A doua zi de Crãciun oamenii ºtiau sã spunã cã dascãlul Clãiþã a scos o învãþãturã nouã despre împãratul din care se trage neamul românesc ºi cã Huþu are sã aducã învãþãtura aceasta în sat; iar când Huþu a venit de Paºti acasã, ei îl întrebau cum stã cu Ler-împãrat, din care se trag românii; fiindcã el zicea cã despre aceasta n-a învãþat încã, tot satul ºtia cã are sã mai steie mult la ºcoli.
Dascãlul Clãiþã zicea acum cã are sã steie încã doi ani, deoarece mai sunt ºi alte lucruri pe care trebuie sã le înveþe.
Huþu era dar fericit, cãci acum nici dascãlul Clãiþã nu mai era supãrat.
Însã, oricât de bun bãiat ar fi fost, avea ºi el pãcatele lui. Pe când umblase la ºcoala din sat, avusese dorinþa de a se face dascãl ca Claiþã; în urmã, dupã ce s-a dus la oraº, dorinþa lui era sã se facã profesor ca domnul Wondracek; acum, în sfârºit, umblând la ºcoli latineºti, voia sã se facã profesor de gimnaziu ºi îºi întipãrise atât de viu acest gând, încât se fãcuse chiar mai aºezat de cum fusese, îi plãcea sã explice toate lucrurile ºi luase întru toate apucãturile profesorului sãu. Fiind însã cã acest profesor era cãlugãr, ca toþi profesorii noºtri, Budulea Taichii mai avea ºi dorinþa tainicã de a se face cãlugãr ºi, când eram singuri, îmi spunea mereu cã are sã cearã voie de la Clãiþã spre a se putea cãlugãri.
Iarã eu îl vedeam, în gândul meu, pe Budulea Taichii cãlugãr, ca profesorii noºtri de gimnaziu.
A venit apoi toamna. Am plecat singur acasã, cãci Huþu trebuia sã rãmânã cu cei doi bãieþi.
Cornelia era acum cu totul mare ºi se plimba cu dascãlul din Strântea, care venea în toate duminicile, dupã-amiazãzi, la Cocorãºti, în vreme ce Livia mã întreba mereu când vine Huþu, iarã Veturia ºi Mili, cea mai neastâmpãratã dintre toate, se jucau de-a “tai mãlai” cu mine ºi cu ceilalþi.
De culesul viilor a venit ºi Huþu pe douã sãptãmâni acasã. Se juca ºi el cu noi, era sprinten ºi vesel, ºi parcã nu-i ºedea bine. Stãteam doi câte doi, þinându-ne de mânã. Când el se punea înaintea noastrã ºi zicea “tai mãlai în douã ºi ne dã ºi nouã”, noi trebuia sã fugim unii la dreapta ºi alþii la stânga, iar el trebuia sã prindã pe una dintre fete ºi atunci se þinea de mânã cu dânsa, pentru ca sã-i ia locul cel ce rãmânea singur.
Când zicea “tai mãlai”, el privea totdeauna la Livia, ºi mai ales pe ea voia sã o prindã, cãci acum se juca ºi ea cu noi, iar noi râdeam, fiindcã nu putea sã o prindã decât foarte târziu, când, obositã de fugã, ea se lãsa moartã în braþele lui. Atunci obrajii lui se roºeau ºi noi râdeam cu atât mai vârtos. Pe Veturia nu putea s-o prindã niciodatã, iar pe Mili o prindea pe loc, fiindcã ea nu putea sã fugã de el, ci se oprea speriatã înaintea lui, ºtiind cã el are sã o sãrute.
Dascãlul Clãiþã zicea cã Huþu are sã stea patru ani la ºcoalã, ºi era foarte vesel cã poate sã mai stea de vorbã cu dascãlul din Strântea, care, deºi om tânãr, ºtia foarte multã carte ºi spunea cã Cornelia e muma celor trei Grachi, iar Veturia muma lui Coriolan, ceea ce-i plãcea lui Clãiþã, deoarece amândouã erau fetele lui ºi nu ºtiuse pân-atunci pentru ce le-a dat aceste nume.
Aºa au trecut apoi vacanþele ºi câteva sãptãmâni în urmã eram iar la ºcoalã.
Huþu parcã nu mai era întru toate precum fusese mai nainte; se fãcuse tãcut ºi vorbea mai rar cu mine, ba adeseori parcã era supãrat dacã prindeam vorbã cu el.
Într-o zi ne pomenirãm cu dascãlul Clãiþã, care venise la oraº cu dascãlul din Strântea, cu muma acestuia, care era vãduvã, cu Livia ºi cu Cornelia.
