Ce să-i faci? Aşa s-a deprins lumea! După ce vinul a stat de fiert şi începe a se deosebi de drojdii şi a se limpezi, flăcăii vor să se însoare, iară pe fete le apucă dorul de măritiş.
Dar Cosma încă din primăvară pusese temelia pregătirilor de nuntă, căci Toader trecuse de douăzeci de ani şi nu se mai cuvenea să-şi piardă anii bătând căile şezătorilor, iară Simina, soţia lui Cosma, ardea de dorinţa de-a se vedea soacră mare, maică nurorii din casă şi cât mai curând bunică.
Pe când dar vinul fierbea prin butoaie, Simina îşi făcea mereu de lucru prin şopron şi mereu îşi zicea: “Vinul ăsta nu se mai astâmpără”. O zi însă, alta şi iarăşi alta, şi în urmă apoi una de sărbătoare, aceea în care argaţii sloboziră butoaiele pe pălămări groase în pivniţă, întrebându-se în şagă cine oare, şi când, şi de dragul cui va sparge butoiul cel mare şi cu deosebire pe cel mai mic, în care se păstra cel mai bun vin din anul în care s-a născut Toderică.
În sfârşit, după ce toate erau puse la cale, Cosma se aşeză la masă şi privi îndelungat la soţia sa.
Ea dete din umeri.
— Ei! ce zici, nevastă? o întrebă el.
— Ce să zic? îi răspunse ea. Cum vei crede tu mai bine. Înţelegerea era deplină şi nu mai rămânea decât un lucru pe care trebuiau să-l pună la cale, dar acesta era greu şi trebuia să fie făcut cu multă băgare de seamă.
Nu-i vorbă! Mihu şi Safta ştiau de mult când anume vor avea să primească oameni buni la casa lor; dar ei o ştiau după spuse, din câte o glumă scăpată la timp potrivit, o ştiau din gura satului; acum trebuiau să li se spuie după cum se cuvine, cu toată cinstea şi omenia şi fără ca să mai rămâie îndoială dintr-o parte ori dintr-alta.
Întrebarea era dar cine să dea cinstea, cine să ducă vorba şi să primească răspunsul. Trebuiau să fie oameni de frunte, oameni din oameni, oameni care ştiu să zică “bună dimineaţa”, ştiu să potrivească întrebarea şi, mai ales, care ştiu să primească răspunsul, oameni trebuiau să fie, care fac cinste caselor între care se pun.
Cosma dorea ca, trecând oamenii lui de-a lungul uliţei, satul să privească în urma lor şi să zică: “Aceştia sunt oamenii lui Cosma Florii Cazacului” şi ca Mihu, după ce vor fi ieşit din casă, mulţumit, să le poată grăi vecinilor: “Am avut pe cutare şi pe cutare la casa mea”.
Şi lucrul nu e cu totul lesne de pus la cale, căci o greşeală, fie orişicât de mică, ar putea să strice toată înţelegerea şi buna învoială.
Oamenii cumsecade, mai ales după judecata Cosmii Florii Cazacului, sunt puţini şi, dintre aceştia, unul ar fi cum fi, are însă obiceiul de a striga prea tare când vorbeşte, altul e minunat, dar e deprins a face glume proaste, şi iarăşi altul, care ar fi cel mai bun dintre toţi, e cumnat cu Stan, numit Gură-Spartă. Astfel, mai ales Simina nu-şi găsea în tot satul oameni pe plac, şi a trebuit să treacă multă vreme până ce soţ şi soţie s-au înţeles să roage pe Simion al Anei Popii şi pe Mitrea Podarul, amândoi oameni nici prea bătrâni, nici prea tineri, cumpătaţi la veselie şi bine chibzuiţi în potrivirea vorbelor, cu deosebire însă oameni de neam bun şi bine văzuţi în sat.
Făcându-se înţelegerea, Cosma îşi îmbrăcă sucmanul şi porunci să cheme pe Toderică, iar când feciorul intră, tatăl îşi luă pălăria, o puse în cap şi se aşeză.
— Toadere! zise el peste puţin, apăsând asupra vorbelor. Am socotit c-ar fi vremea să te însori.
— De, taică! răspunse Toader. Cum vei socoti d-ta.
