ei Gothias.
Deci, dar, să ştim că gotii, când au cuprins acéstea supt Graţian, de la romani au luat, iară dachii nici au mai răscumpărat, nici s-au mai sculat dintr-acéia niciodată. Ci dară de aceasta iertându-ne, Martin Cromer, căce nu-i crédem la céle ce mai nainte zice de valahi (adecăte de rumâni, cum le zicem noi) acum însă mergu cu dânsul. Iară el de ar zice aşa: dintr-acea amestecătură a rumânilor şi a varvarilor, cu dările şi luorăle ce făcea între ei şi cu a însurărilor amestecături, valahii au răsărit limbă noao din cea veche a lor varvară şi romană, ruptă şi amestecată au, şi cu acéia să slujesc. Foarte multe însă ţin cuvinte letineşti. Săvai că şi rusască limbă, şi slovenească a o ţinea obiciuiescu, au doară căce li-s prea vecini şi au multă amestecătură cu ei, au doară căci de slovéni şi acea ţară, precum célelalte întracea tragere, carea de la Balta Meotidii pănă în Marea Adriatică supusă au fost, precum aceasta în cartea lui cea dintâiu mai pe larg au arătat, cât au coprins acei slovéni ce zice, din carii astăzi sunt sârbii, bulgarii, bosnénii, léşii, ruşii, Bohemia, moscalii, horvaţii şi alţii câţiva ca aceştea. Deci dară, zice, poate că şi aceştea supuşi supt aceia fiind şi limba lor au priimit, şi au ţinut, cu carea şi pănă astăzi la biserica rumânească trăiescu, că toate cărţile biséricii şi toate cetăniile pe slovenéşte ne sunt.
“Nici însă toată acea Dachie — iar Cromer zice — acel neam o ţine: pentru că partea ei cea despre apus iaste Ardealul, ţinut al ungurilor, carea de unguri, de saxoni (adecă de saşi, că aşa le zic), de săcui şi de aceştea valahi acum să lăcuiaşte. Însă zice, valahii sunt fel gros ostaşi şi hicléni. Iară de unde şi când vlahii au început a să chiema aşa, zice, eu nici ştiu, nici aflu.”
Într-aceasta dară şi el cu Carionu să potrivéşte ce zice; însă cam de obşte părére iaste aceasta, zice iară el (săvai că de nici un vechiu scriitoriu iaste adevărată), cum de la Flac, care mare voievod au domnu le era, numele acesta să-l fie luat; carii întâi flachi, apoi stricându-se cuvântul de varvari vecinii lor, vulasi au valahi să chiamă.
Ca acéstea şi mai multe şi Martin Cromer de pogorârea valahilor acestora, adecăte a rumânilor, de unde să trag şi cum au fost, zice şi scrie; şi alţii ca aceştea, ca de acéstea destule zicând şi scriind, şi mult între dânşii să osebescu, unii unele, alţii altele povestind; pe carii nici putinţă-mi iaste a şedea pre toţi câţi scriu de această Dachie, şi astăzi de aceşti valahi, cum le zic, aici să-i aduc; căci şi vrémea prelungă îmi va fi a cheltui, ca acélea înşirând şi în mai multe greşeli ale istoricilor voiu da supărare şi şi cunoscătorilor turburare, neputând şti a cui zisă va fi mai adevărată să crează şi să ştie. Iar care va fi din cetitori mai grijuliu şi poftitoriu mai multe decât atâtea a şti de aceasta, citească pe istoricii măcară câţi am pomenit şi voi pomeni că au scris de acéste ţări, şi acolo mai multe va afla de la aceia, şi ei de la unii şi de la alţii adunându-le, şi părerile lor aducându-le, şi ei pe unii mai bine că au zis crezindu-i şi pe alţii ca pe nişte băsnuitori lăsând, precum şi noi de dânşii trebuie să facem. Căce de a-i créde şi de nu a-i crede nu iaste mare greşală, pentru că acéstea nu sunt dogmele biséricii, sau ale sfinţilor părinţi zise, carei cu luminarea duhului sfânt au scris şi au lăsat în ştiinţă, ci istorii politici au scris, unele de la alţii (însă céle vechi) auzindu-le, sau scrise fiind citindu-le, altele şi ei într-acélea vremi ce să întâmpla făcându-se, le scriu şi le istorescu. Săvai că nici acélea nu-s toate adevărate, dirept; că şi scriitorii, mişcaţi de osebite poftele şi voile lor, unii într-un chip, alţii într-alt chip, tot aceea povéste o vorbescu. Adecăte că cel ce iubeşte pre unul, într-un chip scrie de dânsul, şi cel ce-l uraşte, într-alt chip; şi de al său într-un chip şi de streini într-alt chip scrie; şi şi cel ce iaste mânios, într-un chip întinde condeiul, şi cel ce nu, într-alt chip îl opréşte; şi altele multe ca acéstea sunt pricini, de nu tot un feliu toţi scriu adevărul. Unde şi unde ca acela să se afle aşa dirept şi de obşte bun, ca toate într-o cumpănă pe ce va cunoaşte să le mărturisească şi să le scrie, lumii întru negreşită ştiinţă şi adevăr lucrurile să le lase.
Însă nu mi să păru a lăsa acum şi pe Lorenţiu Topeltin den Mediiaş, sas de amintrilea, iar om învăţat şi destul umblat, carele nu de mult s-au pus a scrie, însă pe scurt, cum şi el mărturiséşte, că face, într-o cărticea ce-i zice letinéşte Origines et occasus Transylvanorum, adecăte: Răsăriturile şi apusul ardelénilor, iproci, care cărticea o au făcut şi o au tipărit la Lionul de Franţa, la anul de la întruparea cuvântului 1667.
