Eram cinci inşi la precupeaţa Lenca Liuchici şi aveam două paturi şi o masă, iară Huţu se culca pe jos, fiindcă taică-său îi adusese o saltea cu paie, două perini, o velinţă, trei rânduri de albituri, două pâini mari, un săculeţ de fasole, altul cu făină şi mămăligă şi o bucată de slănină, ca să-i fie pe două săptămâni. Seca Lenca avea două fete şi un copil, era sârboaică şi vindea peşte la piaţă; ea se certa totdeauna pe sârbeşte când era acasă, şi pe româneşte în piaţă, dar altminteri era femeie bună şi ţinea la noi, fiindcă eu şi Ioţa îi plăteam şi cu mâncarea, iară ceilalţi doi, care erau preparanzi, şi Huţu îi plăteau pentru pat şi pentru locul saltelei, mai având ca să le fiarbă, din al lor, şi de mâncare, când aveau câte ceva. Huţu nu plătea decât pe jumătate, adică şaizeci de creiţari pe lună, fiindcă îi aducea în toate dimineţile coşurile cu peşte verde şi pe cel cu peşte uscat, făcea foc, mătura în casă, spăla vasele, căra apă şi aducea iar coşurile acasă, când se însera, şi atunci mă duceam şi eu să-i ajut, pentru că îmi plăcea să port coşul cu peşte, şi peştele mirosea frumos.
Aşa se petreceau lucrurile pe vremea aceea, şi vremile erau atunci minunate.
Budulea cel cu fluierul în şerpar venea în toate vinerile şi ne aducea câte ceva de acasă. El pleca de joi şi venea încet, dar totdeauna cu traista plină. Iară când întâlnea vreun drumeţ, prindea vorbă cu el şi, dacă drumeţul nu-l întreba, el îi spunea fără să fie întrebat: “Mă duc şi eu la oraş, fiindcă am un fecior la şcolile cele mari. Are să iasă dascăl. Eu sunt Budulea, cimpoieşul de la Cocorăşti.” Iară seca Lenca se bucura totdeauna când joi de cu seară ne pomeneam cu el, pentru că Budulea ştia o mulţime de minciuni şi niciodată nu venea cu mâna goală. Vineri după-amiazi Budulea iar se întorcea acasă şi le spunea drumeţilor c-a fost la oraş, fiindcă are un fecior la şcolile cele mari.
Dar după ce se întorcea acasă, Budulea se făcea trist. De când avea şi el un fecior la şcolile cele mari, se gândea mereu că, oare ce poate să se fi ales de Safta; nu se putea el bucura aşa singur, când şi ea trebuia să se bucure cu el dimpreună. Şi când se gândea cum s-ar bucura Safta dac-ar afla că feciorul ei are să fie dascăl, ochii i se umpleau de lacrimi şi credea că, moartă să fie, ar scoate-o din pământ.
Şi pentru aceea Budulea nu-şi mai găsea tigna de mai nainte şi era mereu dus în drumuri.
Apoi a venit peste câteva săptămâni dascălul Clăiţă şi cu Budulea şi cu nevasta lui Budulea, care era mama lui Huţu, şi părea acum mai bătrână decât Budulea.
Dascălul era foarte aşezat, ca şi când ar fi stat înaintea episcopului. Budulea râdea în el, ca omul care a făcut o poznă din cele mai bune, iară Buduleasa era nerăbdătoare, ca şi când ar fi stat pe spini şi jăratic.
Dar ziua aceea nu era vineri, şi noi eram la şcoală. Budulea s-a gândit dar să vie ca să-l ieie pe Huţu şi să-l ducă acasă, dar să nu-i spuie nimic, pentru ca să vadă ce zice.
Fiind însă că noi eram în clasă şi profesorul ne vorbea tocmai despre cele patru părţi cardinale ale universului, Budulea a deschis uşa, a băgat capul prin deschizătură şi-a strigat tare:
— Măi Budulea taichii! De-atunci a rămas Huţu “Budulea Taichii”. Dnul profesor Wondracek a sărit mânios, fiindcă Huţu s-a ridicat şi-a zis: “Noi suntem, domnule profesor!” iară băieţii au început să râdă.
Dar când Budulea a intrat, a zis: “Vreau să-l duc acasă, ca să vadă pe maică-sa”, domnul Wondracek nu mai era mânios şi mi-a dat şi mie voie să plec, fiindcă şi eu voiam să văd pe mama lui Huţu.
Huţu însă nici acum nu mergea iute. El era băiet de cinci ani când plecase maică-sa; o ţinea bine minte şi, precum a aşteptat zece ani ca să o vadă, mai putea aştepta încă cinci minute.
Când am ajuns apoi acasă, la seca Lenca, dascălul era mişcat, Budulea iarăşi râdea în el, seca Lenca stătea cu fetele ei privind ca la o minune; iară eu nu cunoşteam pe mama lui Huţu, fiindcă n-o văzusem niciodată.
Huţu o cunoştea şi s-a dus să-i sărute mâna, dar ea n-a primit, ci i-a zis că s-a făcut mare şi s-a uitat la el. Şi el s-a uitat la ea şi i-a zis că a îmbătrânit. Apoi n-au mai zis nimic, ci au stat faţă în faţă şi s-au uitat amândoi aşa în vânt.
— Nu-ţi pare bine că vezi pe maică-ta? a grăit atunci Budulea apropiindu-se.
— Îmi pare bine, taică, a răspuns Huţu, şi şi-a băgat mâna în buzunarul pantalonilor.
După aceea Huţu a ieşit afară şi a început să plângă, iară maică-sa a ieşit după el, ca să plângă şi ea; am început să plâng şi eu, fiindcă nu mai văzusem pe Huţu niciodată plângând. Dar Budulea râdea acum şi se uita la noi; pentru aceea am ieşit şi eu afară şi, când am văzut că Huţu plânge, iar mumă-sa îl ţine în braţe şi-l sărută, m-am oprit cuprins de fiori înaintea lor.
Întrebaţi dacă-mi părea bine? Îmi venea parcă să ţip de bucurie, dar am plecat, ca să nu-i supăr.
De-aici înainte Budulea venea cu nevasta la oraş şi le zicea drumeţilor: “Mergem la oraş fiindcă avem un fecior la şcoala cea mare. Are să iasă dascăl.” Iară când venea singur, el le zicea: “Mergem, când eu, când nevastă-mea, la oraş fiindcă avem un fecior la şcolile cele mari. Învăţătură cere multă cheltuială şi nu putem să ne pierdem ziua amândoi, adică atât eu, cât şi nevasta mea. Eu sunt Budulea, cimpoieşul de la Cocorăşti.”