— Prea bine! grăi bătrânul. Ce zici? îţi place Marta, Marta Mihului, a Mihului Saftei?
— De, taică! răspunse Toader şi dete din umăr.
— Adică, astfel, ne-am înţeles, încheie Cosma, apoi se ridică, îşi luă băţul şi ieşi cu paşi laţi.
Dacă însă Cosma era pregătit pentru nuntă, nici Safta nu rămase cu mâinile în sân.
Marta era aproape de şaptesprezece ani, adică începuse să fie cam-cam fată bătrână, căci Safta se măritase la vârsta de cincisprezece ani. Să nu ne prindă dar mirarea că ea, încă de mai mulţi ani, era gata să-şi primească peţitorii. Nu împlinise încă cincisprezece ani, când troanele de zestre, împodobite cu flori tăiate în scândură de tei, erau pline de altiţe, de catrinţe, de trâmbe de pânză şi de albituri cusute gata, pline erau şi acoperite cu fel de fel de velinţe lucrate cu mult meşteşug; iară de atunci Marta lucrează mereu, ţese, alege, coase şi aruncă flori pe gerghef, încât zestrea s-a adunat pentru şapte mirese. Prea mult însă niciodată nu se poate aduna, fiindcă cinstea nevestei tinere este de a le face mireselor daruri de nuntă din zestrea sa bogată şi, cu cât mai multe daruri poate face, cu atât mai mare cinste i se cuvine.
Acum bătuse vântul din partea aceea, şi anume Simina trimisese pe Stanca lui Cârcioc, aşa din întâmplare, la Tudora, vecina Saftei, şi Stanca îi şoptise leicăi Saftei c-a auzit de la cineva că are să vie cineva, de undeva, cu un gând bun oarecare. Safta, îndată ce auzi, puse mâinile în şolduri şi îşi zise nedumerită: “Vai de mine, dar de ce să mă apuc!”
Era vremea frumoasă şi se gândi că ar fi bine să puie albiturile să se azvânte. Porunci dar să scoată troanele împodobite cu flori tăiate în lemnul de tei şi să le aşeze înaintea casei pe două scânduri puse pe nişte polobocele.
După ce troanele fură aşezate, leica Safta le deschise pe toate şi începu, dimpreună cu Marta, să scoată, bucată cu bucată, velinţele, catrinţele, altiţele, trâmbele de pânză şi albiturile cusute, să le scoată, să le scuture şi să le întindă pe sfoara legată de stâlpii pe care zăcea lungul foişor şi cerdacul cel mare.
Era frumos şi plăcut la vedere cum, în sfârşit, toată această bogăţie a lucrurilor de mână sta dezvelită în vederea tuturora, şi leica Safta privea din când în când pe furiş la uliţă, pentru ca să vadă cine trece şi cine stă să privească.
În urmă sosiră şi carele de la câmp, şi patru pluguri cu câte patru boi intrară în curtea largă, iar în urma lor venea călare, pe un murg buiestraş, Vasile, feciorul mai mare al stăpânului.
Când argatul voi să închidă poarta în urma carelor, Mihu, care sta în mijlocul curţii, ridică dreapta şi-i zise încet: “Lasă!”
Poarta rămase deschisă. Argaţii voiră să tragă carele în şopron şi să ducă boii la grajd, Mihu iarăşi ridică mâna şi le zise:
— Lasă! Puneţi plugurile la o parte, întoarceţi boii la car şi le aruncaţi câte un braţ de fân.
Aşa făcură argaţii.
— Mâine ducem la moară! le zise apoi Mihu, plimbându-se cu paşi mari prin curte. Scoateţi grâul din hambar şi-l puneţi în saci.
Vasile privea, asculta şi înţelegea; descălecând dar, el îşi legă calul de loitra unui car, luă căciula din cap, îşi netezi părul de pe frunte şi iarăşi puse căciula în cap.
— Măi Mitre, îi zise apoi frăţâne-său, scoate caii la apă. Peste puţin Mitrea scoase din grajd doi cai înalţi şi trupeşi şi-i duse de căpăstru la fântâna din fundul curţii.
Sosiră apoi vacile lăptoase, porcii lacomi, caprele neastâmpărate şi oile blajine.