Budulea cel bãtrân, care venise ºi el ca sã-ºi vadã feciorul, mã întrebã dacã Huþu e amãrât. Am rãspuns cã nu, cãci Huþu iar se fãcuse foarte vesel dupã ce vãzuse pe Clãiþã cu Cornelia ºi cu Livia. Atunci se fãcu ºi Budulea foarte vesel, deoarece Cornelia era logoditã cu dascãlul din Strântea ºi curând avea sã se facã nunta.
— Am zis cã nu se poate, îmi grãi el nedumerit. Dar steie chiar zece ani la ºcoalã, el trebuie sã iasã tocmai ca dascãlul din Strântea, ºi atunci are sã ia pe a doua fatã a dascãlului. Aºa trebuie sã fie.
ªi zicându-le aceste, Budulea râdea ca omul gata de a face o poznã din cele mai minunate.
Eu eram uimit. Înþelegeam acum pentru ce Huþu se fãcuse atât de tãcut. El era adicã în dragoste cu Livia ºi avea sã se însoare cu ea. Mã uitam la amândoi ºi mi se pãreau atât de nu ºtiu cum, încât mã temeam sã privesc lung la dânºii. Mai ales Huþu îmi era mai straºnic decât totdeauna. Numai acum bãgai de seamã cã începe sã-i creascã mustaþa ºi cã bãrbia îi era acoperitã cu pãr moale, ca ºi când ar fi brumatã.
Iarã ea, Livia, era neastâmpãratã, în vreme ce el privea mereu în ochii ei.
Dupã ce Clãiþã s-a întors iar cu fetele ºi cu Budulea cel bãtrân la Cocorãºti, eu mã gândeam mereu la Huþu ºi la Livia, îi vedeam þinându-se neîncetat de mânã, cum îi vãzusem în mai multe rânduri, ºi-mi închipuiam cât de grozav trebuie sã fie când cineva e în dragoste cu cineva.
Mã cuprinsese un simþãmânt dureros, o tainicã amãrãciune de care nu mã mai puteam feri, fiindcã înþelegeam cã Huþu nu mai poate sã þie la mine, cã toatã dragostea lui se revarsã asupra Liviei. El venea tot mai rar pe la mine, ºi în cele din urmã nu ne mai vedeam, decât din când în când.
Primãvara, când dã mugurul, noi, bãieþii, ieºeam la morminte, ca sã ne învãþãm lecþia la aer curat, plimbându-ne printre viºinii înfloriþi, ori stând culcaþi pe iarba fragedã ºi presãratã pe ici, pe colo cu flori de primãvarã.
Venea câteodatã ºi el. Îl vedeam plimbându-se de-a lungul ºanþului cu cartea în mânã, dar deodatã se întindea pe iarbã, îºi punea cartea la o parte ºi rãmânea timp îndelungat privind la cerul albastru ori la norii ce se perindau pe deasupra lui.
Eram foarte nenorocit fiindcã vedeam cã-l munceºte ceva ºi mie nu vrea sã-mi spunã nimic, cã stã bucuros cu gândurile lui.
— Huþule, i-am zis într-o zi, când mã aflam la dânsul, aºa-i cã tu ai sã te însori cu Livia?
El tresãri ca ºi când ar fi fost prins asupra unei fapte rele, a privit lung la mine, apoi s-a ridicat, s-a oprit înaintea mea ºi a grãit aºezat:
— Tu nu înþelegi lucrul ãsta… Da, am sã iau de nevastã pe Livia. Am sã fiu bãrbatul ei. Dar tu nu ºtii ce va sã zicã aceasta. Vezi, urmã el peste puþin, mai cu inimã, îþi vine un fel de ameþealã, lumea întreagã parcã þi se scaldã în valuri de aur ºi atunci nu zici nimic, ci gândeºti numai: am sã o iau de nevastã, iarã dacã nu s-ar putea, nu ºtiu ce are sã fie.
Vorbele îi ieºeau foarte în silã ºi eu vedeam din faþa ºi ochii lui, vedeam din felul cum mi le spunea cã-i pare rãu cã le-a zis; doream dar sã nu le fi auzit.
— Tu înþelegi, urmã el nedumerit. Am sã fac la toamnã examenul, apoi trec la preparandie, dacã nu mã vor primi la teologie. Fac examenul pentru douã clase deodatã, ca sã fiu cu atât mai degrabã gata, apoi o iau pe Livia ºi mã fac dascãl, dacã nu mã primesc în teologie.