Acolea dară într-acéia ale Ardealului şi lăcuitorilor lui cine sunt şi câte neamuri sunt, şi ce obicine, şi ce porturi au, şi ce legi, can pe scurtu, iară mai toate le atinge şi le zice, măcară că are şi el părerile lui, şi de ai lui, ca de ai lui grăieşte. Însă şi de vlahi, adecăte de rumâni, ca o parte ce sunt şi ei lăcuitori acolo încă scrie, şi acéstea zice: valahi zic unii (adecăte rumânii), cum de la Flac voievodul lor s-au numeit aşa. Enia Sulveu întâiu aceasta zicând-o, apoi dupe dânsul nu puţini o adeverează, den stihurile lui Ovidie Nason dovedind, carele iaste foarte bătrân poet. Acela dară, într-o poslanie a lui, într-a patra carte ce face, zice: “Fost-au mai mare acestor locuri Flac, şi supt acest voievod vrăjmaş, ţărmurile Dunării fără grijă era. Acesta au ţinut şi pe musii (adecăte pe sârbi), în pace credincioasă. Acesta cu arcul şi cu sabiia au îngrozit pe gheti.” Ca acéstea dară zicând acest preavechiu poet, iar ei zic că de la acel voievod Flac s-au numeit aceştea flachi. Apoi cu vréme de unii mutându-se acéste slove, adecăte cea dintâi F pe V şi cea de la mijloc K pe H, s-au chiemat vlahi, aşa zic unii. Iară alţii de la blahi numele cum să le fie rămas, adeverează, carii în zilele lui Alexie Comnino, împăratul Ţarigradului, cu voievodul lor Ioanu, carele pe atuncea avea mari bântuieli şi pagube făcea acei împărăţii. Deci, pe atuncea acel fel de oameni aşa chemându-se, au rămas şi numele acestora lăcuitori întracestaşi chip; şi altele ca acéstea şi mai multe Topeltin istoréşte, şi ale altora mărturii aduce spre adeverinţa acestora ce au zis.
Însă dară, oricâţi au grăit şi au scris de aceste ţări, toţi zic cum Dachia şi Ghetia (pentru că mai tot un neam au fost aceia) mai denainte vreme că o au chiemat şi s-au numeit de la acéle neamuri schitice, cum s-au zis, adecă de la dachi şi de la gheti, carii din partea Răsăritului era veniţi într-acéste părţi, cum şi alte neamuri multe, au doară mai toate câte-s în Evropa, den Asia s-au pogorât. Însă den ‘ceput, zic, cum să văd în toate istoriile şi mai vârtos den scriptura sfântă, adecăte din Biblie, putem cunoaşte şi ne putem bine adeveri că într-acele părţi au fost întâi mulţime de oameni şi de acolo apoi a să lăţi şi a coprinde lumea şi pământurile s-au pornit.
Ci dară, s-au zis, acest pământ Dachia chemându-se, şi cum dachii îl stăpâniia cu craii lor până la Decheval, cel mai de pre urmă craiul lor, şi cum că Traian Ulpie, împărat al romanilor, într-a doaoa oştire-i spre ia desăvârşit o au luat şi o au supus, den crăie, ţinut mai mic, cu voievozii făcându-o, acéstea din céle mai de sus zise am cunoscut; şi cum că apoi Traian mulţime de romani du pretutindenea den biruinţele lui au adus aicea de au aşezat lăcuitori şi paznici acestor ţărî, den carii şi pănă astăzi să trag aceşti rumâni ce le zicem noi, iară grecii şi latinii, vlahi şi volahi le zic, încă ne-am adeverit den istoricii cei mai de credinţă şi mai numeiţi ce sunt.
Săvai că iară nu lipsesc unii a nu zice că acest neam rumân de acum, nu-s de acei romani ce au lăsat Traian lăcuitori aici, ci numai nişte rămăşiţe de acelor dachi şi de alţi varvari adunaţi aicea şi strânşi, pentru că acei romani, zic, carii era aici puşi lăcuitori de Traian, după ăcâîtăvaşi vréme, încă de Galien au fost rădicaţi şi duşi în Misia şi în Thrachia, şi într-alte părţi, în Elada. Dirept că gotii, în vremile acelui împărat, călcând Greţia, Machedonia, Pontul şi alte părţi ca acélea, au dus pe aceşti romani ca să gonească pe aceia, şi i-au pus acolo iară, aşezându-i de pază: şi aşa aici iar deşarte de dânşii au rămas locurile: ci dară nu-s dintr-aceia rumânii, ci dintr-alţi oameni şi neamuri, cum mai sus să zice.
Mai aduce Topeltin în povéste-şi pe un Ioann Zamoski, care zice şi tăgăduiaşte, cum valahii, adecăte rumânii, nicicum nu pot fi rămăşiţă den romani, ce au adus Traian, de i-au aşezat în Dachia. Pentru că Galien-împărat, deznădăjduind, zice acel Zamoski, d-a mai ţinea pe Dachia (poate-fi iară den presurarea gotilor, că şi pe aici, şi alte părţi mai sus, şi apoi şi Italiia toată coprinsése), i-au luat de i-au trecut Dunărea de ceia parte în Mysia, vecina Thrachii, lăsând de tot pe Dachia. Şi mai zice încă că dachii aceia, carii era, învăţând de la romani limba letinească, pentratâţea ai lor supuşi fiind, şi cu dânsa deprinzindu-se, o făcuse apoi că iaste a lor de moşie şi o au ţinut. Carea dupre acéia mai pe urmă stricând-o într-acest feliu au venit şi au rămas, precum şi astăzi iaste; aşa făcând cum şi ispanii, şi galii, şi italianii, adecăte spaniolii, franţozii şi frâncii, că aşa le zic ei, au făcut. Care neamuri ei încă pănă astăzi n-au a lor limbă, de feliul lor osebită, nici cea véche ce oarecând vreodată vor fi avut nu să ştie, ci dintr-a romanilor ţin, rău şi grozav stricând-o. Deci dară precum ispanii, galii, italii nu sunt romani, aşa nici valahii nu sunt romani. Ca acéstea acest Ioann Zamoski zicea, ale căruia ziceri şi basne, zice Topeltin şi alţii, că mai mult sunt de râs decât de crezut; pentru că acéle trei neamuri de oameni ce zice acela, adecăte ispanii, galii şi italii, fiind foarte vecini cu romanii şi supuse de ei, şi tot între dânşii şezând şi amestecaţi umblând, lesne acei varvari limba lor îşi strica, vrând mai mult cu a romanilor a o amesteca, precum şi pănă astăzi să véde pre la marginile ţărilor carii trăiesc cu alte limbi, că lesne iau unii de ale altora cuvinte şi că cu deale lor amestecându-le, îţi pare că altă osebită limbă lor fac. Şi mai chiar vedem că rumânii den Ardeal, moldovénii şi céştea de ţara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dânşii mult să osebesc, care aceasta iaste cum să véde den amestecătura vecinilor lor. Aşadară şi acéle trei neamuri, ce zicem mai sus, den preavecinătatea romanilor, luând de-ale acelora cuvinte, şi cu céle de moşie ale lor amestecându-le, şi stricându-şi limba, au rămas în această ce acum sunt. Iară dachii preavéche a lor osebită limbă având, cum o lăsară şi cum o lepădară aşa de tot, şi luară a romanilor, aceasta nici să poată socoti, nici créde. Şi încă pentru că şi până astăzi vedem şi auzim, zice Topeltin, că de întrebăm pe un valah: Ce eşti? el răspunde: rumân, adecăte roman, ci numai au stricat puţin cuvântul, den roman zic rumân, iar acelaşi cuvânt iaste.