Pe când, înspre seară, Simion şi Mitrea intrară cu paşi măsuraţi pe poarta deschisă, curtea era plină: slugile aşezau în grămadă sacii cu grâu, boii rumegau la carele puse în şir, slujnicele mulgeau vacile, porcii sfărâmau zgomotoşi grămezile de păpuşoi, caprele se obrăzniceau în toate părţile, oile stau înghesuite într-un unghi al curţii, iară Mitrea se lupta cu caii nărăvaşi.
Mihu, stăpânul, se plimba mereu prin curte, iară Marta, fiica stăpânului, îşi făcea de lucru, împărţind porunci în toate părţile.
Afară, înaintea porţii, sta un copil şi privea, oprindu-şi răsuflarea la cele ce se desfăşurau sub ochii lui.
Când Mihu văzu pe Simion şi pe Mitrea intrând pe poartă, el plecă spre dânşii cu capul ridicat şi legănându-şi alene trupul la fiecare pas.
— Bine te-am găsit! Bine te-am găsit! grăi Mitrea cu faţa deschisă.
— Bine să fiţi primiţi la casa noastră! le răspunse Mihu, întinzându-le mâinile. Dar cum şi unde şi în ce treabă?
— Umblăm şi noi, răspunse Simion, mai încoa, mai încolo…
— Iar treaba ne este mare şi binecuvântată, numai noroc să avem la dânsa, adause Mitrea, privind cu mare băgare de seamă în ochii lui Mihu.
— Norocul, zise Mihu, vine de la Dumnezeu.
— Amin! răspund amândoi. După ce-şi făcuse astfel bineţele cuvenite, toţi trei înaintară spre scările casei. Mitrea însă, ca om cu multă chibzuială, peste puţin se opri şi aruncă privirea peste curte.
— Precum văd, aţi fost astăzi la plug, zise el ca din întâmplare. Unde aţi arat?
— Nici n-aş şti să-ţi spun bine, răspunse Mihu, întorcându-se spre curte. Ştiţi cum e omul când îi cresc feciorii. Abia-i cunoşti musteaţa, şi te scoate din gospodărie. Măi Vasile! urmă el, chemând pe fiul său. Unde aţi arat astăzi?
— În Dosul Plopului, răspunse flăcăul, apropiindu-se.
— Bune pământuri! zise Mitrea, şi, dacă nu mă înşel, erau ogoare.
— Da, sunt bune! grăi Mihu, dând din umeri. Dar sunt mai slabe decât cele de la Vadul-Tătarului.
Pentru ca să-i lămurească, Mihu le spuse apoi câte şi unde-i sunt pământurile, care sunt moştenite de la bunicul său, care sunt câştigate de tatăl său şi care sunt agonisite de dânsul, şi le spune cât rod a adunat estimp, cât an şi cât anţărţ.
Pe când să sfârşească, Simion priveşte la boi şi zice că sunt frumoşi, apoi pleacă toţi trei, ca să-i vadă mai de aproape.
De la boi trec în urmă la vaci, la porci, la oi şi la cai. Pretutindenea Mihu le făcu împărtăşire despre cum şi când şi în ce chip, le spune preţul şi vremea cumpărării, laudă soiul şi scoate la iveală buna prăsilă ieşită din gospodăria sa.
Sosind la vraful de saci, el dezleagă gura unui sac, pentru ca fiecare dintre cei de faţă să poată lua un pumn şi să laude bobul plin. El însuşi ia un pumn, îl scutură, îl priveşte, zice c-a ieşit bine, îl aruncă jos, apoi leagă gura sacului.
Simion ţine pumnul plin la gura unui bou apropiat, iar Mitrea ia câteva boabe între dinţi şi aruncă prisosul între saci, ca să găsească şi păsările ceva.
— Rău ai brodit-o, zise Simion, căci aici ele găsesc în de prisos. Când se îndreptară din nou spre casă, Safta se iveşte, ca din întâmplare, la capul scărilor.
— Vai de mine! cum ne-aţi găsit! le zise ea. Dar să iertaţi. Aşa-i omul cu gospodăria! Oricât te trudeşti, n-o scoţi la capăt.
— Lasă că te ştim cât eşti de harnică, îi zise Mitrea.
— Dar uite ce velinţe! Unde le-ai cumpărat, de-ţi sunt atât de frumoase?