— Te primesc, fãrã îndoialã, strigai eu cuprins de bucurie, fiindcã nu e cu putinþã sã nu te primeascã.
Bogoslovii erau toþi oameni mari, cu barbã ºi cu mustãþi… Unii fuseserã dascãli ºi acum veniserã cu nevestele ºi cu copiii lor la teologie, ca sã se pregãteascã pentru preoþie; alþii terminaserã patru ori mai multe clase gimnaziale, ºi iar alþii fuseserã chiar juriºti ºi acum se întorseserã cu gândul de a se face protopopi. Episcopul trebuia dar sã-l primeascã numaidecât pe Huþu, fiindcã ºi el avea barbã ºi mustaþã.
Eram deci iar fericiþi, cãci acum iar ne întâlneam adeseori cu Huþu; ne întâlneam, însã parcã era între noi o înþelegere tainicã sã nu mai vorbim nici despre Livia, nici despre bogoslovie, nici despre alte lucruri care nu-l priveau decât pe dânsul.
Când m-am întors de vacanþe la Cocorãºti, aº fi voit sã strig tare, ca toatã lumea sã mã audã: “Huþu a fãcut toate examenele”. Însã nu puteam. Aº fi voit sã-i ºoptesc Liviei, cu totul încet ºi în tainã, o vorbã, dar nu aveam destulã inimã, ºi aºa ziceam mereu: “Lasã cã o sã-i spunã el.”
— Prea bine! prea bine! zise dascãlul Clãiþã, când aflã despre hotãrârea lui Huþu. Foarte frumos! Omul trebuie sã adune învãþãturã câtã vreme e tânãr, cãci mai târziu, când are nevastã ºi copii, ar mai voi sã înveþe, dar nu are timp ºi nu are tihnã. Trebuie sã munceascã, pentru ca sã-i poatã hrãni. Când nu are nevastã ºi copii, poate sã facã ce vrea. Pentru cã sã vezi tu: e multã învãþãturã în lume ºi e frumos dacã poþi sã þi-o câºtigi toatã.
Dupã aceea dascãlul Clãiþã a început sã se plimbe prin casã ºi s-a plimbat, ºi s-a plimbat pânã ce s-a oprit iar înaintea lui Huþu ºi a zis tare:
— Foarte frumos! Aºa este! E mai bine popã decât dascãl. Pentru cã sã vezi tu! nu e lucru mai plãcut ºi mai frumos decât sã vezi cum din copilul prost se face încetul cu încetul un bãiat deºtept, apoi un om cuminte cu purtãri bune. Eu vãd la noi în sat: îi cunoºti de departe pe cei ce-au umblat la ºcoalã ºi-þi râde inima, spun eu, îþi râde inima. ªi trebuie sã fie, fiindcã sunt mulþi dascãli. Apoi vezi tu: ºi popa e un fel de dascãl; ºi el poate sã facã mult bine dacã vrea. N-ai nevoie sã fii tocmai dascãl pentru ca sã faci trebile unui dascãl, însã dacã vei fi popã, eºti mai bine plãtit ºi ai mai multã vreme.
ªi s-a plimbat dascãlul Clãiþã, ºi s-a plimbat, ºi tot s-a plimbat, fiindcã-i pãrea bine ºi nu ºtia ce sã mai zicã.
În sfârºit, el s-a oprit, dar n-a zis nimic, ci a stat ºi a privit lung la Huþu, ºi numai dupã ce a privit l-a întrebat:
— Câþi ani mai trebuie sã stai tu pe la ºcoli, pentru ca sã înveþi tot ce se poate învãþa?
— Mult, a rãspuns Huþu, opt, zece ani întregi.
— E mult, Huþule! a zis atunci dascãlul Clãiþã, ºi a rãmas cuprins de gânduri grele, cãci el þinea la Huþu ºi Livia îi era fatã.
Seara a ieºit din casã cu lumânarea aprinsã, a pus lumânarea pe masa cea mare din ºcoalã ºi a urmat a se plimba pânã ce a ars toatã lumânarea, apoi s-a întors iar în casa în care-i dormeau nevasta ºi cele cinci fete, a stat, a privit împrejurul sãu ºi se vede cã-i era greu, fiindcã ºi-a ridicat amândouã mâinile spre cer ºi a zis:
— Doamne! tu eºti bun ºi nu mã plâng, dar dacã mi-ai fi dat un singur bãiat, þi-ar fi pãrut ºi þie bine, vãzând ce om aº fi scos din el.
Dupã aceea dascãlul Clãiþã s-a culcat ºi a dormit bine, fiindcã era obosit de plimbarea cea multã.