Însă céstea ce zice Lorenţu, că şi a să răspunde că iaste rumân, încă adeverează că iaste romanu, zic eu, că nu iaste destul cu atâta de a să dovedi că iaste roman, pentru că vedem şi auzim şi noi astăzi pe greci aşa răspunzânduse, când îl întrebi: Ce iaste? el zice: romeos, adecăte romanu; şi mare osebire iaste între grec şi între roman. Ci numai şi ei fiind supuşi mai pe urmă romanilor, romani vrea şi ei să se chiiame; au doară deaca s-au mutat împărăţia de la Roma la Vizandia, au început şi ei să se chiiame romani, mădulariu şi parte şi ei apoi împărăţiei făcându-se; ci dară aceştea greci, nu romani, ci elini sunt, şi mai vârtos cei ce în Ţara Grecească, cum îi zicem noi, sunt, şi dintraceia să trag. Den carii oarecând în vechile vremi şi ei prea mari oameni au fost, şi atâta întru învăţătura cărţilor şi a ştiinţelor au fost procopsiţi, şi atâta întru vitejii au fost ispitiţi şi aleşi şi atâta întru înţelepciunea lumească de iscusiţi, cât nice un neam, nici o limbă pe lume, nice niciodată ca ei n-au stătut, precum singur Pavel apostol de înţelepţiia lor mărturiseşte la Corintheni, poslania întâi, cap. I, zicând: “Iudeii semn cer, şi elinii înţelepciune caută”. Şi de la carii nu numai alte roduri au luat învăţături şi obicine, ci şi acei romani mai adăogându-se şi mai sporindu-se den ‘ceput domnia şi crăiia lor, au trimis la Athine de au luat legi şi orânduiale, ca să ştie cum să poată otcârmui politia şi domniile lor.
De acolo dară, întâi, şi de la acea vrednicie a lor ieşise acel cuvânt şi acea ce să zice că “tot cine nu iaste elin, iaste varvar”, care zisă ascultându-o romanii, şi lor zicea că tot cine nu iaste elin, nici roman, iaste varvar; carea aceasta să înţelegea în toate cele vechi cărţi, când să citeşte varvar, că sunt toţi varvari, afară den elini şi den romani. Şi aceasta era pentru că atâta era de învăţaţi, de vitéji, de înţelepţi, cât nu să putea zice varvar ăiî. Dirept că acela iaste şi să numeiaşte varvar carele nici obiceaiu are, nici carte ştie, nici bărbăţie, nici direptate, nici miloserdie are, nici frica lui Dumnezeu, nici nici vreo bunătate sau vrednicie pe sine să véde, şi mai mult siléşte şi trage a trăi în voia şi poftele sale, decât în legi şi în direptăţi supus şi cuprinsu să fie (nu dupre neaoşa fire făcând omenească), ci ca un dobitoc va să trăiască şi gândeşte a trăi. Aceia dară să chiamă şi sunt varvari, carii sânt aşa, măcar de ar şi fi vreunul de vreun neam bun, sau şi stăpânitoriu, şi de va fi sau va trăi, cum mai sus să zise, iar nu cu faptele bune, acela varvar să chiamă, şi toate scripturile aşa-l numescu şi propoveduiesc. Şi aşa şi aici într-această istorie, când să pomeneşte varvar, aceia să înţeleagă dupre obiciaiul ce şi alalte istorii ne arată.
Zis-am dară, precum au fost acei eleni oarecând, oareceşi mai sus am pomenit, iară şi mult mai nalt şi mai de laudă şi de lucrurile şi faptele lor au fost, ale cărora şi pănă astăzi sémne, precum toate istoriile şi toate scripturile câte de ei scriu şi şi ale lor câte sunt, decât lumina soarelui mai aiave îi arată şi-i dovedesc ce au fost şi cât au fost de ştiuţi şi de mari. Însă iară zic: au fost, iară acum nu ştiu din ce, au doară căci Dumnezeu cel ce numai ce iaste singur vécinic şi neschimbat, aşa au vrut şi au orânduit lucrurile lumeşti, ca să se mute şi să se strămute şi céle ce par oamenilor mai tari, mai înţelépte că au, în mai stricate şi în mai slăbiciune să se afle; că înţelepciunea lumii aceştiia nebunie iaste lăngă Dumnezeu, fericitul Pavel la Corintheni, I, cap. 3, zice; şi Isaia, cap. 29: “piiarde-voiu înţelepciunea înţelepţilor, şi înţelesul înţelegătorilor voiu lepăda”, iproci. Au doară pentru altcevaşi al lor mai osebit păcat, cari noi nu putem şti, nici ne putem pricépe. Ci dară şi de aceasta ca de altele ce ca acéstea vor fi, lăsăm a mai cerca, pentru că mai adevărata pricină den ce să fie ca acélea, numai singură şi adânca înţelepciunea lui Dumnezeu va şti; iară numai atâta să véde, că astăzi acel neam atâta iaste de scăzut, de supus, de hulit şi de ocărât, şi de mojic, cât milă să face tuturor celor ce ştiind, gândesc ce au fost şi la ce sunt: dăscălia au pierdut, stăpânirile au răpus, cinstele ş-au stins şi de toate câte mai întâi au avut slave, s-au dezbrăcat.
