Când eu mã hirotoniseam, Budulea cânta Vrednic este în rând cu ceilalþi clerici. Peste câteva luni terminã ºi el cursul ºi se gândea ca, dupã ce va fi stat vreo lunã, douã într-o mãnãstire, sã se facã diacon ºi sã-ºi ieie pãrinþii la sine în oraº.
— Da, mergem ºi noi, zicea Budulea cel bãtrân, ca sã fim împreunã.
Dar el tot nu era cu desãvârºire vesel. Nu se mai îndoia cã Huþu al lui are sã ajungã cu vremea vlãdicã; însã ce folos, când vlãdica nu avea nici nevastã, nici copii, ba chiar nici o casã a lui, ci locuia “la curte”.
Deocamdatã, însã, Huþu nu era decât scriitor la consistoriu, ticluia circulãri, aduna date ºi fãcea expuneri tabelare despre naºteri ºi încetãri din viaþã, despre cununii, despre copiii de ºcoalã ºi despre sufletele din deosebitele parohii. ªi îi era mare bucuria când putea sã le facã pãrinþilor veniþi la consistoriu împãrtãºire despre cele ce-a aflat.
Unul dintre puþinii care voiau sã li se facã mereu asemenea împãrtãºiri era preacucernicia-sa pãrintele Avesalon Toda, om luminat ºi îmbrãcat în reverendã de mãtase, cãptuºitã cu roºu. Când pãrintele Toda venea la ºedinþe, Budulea nu scãpa de el, ci trebuia sã fie la masã împreunã, ca sã vorbeascã mai despre una, mai despre alta, în vreme ce pãrintele Toda asculta, lãsând mai ales pe Budulea sã vorbeascã.
ªi fiindcã era toamnã ºi strugurii se copseserã ºi timpul era frumos, pãrintele Toda a grãit zâmbind:
— Trebuie sã vii pe câteva zile la mine. Dar bagã de seamã, cãci am douã fete mari, care sunt foarte ºirete.
Budulea a zâmbit ºi a zis cã nu poate, fiindcã ºi fiindcã, dar în cele din urmã tot n-avu ce face, ºi s-a hotãrât sã plece.
Pãrintele Toda avea o trãsurã cu patru cai foarte frumoºi; drumul era bun ºi cãlãtoria foarte plãcutã. Acasã, pãrintele Toda avea o casã mare, o curte largã ºi plinã jur împrejur de grajduri, ºoproane ºi hambare. Mai avea prin curte vaci cu lapte, viþei, porci graºi ºi pãsãri o mulþime. În casã, în sfârºit, pãrintele Toda avea o bibliotecã mãricicã, scaunele ºi canapelele cãptuºite aici cu mãtase, colo cu catifea, covoare pe jos ºi multe alte scumpeturi. El avea însã mai ales o protopopeasã, un fecior ca de douãzeci de ani, altul ca de zece ºi douã fete mari.
Budulea era cam ameþit ºi-ºi zicea în tainã: “Pãrintele Toda trebuie sã fie un om foarte fericit”.
Simþind dar cã se aflã într-un cuib de fericire, el era strâmtorat, umbla pe vârful degetelor, fãcea mereu greºeli în construcþia frazelor ºi era foarte nenorocit. Mai ales la masã atât era de zãpãcit, încât nici nu ºtia în care mânã sã þie cuþitul ºi în care furculiþa, ºi aceasta mai ales fiindcã ºedea între protopopeasa ºi Elena, fata mai mare a protopopului, care ºi ea pãrea cam zãpãcitã, cãci nu vorbea nimic ºi se uita din când în când serioasã la el.
Dupã masã el mai începu sã rãsufle. Fetele se puserã la clavir, ºi Malci, cea mai tânãrã, care numai acum câteva luni se întorsese de la cãlugãriþe, începu sã cânte mai întâi o arie nemþeascã, apoi una româneascã, sositã de curând de la Bucureºti.
Budulea Taichii era încântat, cãci n-auzise clavir de când fusese cu cei doi copii de boier, ºi acum parcã i se împrospãtaserã acele timpuri. În urmã cântã dar ºi el Sub aceastã neagrã stâncã, apoi Adio la Moldova, Sus la munte ninge, plouã, apoi un cântec pe care-l ºtia de la Cocorãºti, iar fetele ºi protopopeasa îl rugau mereu sã cânte.
— Trebuie sã ºtiþi, zise el, cã taicã-meu e cimpoieº.