Ziua urmãtoare, când a vãzut pe Huþu, el l-a apucat de mânã, l-a privit lung în faþã ºi a grãit:
— Huþule, nu se poate! pentru cã sã vezi tu: nu e cu putinþã! Ai înþeles? Dac-ai fi copilul meu, aº zice: omul care a apucat odatã o cale bunã trebuie s-o urmeze pânã ce nu ajunge la capãt. Aºa te gândeºte, ca sã o duci pânã la capãt ºi ca odatã cocorãºteanul sã zicã: “Mihai Budulea? Îl ºtiu de mic; din satul nostru a ieºit.” Ai înþeles? Tu nu eºti pentru popie. E puþinã învãþãturã la noi ºi legea noastrã nu poatã sã rãmâie de ruºine. Îþi spun eu: nu se poate! Aºa te gândeºte, cã dacã vezi un ungur, sã treci peste el, dacã vezi un neamþ, sã treci peste el, dacã vezi un sârb, care e tot de legea noastrã, sã treci si
Budulea s-a uitat atunci lung la mine, ºi se vede cã nu ºtia: sã mã creadã ori sã râdã de mine?
— Dar atunci, zise el, cum vine cã Huþu strânge toate pietrele pe care le gãseºte pe drum ºi adunã toate buruienile ºi le pune în carte ºi zice cã e aºa ºi aºa ºi mai departe?
— Aºa stã în carte, cã pietrele ºi buruienile au ºi ele firea lor ºi numele lor, pe care le învãþãm ca sã le ºtim.
Budulea s-a uitat iar lung la mine, apoi a început sã râdã ºi a grãit:
— Înþeleg acum! Al dracului neamþul! Înþeleg! Bãieþi nevinovaþi. Nu face nimic: e bine ºi aºa. Încetul cu încetul se învaþã omul cu pãcãliturile, ºi dupã ce-þi vin anii, ºtii ce ai sã crezi ºi ce sã nu crezi. E bine ºi aºa! O fi vreo carte ca Isopia, în care se zice cã dobitoacele vorbesc, poveºti adicã ºi pilde, cum am zice.
De aici înainte Budulea cel bãtrân iar râdea când vorbeai cu el. Însã Buduleasa tot mai era pe gânduri. Se uita la faþa lui Huþu ºi vedea bine cã e ceva ce-l munceºte. Budulea râdea, zicând cã, de! se mai gândeºte cum trece pãmântul prin cornul de caprã, dar ea se supãra de asemenea glume pocite ºi amarul îi era cu atât mai mare.
ªi, în adevãr, ea avea toatã dreptatea, fiindcã Huþu se fãcuse ca un sihastru. Nu-l mai vedeai între oameni, ba chiar nici la dascãlul nu mai mergea singur, ci totdeauna, când voia sã meargã, venea pe la mine, ca sã mergem împreunã, fiindcã îi venea greu sã meargã el singur.
Când eram apoi la dascãlul, el nu vorbea nimic ºi zâmbea mereu ºi se uita la noi, la mine, la Livia ºi la ceilalþi, iarã când nu mai avea încotro, apuca de mâini pe Mili, se uita în ochii ei ºi-o întreba: “Ce mai faci, Mili?” Mili rãspundea cã nimic, ºi Huþu iar tãcea. ªi fiindcã tãcea Huþu, tãcea ºi Livia, tãceam ºi eu, iar Veturia se ducea pe ici încolo. Atunci rãmâneam noi singuri ºi ne uitam unii la alþii ºi tãceam.
Dar odatã, când am plecat, Livia i-a întins mâna lui Huþu ºi l-a întrebat când mai vine, iar el a þinut mâna ei, i-a privit drept în ochi ºi a grãit cu totul aºezat:
— Nu ºtiu. ªtiu numai cã am sã vin odatã ºi sã rãmân aici. Ea atunci s-a roºit la obraji, fiindcã îi era greu de mine, dar tot nu i-a lãsat mâna, ci a grãit dusã pe gânduri ºi cam cu jumãtate de gurã:
— Numai dacã n-ar fi prea mult pânã atunci… Huþu n-a zis da ºi n-a zis ba, ci a plecat, ºi fiindcã el îmi pãrea foarte fericit, eram ºi eu vesel.
