Satul se gătea de nuntă. În sfârşit, avea să se petreacă lucrul pe care oamenii îl aşteptau atât de demult. Încă duminică se vorbea că peste săptămână Toderică va peţi pe Marta, iară joi, când trecu prin sat ştirea că Cosma Florii Cazacului îşi va trimite oamenii la casa Mihului, nevestele şi fetele mari nu se mai putură stăpâni şi plecară, pentru ca, trecând pe dinaintea porţii deschise, să vadă cum îşi aşteaptă Marta peţitorii.
Seara, toată lumea ştia cum s-au petrecut lucrurile, ce a zis Mihu, ce-a zis Safta, ce-au zis Mitrea şi Simion şi în ce chip Marta a stat înaintea lor şi a zis că are să fie cum vrea Mihu, stăpânul casei, fiindcă astfel se cuvine să răspundă o fată de casă bună. Unul văzuse cum Mihu şi Safta au petrecut pe Mitrea şi pe Simion până la portiţă; altul auzise cum i-a rugat să spuie sănătate şi voie bună viitorilor cuscri şi să-i dorească de bine junelui, şi iarăşi altul a văzut pe Simina foarte veselă şi a fost prin apropiere când oamenii s-au întors la casa ei. Pentru ca să facem vorbă scurtă: gura satului se pornise ca niciodată mai nainte.
Dar vorbele multe izvorau din bucuria obştească. Nu era în sat nici un om care nu s-ar fi simţit părtaş la bucuria celor două case, căci unii erau rude, alţii cuscri ori prieteni şi iarăşi alţii fini sau oameni ce se ţineau de una ori de alta din cele două case fruntaşe. Avea dar să fie o nuntă de care se va vorbi prin fii şi nepoţi, o nuntă a satului întreg, încât ospeţia, chiotele, jocul şi voia bună şapte zile şi şapte nopţi să nu se mai curme, căci acum o dată este un Mihu care-şi mărită fata după un fecior de seama lui, şi cine ştie când se va mai pomeni o asemenea potriveală!
Fetele şi nevestele ardeau de neastâmpăr să vadă găteala de mireasă a Martei, să vadă podoaba cununiei, rubedeniile sosite din alte sate, călăreţii trufaşi ai junelui, şi le trecea un fior plăcut când se gândeau la toate aceste.
Nu rămânea îndoială că Miron are să fie vătavul voinicilor, deoarece este bun prieten cu Toderică şi prea mult ţine la Marta. Deocamdată însă nici logodna nu era făcută, şi lucrul era o taină despre care nu se putea vorbi făţiş şi fără de cotituri decât în casă.
Aici apoi se făceau pregătirile penru logodnă, dar cu totul în tăcere, ca din întâmplare, şi astfel ca stăpâna casei totdeauna să poată zice: “Vai de mine! Cum ne-aţi găsit! Dar să fie cu iertare, că ne găsiţi atât de puţin pregătiţi”.
Făcând pregătirile, Safta şi întreaga ei casă se aflau în o veselă mişcare.
Era mândră Safta că-şi poate mărita fiica, că poate primi oameni şi nuntaşi şi că-şi poate desfăşura comorile. Din când în când însă o cuprindea înduioşarea. Toate erau bune, toate frumoase, dar Marta ieşea din casă. Când se gândea la aceasta, se aşeza întristată, începea să-şi şteargă lacrimile şi, dacă Marta îi era în apropiere, îi acoperea faţa de sărutări.
Mihu nu plângea, nu-şi săruta fata, chiar nu vorbea: el mormăia mereu ca un urs îndârjit. Îi era crescută Marta la suflet, şi acum, când se gândea că veselia casei lui se depărtează, nimic nu-i pria, nimic nu-i era pe plac, nimeni nu ştia să-i vorbească după dorinţă. Grozav i se părea lumea înrăutăţită: argaţii, feciorii săi, nevasta, vecinii, toată lumea se schimbase, şi numai Marta era, şi chiar mai mult decât altădată, un leac de alinare pentru orişice suferinţă.
Dar toate ca toate! Un lucru însă nu-i putea intra Mihului în cap: cum adică un flăcăiandru să vie, să-i ia fata din casă, şi el însuşi, care a crescut-o şi a păstrat-o ca pe lumina ochilor săi, să zică: “Ia-o şi te du cu ea!”
Ceasuri întregi Mihu se plimba necăjit şi frământat de gânduri prin casă şi mereu îşi zicea: “Aşa trebuie să fie! Nici alţii nu sunt mai buni decât tine. Oricum o suceşti, tot aici ajungi.” Aşa zicea el, dar nu se putea împăca cu acest gând.
Marta, în sfârşit, era mireasă. Mireasă! Când această gândire i se ivea în suflet, o trecea un fior dezmierdător, un fel de beţie care o seca de puteri.