— ªi afarã de aceasta e un om minunat, adause pãrintele Toda miºcat. De câte ori îl vãd, îmi aduc aminte pe fie iertat taicã-meu, care ºi el era scurt, gros, rotund la faþã ºi zâmbea totdeauna ca bãtrânul dumitale.
Huþu era foarte fericit când auzea cã taicã-sãu samãnã cu taica protopopului, ºi fiindcã era fericit, era vesel peste obiceiul sãu ºi nu se mai simþea strâmtorat, ba dupã ce a ieºit prin grãdinã, el însuºi a cerut braþul Elenei ºi a râs din toatã inima când Elena, mai nainte de a-i da braþul, i-a zis: “Se cuvine oare unui cuvios pãrinte sã cearã braþul unei femei nemãritate?”
A râs atunci ºi pãrintele Toda, iar protopopeasa a grãit: “Nu-l lãsãm sã se facã cãlugãr. Þineþi-vã de el, fetelor: trebuie sã-l însurãm!”
ªi fetele se þineau de el, ºi el era vesel, ºi roºea, ºi se simþea bine. Când a plecat apoi, protopopeasa l-a întrebat când mai vine ºi nu i-a dat drumul pânã ce n-a fãgãduit cã vine pe ziua de Sfânta Maria, când era numele ei; fetele au zis cã se duc ele sã-l ia ºi sã-l aducã pe sus, ca pe un fugar, iarã pãrintele Toda s-a sãrutat cu el, apoi l-a petrecut pânã la trãsurã, i-a strâns mâna ºi iar l-a îmbrãþiºat.
Întorcându-se dar spre oraº, Budulea Taichii era foarte gânditor ºi, sosind la consistoriu ºi fãcând expunerile tabelare, el era mereu gânditor, încât oricine putea sã vadã cã dnul Mihai Budulea, arhivarul consistorial, e un om pus pe gânduri.
Fiind însã cã omul care se gândeºte mult scapã ºi câte o vorbã, ºi fiindcã Huþu þinea la pãrintele Toda, el vorbea despre dânsul, ºi îl lãuda, ºi spunea cã ºi protopopeasa e o doamnã prea cumsecade. Pentru aceea îl necãjeau cu fetele protopopului, ºi el nu se supãra, cãci nu ºtia sã se supere, dar se tulbura, ºi atunci îl necãjeau cu atât mai vârtos. Iar când preasfinþia-sa pãrintele episcop auzea cã-l necãjesc pe Budulea, zâmbea ºi el.
Într-o zi, ieºind în grãdinã, preasfinþia-sa s-a oprit privind la Huþu, iar când Huþu s-a dus sã-i sãrute mâna, l-a tras niþel de mânã, ca ºi când ar voi sã-l ducã cu sine.
Huþu a plecat dar în urma lui. În grãdinã, preasfinþia-sa s-a aºezat pe o laiþã, apoi a început sã-l ia pe Huþu pe departe, sã-l întrebe despre parohiile vacante, sã-i cearã pãrerea despre propunerile ce ar fi sã se facã viitorului sinod, iar în vremea aceasta îl scruta mereu cu privirea.
— Când mergi la mãnãstire? întrebã el în cele din urmã.
— Când veþi porunci preasfinþia-voastrã.
— Prea bine, fiule! rãspunse episcopul, apoi rãmase câtva timp pe gânduri. E frumoasã hotãrârea ce ai luat, dar te gândeºte cã, dupã sfintele noastre aºezãminte, timpul ce vei petrece la mãnãstire îþi este dat spre a te chibzui ºi spre a-þi da seama dacã nu mai e nici o dorinþã lumeascã în inima ta ºi dacã poþi sã te dai cu întregul tãu suflet vieþii cuvioase. Dumnezeu nu voieºte jertfã de silã ºi mãnãstirea e locaº de scãpare pentru cei ce nu mai au ce sã caute în viaþã. Dacã voieºti dar sã aduci viaþa ta jertfã întru folosul bisericii lui Hristos, te gândeºte cã jertfa trebuie sã-þi fie curatã, pentru ca ea sã poatã fi bine primitã de cãtre cel ce strãbate ºi cele mai ascunse taine ale inimii omeneºti.
Dupã aceste el se ridicã, întinse mâna spre sãrutare ºi-i sãrutã fruntea, grãind miºcat:
— Cugetul curat e podoaba creºtinului, fiul meu!