— Vai de mine! Eu să cumpăr? strigă Safta. M-a ferit Dumnezeu! Tot din casa mea!
— Nu te cred, grăi Mitrea cu răutate. Prea sunt de-a degete tinere.
— Şi oare nu am fată mare? zise leica Safta.
— Ei, grăi acum Simion. Ai brodit-o, vere Mitrea. Ai brodit-o!
— Aşa mai înţeleg şi eu, glumi acesta. Dacă e vorba de fată mare, apoi noroc să aibă!
— Norocul vine de la Dumnezeu! le răspunse leica Safta.
— Amin! ziseră amândoi, schimbând o privire plină de înţeles.
După aceste, plecară de-a lungul foişorului, iară Safta începu să le spuie care, când şi cum şi în ce chip. Cele mai multe erau lucrate în casă; pe ici, pe colo erau întinse câte o velinţă mare, câte o catrinţă bogată ori câte o pereche de altiţe, lucruri primite în dar de la cutare dintre rudeniile din satele mai depărtate ori lucruri moştenite de la bunica ori chiar de la mama bunicii.
Pe când ajunseră să intre în casa cea mare, unde pereţii sunt acoperiţi cu zaveze şi împodobiţi jur împrejur cu fel de fel de vase, începu a se întuneca, şi Marta intră să pună două lumânări pe masă şi să le zică oaspeţilor “bună seara”.
— Noroc să ai, nepoată! îi ziseră oaspeţii.
— Norocul, răspunse Marta roşind, vine de la Dumnezeu!
— Amin! ziseră ei şi astă dată. Acum nu mai rămânea îndoială că lucrul se poate pune la cale. Nici tată, nici mamă, nici fată nu a zis: “Va da Dumnezeu şi norocul cu vremea”, o vorbă foarte neplăcută la asemenea prilejuri. Simion şi Mitrea începură dar, pe departe şi mai pe aproape, apoi mai de-a dreptul şi mai lămurit, până ce n-ajunseră la vorba făţişă. Safta şi Mihu se mai făceau că nu înţeleg, în urmă nu îndrăzneau să creadă şi erau uimiţi de cinstea ce li se face, în sfârşit, spuneau că nu sunt încă gata precum ar dori, că le vine greu a se despărţi de singura lor fiică… la urma urmelor — că teacă… că pungă, până ce Mitrea nu se ridică vesel şi grăi:
— Vasăzică, lucrul e gata, numai să vrea şi fata!
— Ei, aşa i-o fi fost ursita! grăi Mihu, zâmbind cu mulţumire. Leica Safta îşi supse buzele şi zise:
— Să o întrebăm pe ea. Ce mai ştii? fetele sunt cam de capul lor. Zicând aceste, ea chemă pe Marta să mai aducă o garafă de vin.
— Ei, dar în grabă ne laşi, nepoată! grăi Simion când ea voi să iasă. Nici nu te-am văzut precum dorim să te vedem.
Marta se opri tulburată.
— Se şopteşte că ai să te măriţi! zise Mitrea glumind.
— O fi! îi răspunse Marta zâmbind. Dar eu nu ştiu nimic.
— Şi dacă noi am şti?
— Mi-aţi spune şi mie! le zise ea.
— Asta-i, vere, asta! grăi Simion, că nu ştim nici noi; dar se zice, îi spuneam tocmai vărului Mihu, c-ar fi să te peţească Toderică, îl ştii acum! Şi se teme…
El tăcu, şi Marta tăcu, şi toţi tăcură. Cuvântul următor trebuia să fie al mumei; ea se apropie dar de Marta şi-i zise:
— Ei, spune, ce-ai zice tu? Marta dete din umeri şi grăi:
— Cum a vrea tata.
— Noroc să ai, grăiră amândoi oaspeţii, ridicându-se de pe scaun, iară Mihu simţi o deosebită răcoare la inimă văzând că lucrurile se fac atât de pe voia lui.
Cu aceste, toată treaba era pusă la cale şi luându-se înţelegere ca peste trei zile, adică duminică, junele să vie cu părinţii şi cu oamenii săi să peţească după obicei şi să se facă logodna.
Cei doi trimişi plecară cu răspunsul, Marta le sărută mâinile, iară Mihu şi Safta îi însoţiră până la portiţă.
