Ioan Slavici | Nuvele | Gura satului | Partea VII

Publicat deMadalina Marcu

Casa lui Mihu era tristă şi mâhnită, tinereţea şi darul veseliei pieriseră din ea.

Safta, harnică gospodină, şedea retrasă şi tăcută ceasuri întregi, fără de nici o treabă şi departe de plăcutele griji ale casei. Dumnezeu îi dăduse destul; avea din ce să trăiască şi nu se temea că-i vor rămânea copiii necăpătuiţi.

Mihu, stăpânul mândru de bogăţiile sale, dimpotrivă, din zori de zi până seara târziu muncea alăturea cu slugile. Feciorii îi erau încă tineri; le mai rămânea destulă vreme să muncească.

Marta, în sfârşit, era blândă, harnică şi totdeauna în voie bună, gata de a le zâmbi celor ce-i privesc în faţă; dar ea nu mai era copila zburdalnică ce răsfăţa lumea prin neastâmpărul veseliei. De pe o zi pe alta sângele îi pierea din obraji şi vinele tot mai mult îi străbăteau prin pieliţa albă a mâinilor.

Despre întâmplările petrecute nimeni nu mai cuteza să vorbească, şi această tăcere, purtarea liniştită şi prefăcuta uitare îl umplea pe Mihu de îngrijare. Parcă se temea de ceva şi, oriunde privea, el nu vedea decât o mustrare ascunsă. Sub acoperământul casei sale era mereu nedumerit, iar când ieşea între oameni nu-şi mai găsea cumpătul şi buna chibzuială de mai înainte, fiindcă se ştia judecat în taină şi nu ştia judecata lumii. Ar fi dorit să vadă pe cineva plângând, dar nimeni nu plângea. Ar fi dorit să-l mustre cineva, dar nimeni nu cuteza. Ar fi dorit să se mai întâmple ceva, dar întâmplările se înşirau după obiceiul vremilor. Nu putea să-şi dea seama ce doreşte; simţea însă că lucrurile îl supără şi că nu mai pot rămânea cum sunt. Toată casa i se schimbase, fără ca să poată înţelege destul de lămurit pentru ce. Inima i se umplea de amărăciune când vedea că nimeni în lume nu-şi mai deschide sufletul înaintea lui şi că a ajuns a fi străin chiar între pereţii casei sale.

Adeseori sta şi privea aşa în lume, da din umeri şi iarăşi urma lucrul. Era o supărare în casă, dar avea să treacă şi asta.

Zilele treceau însă, şi nimic nu se schimba. De pe o zi pe alta îşi pierdea răbdarea, se mânia fără ca să ştie pe cine şi-i venea poftă de ceartă. Pierduse ceva ce nu mai putea găsi; era obişnuit cu o mulţime de lucruri, care nu i se mai puneau în cale; îi lipseau rostul obişnuit şi tihna de toate zilele.

Cosma îi sta Mihului greu pe inimă. El era vinovat de toate; pentru el se urmează lucrurile cum s-au urmat. Dar socoteala era încheiată şi Cosma parcă nici nu mai trăia pe faţa pământului.

Într-o duminică, întorcându-se de la biserică, Mihu găsi pe Safta şezând singură la fereastra din casa cea mare. Atât era de adâncită, încât tresări când îl simţi intrând în casă.

Mihu nu se mai putu stăpâni.

— La ce te gândeşti, nevastă? grăi el.

— La ce să mă gândesc? îi răspunse ea. Ştii cum sunt gândurile: vin cu sila şi se duc fără de veste.

— Aşa-i! zise Mihu uşurat. Dar, când ochii lor se întâlniră din nou, el văzu furişându-se o lacrimă din ochiul soţiei sale.

— Safto! zise el cam aspru. Prea te dai după fată.

— Dar n-o vezi cum e? îi răspunse nevasta cu amărăciune.

— Ce zice? întrebă Mihu liniştit.

— Nimic! grăi Safta. Nu vrea să se dea în vorbă despre dânsul. Mihu rămase câtva timp cuprins de o vie îngrijare.

— Safto! grăi el hotărât. Să o mărităm după el.

— Fă cum vrei, răspunse ea.

— Să fac cum vreau? zise Mihu. Ori nu văd că v-aţi pierdut odihna şi v-aţi schimbat firea? O să mă duceţi până la anul tot aşa. Vreau cum vreţi voi!

— Mihule! grăi acum Safta. Nu zice că noi voim! Tu eşti stăpân în casă; tu fă cum vei chibzui.

— Aşa-i! zise Mihu tulburat. Aşa-i! zise iarăşi, ridicându-şi mereu părul de pe frunte. Aşa-i! eu am să hotărăsc.

Ar fi dorit ca Safta să mai zică ceva; Safta însă, văzând că el nu mai zice nimic, tăcu şi ea. Astfel au stat, fiecare cu gândurile sale, până ce a intrat Marta, ca să întrebe dacă nu vor să şadă la masă.

Mihu acum simţea pe umerii săi întreaga sarcină a lucrurilor viitoare, dar nu se putea hotărî. Dacă ar fi fost cineva să-l împingă într-o parte ori în alta, fie un copil, fie chiar unul dintre slugile sale, el s-ar fi bucurat; acum însă chiar nici Safta nu-i mai zicea: “Eu nu zic să faci, bărbate; cred însă că ar fi bine.”

Era în sufletul lui o luptă care de la sine nu se mai putea curma, şi în câteva zile această luptă îl secă de puteri. Miercuri luă un fel de hotărâre, îşi puse în gând să cunoască, înainte de toate, pe Miron, iar joi de cu zori plecă la munte, zicând că merge să vadă turma dusă la jir.

Seara, când se întoarse, buiestraşul era plin de spumă. Mihu descălecă încet, iar când Safta îl întrebă despre trebile zilei, el răspunse scurt şi cuprinzător: “Toate sunt bune!”

A găsit stâna lui Miron, dar pe Miron nu l-a mai găsit. Plecase cu vreo trei săptămâni mai înainte. Îşi vânduse partea din turmă, îşi luase viţeii şi juncanii şi plecase, nimeni nu ştia unde şi nimeni nu ştia pentru ce. Se dusese în lume.

Mihu tăcea, deşi era cuprins de o vie părere de rău. Marta, fata lui cea înţeleaptă, tot mai strâns i se lipea de suflet, se simţea parcă anume făcut de Dumnezeu numai de dragul ei, şi chiar feciorii îi păreau străini.

Dară Marta era mulţumită şi nu mai cerea nimic, iară el însuşi nu mai avea nici o dorinţă pentru dânsa.

Era tristă casa lui Mihu, tristă şi mâhnită…

S-ar putea sa iti placa…

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...