Iară carii dentru dânşii încă poftesc a şti şi a învăţa oareceşi, aducându-şi aminte de cei bătrâni ai lor, şi urmele acelora de a vedea mai bine şi a cunoaşte, ei în Ţara Frâncească să duc, şi acolo ştiinţele învăţând, unii, ca să folosească rodul lor cevaşi, înapoi să întorc şi pe alţii învaţă, de la carii şi pănă astăzi pe alocurea să véde că au câte o şcolişoară de învaţă. Iară alţii acolo rămâind, să papiştăşescu, şi aşa împotriva orthodoxiei cestoralalţi a îmboldi şi a înghimpa să ascut şi scriu, măcar că-i şi batjocoresc frâncii, zicându-le că descăliile lor, adecăte ei, elinii, au fugit şi au mers la dânşii, la romani. Carii odată toţi feciorii oamenilor celor mari şi ai domnilor romani mergea, trimiţându-i părinţii lor, în Elada, la Athine, de învăţa carte grecească şi în ştiinţe acolo procopsiia desăvârşit. Şi mulţi oameni mari şi domni, cum Pompeiu cel Mare şi Ţiţeron şi alţi nenumăraţi şi împăraţi, cum Avgust, Chesar, Traian, Adrian şi alţii mulţi, în grecească, adecăte în elinească limbă, era ştiuţi şi învăţaţi, în care şi cărţile lor toate şi pănă astăzi să ţin. (Însă nu zic grecească în această cum grăiesc ei acum, de o au stricat şi o au grozăvit foarte). Şi ei, măcară că nu ştiu de unde aşa de grozav din cea elinească ş-au stricat limba; au doar şi ei pierzându-şi binele şi norocul, şi robi supuşi altora căzând, ş-au amestecat limba cu tot feliul de varvari, cum să véde că den tot feliul de limbi au într-însa amestecate cuvinte şi aşa stricându-ş-o, cu dânsa trăiesc. Alţii iară den greci, vrând să stăpânească şi ei şi să se arate poruncitori, neavând, acum mai ales, unde, ei prin mijlocul turcilor la Moldova şi în Ţara Rumânească vin. Ci de la unii să véde şi rămâne şi folos în pământurile acéstea; iară alţii ca să jăfuiască şi ca să răpească numai ce vin. Şi amestecături fac în rodurile acestea, tot pentru luatul lor, cu tot meşteşugul lor cât pot nevoiesc de fac şi multe rele şi grozăvii fac şi aduc, şi la réle căi pe domnii ţărâlor pun şi sfătuiesc. Şi niciodată nu să ţine minte, de câtăva sumă de ai încoace, de când s-au cunoscut de aceia într-acéste părţi mai bine cum să nu fie fost lângă domni din ei, cu care domnii, de câte ori au vrut să facă vreo tirănie sau vreo crudătate sau altă răotate într-această ţară, au în neamurile boiereşti, au altor cuivaşi, carii să nu fie fost şi ei, au sfétnici, au lucrători. Săvai că nici ca pe aceia direptatea lui Dumnezeu i-au lăsat sau i-au îngăduit a procopsi, sau a se adaoge casele şi neamul lor ce au pe aici, au pe unde s-au şi dus ei; dupre faţa pământului i-au şters şi den poménicul vieţii i-au stins; a cărora nici casele, nici avuţii, dupre aici răpite şi zmulte, nici nici rod dintr-înşii să mai pomenesc şi să mai ştiu.
Iaste şi altă mai aiave mărturie de ei, cum ştiu şi cum pot de frumos şi de tocmit a otcârmui şi a purta orice stăpânire ce ar avea în mână. Că iată numai acélea, cari şi acélea din voia şi din politia turcilor să îngăduiescu, adecăte céle patru patriarhii şi oarecâte mitropolii. Deci dară, cum le ţin, cum le poartă, şi la ce stepenă să află, şi la ce cinste
le-au adus şi cu ce orânduieli şi canoane, cât într-acele creştineşti le otcârmuiescu. Nefiind a mea această poveste de a lungi şi a arăta, las la însuşi aceia carii le poartă, să spuie, şi ei ale lor să dovedească, mai vârtos singuri patriarşii şi şi mitropoliţii să mărturisească. Însă într-aceasta şi mult îi putem lăuda şi ferici, că încă în câtă supunere şi robie să află supt păgânescul şi tirănescul jug al turcilor, cât -nici bisérică făr’ de multă stradanie şi cheltuială nu pot face, şi prin multe locuri nici cruce afară nu pot scoate, nici alte slavoslovii ale pravoslaviei şi adeveritei credinţe creştineşti aiave nu le pot face. Iară pen toate acéstea şi mai multe, şi mai strânse patemi, credinţa cea direaptă întru Hristos bine încă o cinstescu şi cum pot mai curat o ţin, orânduielile şi dogmele biséricii sfinte a Răsăritului neclătite şi neschimbate le păzesc. Fie dară milă şi grijă şi de ei acelui Hristos Dumnezeului nostru, în carele nesmintit crédem şi pentru al cărui nume nespuse réle şi gréle trag şi pat ei, şi toţi câţi sunt supuşi varvarei şi turceştii puteri; şi mântuiaşte, fiiule al lui Dumnezeu, tot trupul cât supt tiranic jugul lor greu pătiméşte şi cu înţelepciunea şi putérea ta, doamne, izbăvéşte norodul tău de păgână sila lor! Dupre mânie, doamne, pentru păcatele rodului creştinesc, întoarce-ţi mila şi milosârdia ta cătră dânsul! Nu lui, doamne, nu lui! ci numelui tău cel sfânt dă slavă!
Până aici dară cerşind istoria, şi acestea a zice cum cura vorba, şi părându-mi că de a le tréce tâmpire era, iată atât scriind, la alţii de mai multe a zice ca acéstea le las, şi la a noastră de rumâni istorie, iară mă întorc.
Însă dară, valahii, adecăte rumânii, cum sunt rămăşiţele romanilor celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, şi cum că dintr-aceia să trag şi până astăzi, adevărat şi dovedit iaste de toţi mai adevăraţii şi de crezut istorici, măcară că apoi le-au mutat şi numele, valahi zicându-le, au dupre voievodul lor Flac, cum unora le pare, au dupe numele fétii lui Dioclitian, cum mai sus s-au semnat că scrie Bonfinie; că zic alţii, au din cuvântul galic, adecăte franţozesc, ce zic valahos italianilor, adecăte frâncilor, au măcară altă pricină fie, cum le-au zis, iară ei tot aşa sunt. Iară cum Galien-împărat să-i fie rădicat pe toţi, cum unii au zis, cum mai sus am arătat, că vrând den Misia şi den alte locuri multe den Elada, să gonească pre goti, carii cuprinsése acéle ţinuturi, au căci să dăznădăjduise de a putea ţinea pe Dachia, cum zicea cel Ioann Zamoski.
