noi umblăm la şcoală, Budulea Taichii şi eu, amândoi din Cocorăşti, amândoi în gazdă la seca Lenca.
În ziua întâi Budulea voia cu orice preţ să rămâie stând lângă uşă, şi numai după multă stăruinţă se hotărî să se aşeze pe cea din urmă bancă. Îi părea că toată lumea îl ştie, îl cunoaşte şi se întreabă cum adică să fie el îmbrăcat în hainele dascălului Clăiţă şi să umble la şcoală tot cu domnişori. Încetul cu încetul, însă, el s-a deprins, şi în cele din urmă a ajuns că nici unul dintre băieţi nu putea să-l scoată din ale lui. Un obicei a păstrat cu toate aceste: îndată ce sosea acasă, el se dezbrăca, îşi curăţa hainele, le împăturea cu multă băgare de seamă şi le punea în ladă, apoi lua cartea şi învăţa lecţia.
Seca Lenca nu ne dădea lumânare, ci trebuia să ne cumpărăm noi din banii noştri. Pentru ca să nu fie nici o supărare, avea fiecare lumânarea sa şi, dacă astăzi învăţam la lumânarea mea, mâine luam pe a ta, şi aşa mai departe. Budulea n-avea niciodată lumânare, şi aşa el se silea să înveţe ziua, dar când eu îl chemam la lumânarea mea, el zicea că nu poate să înveţe cu ceilalţi, fiindcă-l supără.
Iară când n-avea nici unul lumânare, ne culcam, noi în paturi şi Budulea pe salteaua cu paie, apoi spuneam poveşti. Fiind însă că adeseori se întâmpla că unul spunea povestea şi ceilalţi adormeau, s-a hotărât ca atunci când povestitorul zice “ciolan”, toţi ceilalţi să zică “ciorbă”, pentru ca astfel să se dea pe faţă cel ce adoarme înainte de vreme şi să-şi afle cuvenita răsplată în ghionturi numărate.
S-a întâmplat dar că domnul profesor Wondracek ne vorbea despre cele cinci rase ale neamului omenesc şi, trecând la indieni, a zis că sunt nişte oameni foarte groşi la ciolan.
Atunci Budulea Taichii a strigat tare: “ciorbă!”, iar profesorul Wondracek a sărit mânios, fiindcă băieţii au început să râdă în hohote.
— Ce a fost asta? întrebă el aprins. Eu mă temeam că acum Budulea Taichii are să fie pedepsit; am grăbit dar să răspund eu pentru el, fiindcă ştiam ungureşte.
Şi atunci a râs domnul profesor Wondracek şi l-a întrebat pe Budulea dac-a înţeles, iar Budulea a răspuns că da.
— Atunci să-mi spui, grăi profesorul cu îndoială. Budulea îşi netezi părul pe frunte, îşi potrivi hainele pe trup, ieşi din bancă şi înaintă cu paşi hotărâţi la locul unde stăteau băieţii când îşi spuneau lecţia, apoi se opri şi aşteptă să fie întrebat.
Fiindcă Budulea era cel mai mare în şcoală şi fiindcă cu toate astea el era Budulea Taichii, băieţii râdeau totdeauna când îl vedeau şi râdeau mai ales acum, pentru că Budulea vorbea foarte scâlciat ungureşte. Dar el vorbea şi ştia ce vrea să zică şi parcă-i părea bine că băieţii râd. Pentru aceea băieţii râdeau din ce în ce mai puţin, şi mai ales după ce profesorul i-a spus să zică lecţia de ieri, ei nu mai râdeau deloc, iară mie îmi părea bine, fiindcă Huţu ştia lecţia şi o spunea frumos.
— Bine! zise domnul profesor Wondracek. Vezi io scri la tine “kitünö, eminens!” . Iară de aici înainte domnul profesor Wondracek ţinea la Budulea, şi de câte ori vreunul dintre băieţi nu ştia lecţia, îl chema pe Budulea, ca să i-o spună el.
Când a venit apoi examenul cel mic, Budulea Taichii a fost clasificat la locul al cincilea, şi nouă, băieţilor, ne părea bine, fiindcă Budulea era în clasa noastră, iară celelalte clase n-aveau nici un fel de Budule.