Această gândire stârnea într-însa o mulţime de altele, care mai de care mai străine şi mai tainice, gândiri pline de farmec, care-i aprindeau inima şi apoi iarăşi o umpleau de răceală. Era o viaţă nouă de care se apropia, o viaţă necunoscută, şi această necunoştinţă în o clipă da loc celor mai dulci nădăjduiri, şi în alta celor mai îngrozitoare temeri. Era să părăsească mumă, tată, fraţi, casa părintească, tot ce-i era lipit de suflet şi sta uimită ca de un lucru pe care nu-l putea crede; dar dincolo de această uimire era farmecul unei vieţi pe care parcă ai putea-o umplea după cum te poartă gândul. Acum zilele i se păreau prea lungi şi peste puţin se înspăimânta de scurtimea lor. Acum ar fi dorit să fie aproape de Toader şi să privească în ochii lui binevoitori, şi peste puţin îi venea să fugă la mumă-sa şi să strige:
“Mamă, nu mă mărita!” Şi iarăşi chipul lui Miron se arăta în sufletul ei; îl vedea înaintea ei atât de viu, atât de a vorbind, încât parcă razele soarelui cădeau asupra lui şi l-ar lumina. Şi atât se simţea de uşurată când se pierdea în gândurile despre dânsul, atât de bine se simţea când şi-l închipuia în apropiere, şezând lângă dânsa, vorbindu-i în graiul lui cel limpede şi ademenitor, apucând-o de mână, cuprinzând-o cu braţul şi zicându-i: “Marto!”
Nu-şi închipuia ce-ar zice Miron mai departe, dar atât de fericită se simţea când şi-l gândea astfel, grăind cuvântul “Marto”, încât iarăşi şi iarăşi sufletul i se umplea de chipul lui.
Ceasurile treceau, şi în trecerea lor ea tot mai mult se ameţea, încât, sosind ziua de sâmbătă, ea umbla buiguită fără de a-şi mai putea da seama despre vreun gând hotărât.
Era ajunul zilei în care trebuia să se logodească cu junele ce-i fusese ales din copilărie, junele pe care se obicinuise a-l privi ca pe viitorul ei soţ, junele care-i era drag şi care o avea în drag; cu cât însă ziua se apropia de cădere, cu atât mai viu i se ivea într-însa dorinţa de a face să se amâne această logodnă. Oricând, numai acum nu, când se afla într-o stare, singură nu ştia cum, dar o stare în care logodna îi părea peste putinţă.
Dar, acum întâia oară în viaţa ei, Marta simţea că nu poate să spuie nimănui ceea ce gândeşte. Nu-şi găsea loc de astâmpăr, dorea de singurătate, îi venea să plângă şi se retrase pe o laiţă ce sta în fundul grădinii, sub un păr cu frunzele îngălbenite.
Safta, care pretutindenea o căuta cu privirea, o văzu intrând în grădină, o văzu aşezându-se pe laiţă, merse apoi, închise portiţa şi se întoarse cu ochii plini de lacrimi în casă.
Ziua încetul cu încetul se învălui în noapte, liliecii şi gândacii tomnatici începură să zboare prin aer, luna plină se ridică în dosul dealului acoperit cu pădure, pe cerul senin. Era o seară liniştită, numai din când în când străbătea câte un freamăt printre frunzele copacilor, se auzea mugetul unei vaci ori lătratul unui câine.
Deodată, prin liniştea serii, de departe, ca prin vis, străbate de pe dealul din dosul grădinii sunetul unui fluier, o doină ce se ridică şi cade ca un şir de mărgăritare.
Marta tresare şi se ridică asemenea unei căprioare speriate, ascultă, oprindu-şi răsuflarea, la dreapta şi stânga, înşiră sunetele, alcătuieşte doina, apoi faţa i se înseninează şi se umple de strălucire.
“El”, strigă ea pierdută în înţelesul acestui cuvânt, apoi se porneşte ca fiind cuprinsă de-o vrajă, iese pe portiţa din dosul grădinii, trece prin gardul de spini ce împrejmuieşte viile şi merge dusă, fără de gânduri, înfierbântată, cu părul desfăcut, cu ochii plini de văpaie, cu obrajii aprinşi, cu buzele cuprinse de tremurare, cu pieptul mişcat de viforul inimii, merge drept pe calea sunetului dulce şi duios, printre rândurile de viţă, prin desimea tufişului, tot mai iute, tot mai neastâmpărată, tot mai îmbătată de fericirea apropierii.
În sfârşit, vede murgul păscând şi pe Miron rezemat de un stejar singuratic, îl vede şi ochii i se împăienjenesc.
— Miroane, Miroane! ţipă ea dezmierdată şi fuge lângă dânsul. Miron aude glasul plin de simţire, o vede grăbind spre el şi rămâne cuprins de uimire.