Iar pentru împresurarea acelor goti, ce şi pre aicea coprindea, acéia încă împotriva crezutului şi a socotelii iaste; pentru că, cum au vrut acel împărat aşa lesne a rădica atâta sumă şi noroade de oameni, cu case, cu copii, aşezaţi pre acéste locuri, fiind mai mult de 200 de ani (că atâta de la Traian până la acel Galien era, împărăţind, cum au zis, Traian la anul de la Hristos mântuitoriul lumii 118, iară Galien la anul 271, dupre cum zice Carion)? Deci dară oameni întemeiaţi ca aceia, şi stăpâni mari şi bogaţi făcânduse, şi şi de mari neamuri romane aici întemeiaţi, să-i ia Galien, să-i mute într-alte locuri pre toţi; şi apoi au doar cu aceşti romani, numai ce era aici, vrea acel împărat, măcară şi alţii ca el de nimica şi grozav împărat (că asémene era şi el lui Neron şi lui Domeţian în tirănii şi în alte hlăpii, scriu istoriile) să-şi ţie împărăţiia şi să-şi păzească ţinuturile? Căce, când ar fi rămas împărăţia numai cu ostaşii ce avea în Dachia, pre care alalţi mai sus trecuţi împăraţi îi lăsase şi-i aşezase numai ca acéste ţări să păzească, şi eu cu alţii oştiia, cum mai den sus zisele să cunoaşte şi să înţelége, mică împărăţie şi de nimica ar fi fost atunce.
Şi aceasta încă iaste au doară şi acelor voievozi şi oameni mari, carii, cum s-au zis, că moşténi să făcuse aici, nu mai lesne le era şi ei a face cum şi alţii mulţi au făcut; şi ei mai pe urmă încă acéia au urmat, de s-au despărţit când au început Împărăţia Romană a să pleca şi a să mai îngusta, unul într-o parte de supt ascultarea ei trăgându-se, domni lor puindu-şi şi volnici făcându-se; alţii într-altă parte să dezlupiia, pănă s-au rupt şi s-au împărţit toată în crăii, în domnii şi într-alte politii, acea una şi întreagă monarhie, cum astăzi aiave să véde, tot de tirănia şi de hlăpiia unor neharnici, necum împăraţi, ce nici numele împărătesc să-l aibă nu li să cuveniia.
Deci dară, au nu mai lesne era şi acelora ce era oblăduitori acestor locuri, să nu asculte decât moştenirile lor înţelinate de atâţea ai, să le lase, şi să meargă de a să aşeza pentralte locuri mai aspre şi mai seci?
Şi aceasta încă să mai socotéşte că nicăiri urme de ale acelora romani ce au fost în Dachia, ca să fie fost mutaţi cu totul într-altă parte, nu iaste; că de ar fi undevaşi în Elada, şi astăzi, au limba, au alte sémne de ale romanilor s-ar vedea şi s-ar cunoaşte, cum şi în Ardeal şi pe aicea şi pe unde au fost aceia, pănă acum aiave sunt.
Însă, aceasta nu să tăgăduiaşte, cum viind vreun greu de alte părţi, sau de alte neamuri călcându-se ţări ale unii împărăţii, sau măcară acea împărăţie vrând să facă oaste mare ca să meargă asupra altora, cum du pen toate părţile şi du pen toate ţinuturile ei nu aduce şi nu strânge oaste? Cum şi atunce acelui Galien au altui măcar împărat să va fi întâmplat, de va fi trimis şi aici de va fi rădicat ostaşi, ca să meargă să scoaţă pe acei goti ce călca şi împresura cele ţinuturi ce s-au zis, în Elada şi Misia. Care de crezut iaste că şi de aici oaste s-au dus, şi pe unii doară ca să-i şi aşaze acolo, însă carii mai sprinteni şi de aşezat vor fi fost. Căce iată şi semnu chiar avem pe cei coţovlahi, cum le zic grecii, ce vedem că şi pănă astăzi să află şi sunt, însă puţini acum rămaşi, pentru carii viind cuvântul, gândiiu că nu fără cale va fi a mai întinde de ei voroava, ca să se ştie ce sunt.
Sunt dară aceşti coţovlahi, cum ne spun vecinii lor şi încă şi cu dintr-înşii am vorbit, oameni nu mai osebiţi, nici în chip, nici în obicine, nici în tăriia şi făptura trupului, decât rumânii, ceştea, şi limba lor rumânească ca acestora, numai mai stricată şi mai amestecată cu de ceastă proastă grecească şi cu turcească, pentru că foarte puţini, cum s-au zis, au rămas la nişte munţi trăgându-se de lăcuiesc. Carii să tind în lung de lângă Ianina Ipirului pănă spre arbănaşi lângă Elbasan, în sate numai lăcuind, săvai că şi mari unele sate. Zic că sunt şi oameni cu putére în hrana lor, de carii şi mare minune, iaste, cum şi pănă astăzi să află păzindu-şi şi limba, şi nişte obicéie ale lor. Aceştea dară şi limba ş-au mai stricat, şi ei s-au împuţinat, derept că şi ei desăvârşit supt jugul turcescu cu acei greci dupre acolo s-au supus, unde şi stăpânire, şi blagorodnia, şi tot ş-au pierdut. Şi poate fi că nice dintâi aşa mulţime nu va fi fost de dânşii. Că iată acum şi câţi suntu, mojici şi ţărani sunt, şi locurile lor cu greu de hrană fiind, pentru multa piatră şi munţi ce sunt de lăcuiescu, să împraştie şi să duc mai mulţi pen céle oraşe mari turceşti de să hrănescu; şi pe acolo mai mulţi amestecându-se, şi limba, cum am zis, foarte ş-au stricat, şi ei puţini au rămas. Zic şi aceasta că de-i întreabă pre ei neştine: Ce eşti? el zice: vlahos, adecăte rumân; şi locurile lor unde lăcuiesc le zic Vlahia ăcea mareî.