În urmă, domnul profesor Wondracek l-a întrebat pe Budulea din ce trăieşte. El a răspuns că are din ce trăi, fiindcă plăteşte şaizeci de creiţari pe lună la seca Lenca, poartă coşul cu peşte, mătură casa, face foc şi cară apă. Cu toate acestea, profesorul Wondracek l-a luat la el, şi de aici înainte Budulea nu mai plătea şaizeci de creiţari şi nu mai purta coşul cu peşte, ci curăţea ghetele şi hainele domnului profesor, mătura şcoala şi umplea pipele domnului Wondracek şi, afară de aceste, aducea doi băieţi din clasa întâi la şcoală şi îi ducea iar acasă.
Nouă, celor de la seca Lenca, ne părea rău, fiindcă acum nu mai era cine să ne spună ce zice seca Lenca când se ceartă pe sârbeşte cu fetele ei, căci numai Huţu învăţase sârbeşte; dar mie îndeosebi tot îmi părea bine, pentru că Huţu era din sat de la noi şi ţinea la mine, iară cei doi băieţi îl apucau unul de-o mână, cellalt de alta şi îi ziceau: “Budulya bacsi”.
Budulea cel bătrân venea acum tot a doua săptămână la oraş şi le spunea drumeţilor că are un fecior care e dascăl pe doi copii de domn şi e mâna dreaptă a dascălului de la şcolile cele mari. Deoarece însă Huţu locuia acum la şcoală şi nu mai avea ce să-i aducă, bătrânul venea cu câte o traistă de cireşe, de pere primării, de mere vărgate ori cu câte un coş de căpşune, pe care le împărţea între noi. Pentru aceea, când îl vedeam, strigam cu toţii: “Iacă taica!”, şi ne adunam împrejurul lui.
El zâmbea şi-l întreba pe fiecare de nume, iar mie îmi părea bine, fiindcă Budulea era cimpoieşul de la noi şi ţinea şi el la mine.
La capătul anului lucrurile s-au schimbat. Eu am plecat acasă, iar Budulea Taichii a rămas la domnul profesor Wondracek.
Dascălul Clăiţă era nenorocit, fiindcă auzise că domnul Wondracek voieşte să treacă pe Huţu la şcolile latineşti. Era o curată hoţie să ia băiatul pe care l-a crescut el în şcoala lui şi să-l nenorocească, depărtându-l de la dăscălie, pentru ca să-l scoată, te pomeneşti ce, popă, ba poate chiar avocat.
— E rău, foarte rău, zicea el. Pentru că să vezi d-ta: e adevărat că trebuie să fie şi popi şi alt neam de oameni, dar cel mai mare lucru e dascălul, şi aşa oamenii cei mai aleşi trebuie să fie dascăli.
Însă Budulea nu voia să înţeleagă nenorocirea ce i se pregătea lui Huţu. El ştia un lucru: că fluierul lui are şase borte, şi când auzea că Huţu are să înveţe latineşte, greceşte, ba chiar şi nemţeşte, îi venea să sară cuc de bucurie şi, mergând la oraş, le zicea drumeţilor: “Am un fecior la învăţătură. Are să iasă dascăl mare. Vorbeşte sârbeşte şi ungureşte, iar acum învaţă latineşte, greceşte şi nemţeşte: nu-i mai lipseşte nici o limbă pentru ca să fie cele şase depline.”
Căci, după cum ştia Budulea, nu erau atunci pe lume decât şase limbi, fiindcă franţuzeasca era un fel de nemţească, ruseasa un fel de sârbească, iar turceasca un fel de limbă păgânească, pe care puteai s-o înţelegi în latineşte, căci, după cum spune dascălul Clăiţă, şi latineasca era o limbă păgânească. Huţu putea dar să se înţeleagă cu toată lumea.
Drumeţii dădeau din cap şi, întorcându-se acasă, spuneau că este la Cocorăşti un cimpoieş care are un fecior foarte învăţat, ce ştie toate limbile, şi că l-au văzut chiar ei pe acel cimpoieş, care e un om scurt, gros, şchiop de piciorul stâng, rotund la faţă şi zâmbeşte totdeauna când vorbeşti cu el.