— Marto! Ah, Marto! strigă el, apoi, deznădăjduit, aruncă fluierul, face un pas înainte şi o cuprinde în braţele sale bărbăteşti.
— O, Doamne! şopteşte ea, închizându-şi ochii. Cum te iubesc, Miroane, cum te uibesc!
Gurile lor se împreună în o lungă sărutare, obrajii ei se umplu de lacrimi, şi astfel rămân câtva timp încremeniţi în apropierea stejarului, sus, pe coasta luminată de razele lunii gânditoare.
Într-un târziu, Miron îi privi îndelung în faţă.
— Marto! zise el încet, o singură dată trăieşte omul, dar aş dori să mor în clipa aceasta. O! cât de mult am gândit, cât de mult am visat, cât de des am furat fericirea, închipuindu-mă fericit. Tu n-ai fost la munte, nu cunoşti podoabele lumii. Când cerul e senin şi vânturile se aşază la odihnă, auzi de jos, din vale, murmureala pâraielor, un zgomot aşa şi veşnic tot aşa, atunci îmi iau fluierul, gândesc la tine şi cânt. Cântecul îmi sfâşie inima, dar cânt ca să mi-o sfâşie. Când se stârneşte apoi viforul şi copacii se încovoaie, crapă şi ies din rădăcini, când puhoiul năpădeşte, atunci privesc înspre dealul ăsta, îl caut din ceaţă şi, când îl văd, mi se sfâşie inima, dar îl caut, ca să mi-o sfâşie. De când te-am văzut, Marto, parcă am şapte vieţi: atât am trăit, atât am gândit, atât m-am zbuciumat, încât e minune că nu m-am mistuit. Iar acuma, când te simt în braţele mele, îmi vine să cred că tot te visez şi, ştiind că nu visez, parcă mă topesc, mă sting, mă mistuiesc!
El tăcu.
— Vorbeşte! îi zise Marta cu stăruinţă.
— Ah! de ce-ai venit aici? grăi Miron cu amărăciune. Ce gând te-a purtat? Care ursită te-a mânat? De ce nu mi-ai lăsat liniştea amărăciunii, pe care o iubeam atât de mult? Nu am dorit niciodată mai mult decât atâta. Într-un an o vorbă bună, o privire blândă, o strângere de mână. De când am auzit însă că în adevăr te măriţi, mă cuprind gânduri nebune şi umblu pribeag prin lume; nu-mi mai ştiu de turmă, nu-mi mai ştiu de ciobănie, ci stau pironit lângă acest stejar şi privesc uscându-mă spre curtea voastră.
— Ah! îi zise Marta deznădăjduită. Mă cuprinde groaza când mă gândesc, dar aşa vrea tata.
— Ce vrea tata? strigă Miron. Nu mai vrea nimeni nimic. Acum nu te mai scoate nimeni din braţele mele. Ori eşti a mea, ori — o, Doamne, fă să n-o zic într-un ceas rău — ori te ucid cu mâna mea. Nu-mi mai sunt stăpân.
Marta se alipi mai dinadins de dânsul. El însă deodată o dete la o parte.
— Du-te! îi zise apoi. De ce-ai venit? De ce mă duci în ispită? De ce mă scoţi din minţi?
— Miroane! grăi dânsa înduioşată, apropiindu-se de dânsul şi cuprinzându-l din nou cu braţele ei rotunde. Nu mă trimite! Lasă-mă să vin mereu la tine, să stăm împreună, să ne plângem de lume, să ne povestim dragostea. Miroane! strigă apoi din nou şi îl sărută. Nu mă lăsa, căci pier!
Miron sta zguduit de lupta ce se petrecea în sufletul lui. Numai acum ajunsese a-şi da pe deplin seama despre cele ce se petreceau cu dânsul. Încetul cu încetul, faţa lui se umplu de o liniştită asprime.
— Marto! grăi el încet. Noi trebuie să ne despărţim pentru totdeauna. Ceasul acesta e zestrea vieţii noastre. Nu uita că eşti fiica Mihului. Ce ar zice lumea dacă te-ar vedea aici cu mine?
Marta tresări şi privi înspăimântată împrejur, apoi se îndreptă şi rămase tulburată înaintea lui.
— Da! mă duc, zise ea, dar să ştii că mă prăpădesc.
— Dumnezeu să-ţi binecuvânteze tot pasul! grăi Miron trist, apoi o cuprinse în braţe, o sărută şi după aceea se despărţiră în tăcere.
Păstorul privi timp îndelungat spre sat. Într-un târziu se mişcă, îşi ridică fluierul, îl puse pe genunchi şi-l frânse, aruncând bucăţile la dreapta şi la stânga, apoi încălecă pe buiestraş şi plecă spre munte.