Pare-mi-să, zic, că ei grăind, mai mult îi înţeleg ceştea rumâni decât ceştea grăind ceia să înţeleagă; însă şi unii, şi alţii cu puţinea vréme într-un loc aflându-se şi vorbind adése, pe lesne pot înţelege. De crezut dară iaste că şi acei coţovlahi, dintr-aceşti rumâni sunt şi să trag; şi într-acéle vremi ce Galian au alt împărat, au rădicat o seamă dintrînşii de aici şi i-au aşezat pe acolo, au rămas şi pănă acum.
Coţovlahi le zic grecii, râzându-i şi batjocură făcându-şi de dânşii, adecăte, şchiopi, orbi, blestemaţi, hoţi, şi ca acéstea le zic că sunt. Şi câţi au fost de acel feliu pe undevaşi, i-au adunat de i-au dus pe acolo; precum şi de ceştea rumâni dupre aici râd şi încă destule cuvinte grozave le zic şi de nimic îi fac, şi că din hoţi să trag povestesc şi bănuiesc între ei. Ci de aceasta, căci grecii ceşti dupre acum râd de rumâni şi grăiesc aşa de rău, au socoteală mare; pentru că văzând şi ei pe toată alaltă lume râzând de dânşii şi batjocorindu-i, au stătut şi au obosit şi ei pen gunoaiele lor, ca cocoşii, părându-le că au mai rămas cevaşi vlagă şi de ei: unde văd zugrăviturile celor vechi ai lor, ei întru dânşii îşi fac mângâiare şi bucurie, soţii părându-le că au pe cinevaşi batjocorii lor. Căce cu direptul neştiind aceştea şi necitind céle ce oarecând şi stăpânii lor au avut mare ajutoare şi folosuri împotriva vrăjmaşilor lor de aceştea rumâni, când şi Odriiul l-au izbăvit din mâna frâncilor, carii îl ocolise şi-l lua, şi iară lor grecilor l-au dat, cum scrie şi Bonfinie într-a doao decade-i, carte a şaptea. Şi alte multe bune şi ajutoare le-au făcut, cum mai nainte voi arăta. Ei grăiesc céle ce le par în ochi şi în plăcére că sunt cevaşi şi nu ştiu ce zic. Au doară căci sunt nemulţămitori şi necunoscători binelui, că foarte au fost un neam nemulţemitori şi ei, cum istoriile arată. Şi şi pănă astăzi ori în ce ţară merg, cum să zice zicătoarea, “arama-şi arată”, faptele lor cinstea micşorând şi împilând; au mai bine să zic să-i iertăm şi să ne fie milă de ei, căce şi grăiescu de acelea şi hulesc pe alţii, căce fiind ei scăzuţi den toate şi lipsiţi, şi supăraţi sunt foarte. Deci asémenea fac şi ei ca ceia ce sunt au în robie, au la închisori, au în strânsori de alte nevoi, au la sărăcie, au la alte ăneînorociri şi mai strâmtori, cum obiciuiaşte lumea de aduce; şi atâta le aduce, cât niciodată nu lipsesc de la neamul omenescu ca acélea, când unuia, când altuia descărcându-se; décii de marea-i supărare îi pare că toţi oamenii îi strică, şi aşa pe toţi şi bănuiaşte, şi huléşte, părându-i că cu acélea îşi mai oteşaşte şi-şi răcoreşte doară patimile sufletului şi simţirile trupului. Că nimeni nici s-au mai aflat în lume asémenea lui Iov, carele toate ca acéle réle şi mai multe să-i vie pe lume şi să rabde, şi să tacă la toate, pe nimeni vinuind, pe nimeni blăstemând pănă în săvârşit, cum Biblia sfântă în viaţa lui scrie şi adeverează.
Ci dară, grecii acelea pătimind, de supărare părându-le că alţii ar fi în pricină, nu ei însăşi, de a fi aşa, hulesc şi grăiesc pe alţii de rău, neuitându-se să vază pe dânşii, ce şi cum sunt. Dirept acest dară, iaste să-i iertăm şi să le credem, pentru că zic dascalii şi înţelepţii că crud şi tiranic lucru iaste şi foarte fără de minte neştine să mai mustréze şi să mai pedepsească pe unul ce în pedeapsă şi în nevoie au căzut. Că destul îi iaste aceluia acéia; nu trebuie rău pentru rău a mai adaoge, ce într-acéia lăsându-l, încă mângâiare decât să poate şi ocrotire să-i arătăm, asémenea pătimaşi şi nenorociţi socotindu-ne, că putem ajunge şi putem fi fără de zăbavă şi fără véste.
Însă a să şti şi aceasta trebuie, mi să pare, că nu numai unii den neştiuţii greci zic, cum că rumânii nu pogoară den ostaşii şi bunii romani, den carii s-au zis de multe ori că au lăsat Traian aici, ci din răi şi hoţi, carii iar romanii i-au trimis într-aceste părţi de loc, ce şi alţii aceasta o bănuiesc. Că iată citesc létopiseţul moldovenesc, carele fiind eu încă în Moldova, l-am găsit la Ioniţă Racoviţă, carele era comis mare, om de cinste şi de socotinţă, care létopiseţ, zic, că iaste făcut de un Uréche vornicul, om învăţat să véde că au fost şi om tocmit de câte să par că au scris el.