Pentru aceea m-am speriat când, peste câteva luni, am aflat cã Livia se mãritã dupã Indrea lui Buduc. Îl ºtiam bine pe acest Indrea. Umblase cu noi la ºcoalã, iar taicã-sãu era directorul ºcolii ºi cel mai bogat om din sat: erau în stare sã facã un asemenea lucru. Am grãbit dar la Huþu ºi, cum mergeam, eram atât de ameþit, încât îmi pãrea cã merg ºi casele cu mine, de nu mai pot ajunge niciodatã pânã la el.
Totuºi, când am sosit la uºa lui, m-am oprit ºi parcã-mi venea sã zic: “Lasã cã-i va spune ea”.
Huþu ºedea la masã cu o carte înaintea sa ºi cu un plumb în gurã. Se vede cã învãþa ceva pe de rost, fiindcã, tocmai când mã hotãrâi sã intru, el zicea cu glas tare: “Aurea prima sata est aetas, quae vindice nullo” .
El se opri ºi rãmase privind uimit la mine. Venisem cu gândul sã-l iau cam de departe; de aceea nu-i spusei nimic, ci zisei:
— Am venit sã-þi spun cã una dintre fetele lui Clãiþã se mãritã dupã Indrea lui Buduc.
— Cine þi-a spus? întrebã el aºezat.
— Maica. El privi lung la mine, apoi luã o bucatã de hârtie, fãcu pe ea un triunghi, scrise la cele trei unghiuri literele A, B ºi C, mai scrise dedesubt ABªACªBC, privi iar la mine, îºi puse cu litere mari semnãtura — Mihai Budulea — ºi, dupã toate aceste, grãi cu glas înecat:
— Când?
— Peste douã sãptãmâni. Poimâine vin sã cumpere. El apucã hârtia, o rupse încet în douã, apoi în patru, cocoloºi cele patru bucãþi în palmã, le bãgã în buzunar, apoi se ridicã ºi stete nedumerit înaintea mea.
— Tu ºtii cã eu am iubit pe Livia, zise el într-un târziu.
— Am vãzut.
— N-ai vãzut nimic. Dar sã nu crezi cã-mi pare rãu.
— Mama zice cã ea nu voieºte.
— ªtiu. Dar trebuie, fiindcã nimeni nu ºtie mai bine decât Clãiþã ce se poate ºi ce nu se poate. Aºa trebuiau sã vinã lucrurile, ºi tu ai sã vezi, peste un an, cã nu-i nimic, cã n-a fost nimic, cã e mai bine aºa.
Îmi pãrea bine cã lui Huþu nu-i pare rãu, deºi eram oarecum dezamãgit, cãci mã aºteptasem la mai mult, ºi fiindcã vedeam în faþa lui un fel de tulburare, care mã fãcea sã cred cã mâine ori poimâine Huþu va vorbi cu totul altfel.
Dar zilele treceau, ºi el rãmânea mereu aºezat, retras ºi înþelept, cum fusese mai nainte.
O singurã schimbare se petrecuse cu dânsul. El, care umbla totdeauna curat ca scos din cutie, acum venea câteodatã cu ghetele nevãcsuite, nepieptãnat la ºcoalã.
Apoi nu mai stãtea de vorbã cu noi, ci umbla mereu cu cei de vârsta lui, iar când Budulea venea la oraº, îl cãuta toatã ziua, ºi adeseori tot nu-l putea gãsi, deoarece nu mai stãtea cu cei doi bãieþi, ºi nici la ºcoalã nu mai venea în toate zilele.
Apoi se fãcuse cam îndârjit Huþu. Odatã, când Budulea cel bãtrân i s-a plâns cã de câtãva vreme nu-l mai poate gãsi, el a rãspuns:
— Nici nu ºtiu ce-þi mai pierzi vremea venind sã mã cauþi; parc-aº fi copil, ca sã porþi mereu grijã de mine…
Auzindu-le aceste, Budulea se întristã foarte ºi, întorcându-se la Cocorãºti, nu mai prindea vorbã cu nici un drumeþ, ci mergea drept înainte, tãcut, singur cu gândurile lui ºi întrebându-se mereu: “Ce-o fi având oare feciorul meu de s-a fãcut aºa de dârz?”
“Sunt pãcatele mele, care au cãzut pe capul lui”, zicea Buduleasa; dar atuncea Budulea se mânia ºi zicea cã nu-i adevãrat, pentru cã orice om cuminte poate sã vadã cã dintr-un cimpoieº nu iese deodatã om cu carte ºi cã el încã dintru început simþea cã lucrul n-are sã iasã bine, dar dascãlul Clãiþã l-a scos din minte.
Iar dascãlul Clãiþã se plimba singur prin ºcoalã ºi iar se oprea, ºi iar se plimba ºi nu mai ºtia ce sã facã.