Acel dară létopiseţ luundu-l (carele am pus de l-au şi prepus şi l-am adus aici ca să se afle şi în ţară) şi citindu-l găsesc — însă nu ştiu de cine scris, de Uréche, carea nu crez, cum şi unul ce l-au prepus — acel létopiseţ mărturiséşte, că nu iaste zisă aceasta de Uréche vornicul, au de cine, că zice că dintr-o hronică ungurească au aflat de ijderenia moldovenilor acéstea, care iată, că cuvintele lui puiu aicea: “Scrie, zice létopiseţul unguresc, că oarecând pre aceste locuri au fost lăcuind tătari, mai apoi plodindu-se, şi înmulţindu-se şi lăţindu-se s-au tins de au trecut şi peste munţi la Ardeal; şi împingând pe unguri den ocinele sale, n-au mai putut suferi, ci singur Laslău, craiul unguresc, carele îi zic că au fost vâlhovnic, s-au sculat de s-au dus la împăratul Râmului, de au cerşut oaste într-ajutoriu împotriva vrăjmaşilor săi, ci împăratul Râmului alt ajutor nu i-au făgăduit, ci i-au dat răspunsul într-acesta chip, de i-au zis: “Eu sunt giurat când am stătut la împărăţie, om de sabia mea şi de giudeţul mieu să nu piiaie. Pentru aceia mulţi oameni răi s-au făcut în ţara mea şi câte temniţe am, toate sunt pline de dânşii şi nu mai am ce le face, ci ţi-i voiu da ţie să faci izbândă cu dânşii, şi eu să-mi curăţescu ţara de dânşii. Iară tu în ţara mea să nu-i mai aduci, că ţi-i dăruiesc ţie”, şi de sârg învăţă de-i strânseră pre toţi, la un loc, du pretutindenilea şi i-au semnat pre toţi de i-au arsu împrejurul capului, de le-au pârjolit părul cu un fier aprins. Care semnu trăiaşte şi până astăzi în Ţara Moldovei şi la Maramurăşi, de să celhuiesc oamenii cu cărare împregiurul capului. Deci Laslău craiu daca au luat acel ajutoriu tâlhărescu de la împăratul Râmului, au lipsit la Ţara Ungurească şi de-acii pe câşlegile născutului, cu toată putérea sa, s-au apucat de tătari a-i bate şi a-i goni, de i-au trecut muntele în ceasta ţară, pe la Rodna, pre care cale şi sémne pe stânci de piatră în doao locuri să află făcute de Laslău-craiu. Şi aşa gonindu-i prin munţi, scos-au şi pre ceşti tătari, carii au fost lăcuitori la Moldova, de i-au gonit pănă i-au trecut apa Siretului. Acolo, Laslău-craiu, ce se chiamă leşaşte Stanislav, stând în ţărmurile apei, au strigat ungureşte: săretem, săretem, ce să zice rumâneşte: place-m ăiî, place-măiî, sau cum ai zice: aşa-m ăiî place, aşa-măiî place.
Mai apoi daca s-au descălecat ţara dupe cuvântul craiului ce au zis săretem, au pus numele apei Siretul. Şi dupe multă goană ce au gonit pe tătari, i-au trecut peste Nistru, la Crâm, unde şi pănă astăzi trăiescu.
De acolo s-au întors Laslău-craiu înapoi cu mare laudă şi biruinţă, sosind la scaunul lui în zioa de lăsata-secului, iproci.”
Acéste basne şi ca acéstea într-acel moldovenesc létopiseţ am văzut şi am cetit de pogorârea şi ijderenia, adecătecum ar fi fost dintr-acei tâlhari şi furi ce au fost adus Laslăucraiu, acela ce zice, iproci. Ci nu ştiu cu ce îndrăzneală şi cu ce neruşinare, acela ce va fi scris întâi o va fi făcut! Că de o va fi luat din Hronica ungurească, care eu încă nu am văzut, nici de la altul am auzit una ca acéia, iară poate-fi pentru că pururea şi nevindecaţi şi ungurii au stătut vrăjmaşi şi pizmaşi rumânilor, şi atâta cât de ar fi putut, ar fi supus pe toţi supt jugul lor, cum şi pe mai multa parte den câţi să află acum în Ardeal i-au supus şi i-au făcut ăiîobagi cum le zic ei. Săvai că în Ardeal sunt şi alţi némişi rumâni mulţi şi Maramuréşul tot. Iară afară dintr-acéia, mare parte şi din boierimea lor încă sunt şi să trag den rumâni, ce numai stăpânirea acei ţărî şi astăzi fiind calivină şi ei slujind la curte s-au calvinit, şi aşa tot unguri să chiamă: schimbânduşi credinţa ş-au schimbat şi numele de rumâni.
Ci dară acela ungur, au ce va fi fost, nu ştiu, de au băsnuit şi au visat ca acélea a zice, să véde că de puţină ştiinţă şi socoteală au fost. Pentru că de au fost şi vrăjmaş, acelui neam de a-l face tot de tâlhari şi de furi, nesimţitoriu au fost, nimic ădinî ceia ce-i putea sosi şi veni pe urmă chibzuind, adecăte că vor râde toţi şi vor ocărî răutatea şi neştiinţa lui, băbeşti basne şi nesărate vorbe la cei dupe urmă oameni lăsând în povéste, căruia multe sunt a i să zice împotrivă şi a-i dovedi minciunile. Ci ca să nu fiu prea lung în vorba acestor bălmăjitori, cu atâta fieştecare gânditoriu şi cu minte poate cunoaşte şi să poate domiri, cum aceia ce au zis n-au fost, nici au putut fi, mi să pare.
Întâi că acel împărat al Râmului, la care zice că au mers Laslău-craiu de au cerşut oaste ca să scoaţă pe tătari şi i-au dat acel fel de oameni, când să fie fost, nu-l dovedéşte, nice împărat ca acela, carele nici un tâlhariu, nici un fur, nici nici un om rău în toată împărăţia lui să nu să omoară şi să nu să pedepsească, nu să citéşte, nicăieri, nici s-au auzit, nici să aude, nice poate fi, pentru că într-alt chip nimeni într-acea ţară n-ar fi trăit şi nici o lege, sau vreun obiceaiu n-ar fi fost, care lucru iaste împotriva firii şi a tuturor limbilor.
A doao dar, câtă sumă de ai au împărăţit acel împărat, ce au fost aşa blestemat, nu bun, căce bunii şi direpţii au legi puse şi nemişcate le ţin, ca să poată sta politica şi soţiirea omenească, ca nici cei tari şi mari să nu asuprească şi să calce pe cei mai slabi şi mai mici, nici cei mici să nu năpăstuiască şi să ocărască pe cei mai mari, nici unul de la
altul să răpească şi să ia fără de tocmeală şi fără de lege. Acum dară zic, câtă sumă de ai au stătut acel împărat, aşa ca să se strângă atâta tâlhărime de multă, cât să se facă oaste ca acéia mai fără număr, de să scoaţă şi să gonească mulţime nespusă de tătari, dupe acéste locuri ce le cuprinsése atuncea.
A treia dară, pot tâlharii, şi furii şi carii asémenea lor sunt să ţie şi să aşaze domnii şi stăpâniri, carii cu sutele de ai să stea şi să se păzească? Şi mai vârtos toţi, neales nici unul, tot tâlhari şi oameni răi fiind, a cărora minţile şi gândul tot la răpiri şi la câştiguri le sunt, ce stăpânire pot tocmi? Semnu dară iaste, dupe zisa aceluia, că din răotate şi den netocmeală să ţine şi stă lumea, nu dintr-acélea să strică şi să piiarde. Cum şi scripturile, şi toată fiinţa, şi singure simţirile aceasta adeverează şi cunoaşte, cum că din neorânduială, den nedreptate şi din răotate să strică şi să mută împărăţiile şi toate. Unde dară şi alte mai multe sunt a-i dovedi, cum zişi şi a-i arăta neştiinţa acelui carele măcară va fi fost şi zis acéia.
Şi şi den tătarâi ce el zice, numai că din Ardeal şi din Moldova, pănă la Crâm i-au gonit, unde să află şi acum, să poate adeveri, că fără de lucru au grăit; cum şi mai nainte vom vedea de acei tătari de unde sunt şi cum au venit şi la Crâm, unde şi pănă astăzi şăd, ci dară să-l lăsăm la gând, cum paremia de arapi iaste. Iară cine va vrea altul, crează, căce a créde adevărul sau minciuna în volniciia omenească iaste.
Însă şi moldovénii de poftesc acéia ale aceluia povestite, să ţie şi să crează, cum dintr-aceia ei pogoară, volnici vor fi. Şi neamul şi ijdereniia lor de la acei tâlhari şi furi de vor vrea să-l mărturisească, încă în voie le va fi, doară zicând că au şi cevaşi cale de a mai créde. Şi aşa, de vréme
ce începăturii pogorârii lor can de-acolo încep a-i da cap, zicând adecăte că nişte păstori den Maramureş umblând cu dobitoacele lor pen munţi, au dat peste o fiară, ce-i zic ei buor, pre carea gonind-o o au trecut munţii şi aşa ieşind în Moldova, au văzut ţară frumoasă şi de hrană, iproci. Apoi s-au întors la ai lor şi spuindu-le de acel loc, s-au adunat mai mulţi păstori şi de alţii, şi au venit de au descălecat acolo. Şi ca acéstea multe povestesc, carele puteţi vedea în létopiseţele lor, mai ales ce zic ei de dânşii, măcară că-mi par că multe nu-s adevărate. Căci iată şi aici împotrivăşi grăieşte cel ce au scris acel létopiseţ (însă nu zic de Uréche), că mai sus zicea că Laslău-craiu au scos pe tătari dintr-însa şi apoi o au lăcuit ei, iproci, acum zice că o au găsit pustie păstorii Maramurăşului şi aşa den ei întâi s-au descălecat, iproci.
Însă ce iaste de acélea nu mai cerc, ci numai daca din păstori îşi fac moldovenii începătura, poate le zice neştine măcară şi glumind (iar nu cu adevăr), că can dintr-acéia sunt. Dirept că păstorii necuvântătoarelor dobitoace, de nu toţi sunt furi, iară gazde de furi tot sunt, iproci.
Iară noi într-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi crédem, adeverindu-le den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus şi l-au pierdut; şi apoi şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintracelor rămăşiţă să trag pănă astăzi rumânii aceştea.
Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sunt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură.
Nu zic însă că toţi, toţi câţi astăzi să află lăcuitori întracéste ţărî, că sunt toţi rumâni, că acéia nici au fost, nici iaste, nici nice într-o ţară câte putem şti că sunt în emisferiul nostru, ce mai mulţi streini şi veniţi dupe-ntr-alte ţărî. Însă mai vârtos cei ce să află şi pănă astăzi mai blagorodni şi mai de folos neamuri, unii sunt den sârbi, alţii den greci, alţii den arbănaşi, alţii den frânci, alţii dintr-alte limbi. Că şi domnii încă mai mulţi den streini au stătut, cum şi Băsărăbeştii să trag de neam sârbesc şi alţi domni de alte neamuri, cum în vieţile lor să va arăta, încă câţi să vor şti den ce rod au fost. Ca acéstea dară neamuri de tot feliul, viind ei aici, şi căsătorindu-se, şi amestecându-se cu lăcuitorii pământurilor şi aşezându-se, fiind dintraceia mai mulţi vrédnici şi destoinici, rămâind moşténi şi numele de a să chiema rumâni.
Aşadară mai mulţi şi aici de aceia sunt şi de aceia să văd, că mai de-a firea sunt; că nice unul nu e, mi să pare, din câţi mai nainte să văd astăzi şi la curte că sunt, a cărora au tată-său, au moşu-său, au stremoşu-său, au tatăl stremoşu-său, au cevaşi mai în sus, care să nu fie fost au sârbu, au grec, un alt cevaşi neam strein, au măcar armean, din care, zic, că să trag şi rudénii, care şi ei încă de cândvaşi şi câtvaşi neam au fost şi bogat, şi cinstit încă. Ci dară cum să zice şi aici, amestecaţi cu de altfel de oameni, cum şi pen toate ţările sunt. Că iată şi la Moscu — lasă altele — că mai mulţi să trag den fel tătărăsc şi leşesc, mulţi şi de alte féliuri multe decât hireş moscalii sunt, însă de cei mari zic. Tac de turci că-mi pare că nici unul neaoş turc nu e, ci den tot feliul de limbi amestecaţi şi cum sunt aiave tuturor iaste, şi încă tuturora turci le zicem, celorlalţi tot moscali, şi altora iar aşa, cum şi cestora tot rumâni, câţi lăcuitori şi moşnéni să află aici.
Că nici un rod osebit de oameni în véci poate rămânea în lume, nici feliurile limbilor în mii de ani tot acélea neschimbate şi nemutate pot sta. Că nimic supt soare iaste stătătoriu, ci toate câte sunt, în curgere şi în mutări sunt zidite de vécinica lui Dumnezeu înţelepciune şi putére.
Acéstea dară de aceşti rumâni pănă aici de unde din ‘ceput pogoară cu a multora mărturii s-au zis şi s-au dovedit.
