Ioan Slavici | Nuvele | Gura satului | Partea VIII

Publicat deMadalina Marcu

Vremea dă şi vremea duce: vremea e stăpâna lumii. Trecuseră doi ani de zile de când casa lui Mihu fusese zguduită. Farmecul întâmplărilor stinsese dureri şi dorinţe, dar nu a putut pune inimile la locul lor de mai nainte.

Despre Miron nu se mai vorbea prin sat decât din când în când, pe la şezători sau în serile de iarnă, când fetele şi flăcăii se adunau la clacă. Şi atunci însă vorbele se înşirau ca într-o poveste rămasă din bătrâni. Toată lumea ştia că Miron s-a dus în lume; nimeni însă nu ştia unde s-a dus şi ce s-a făcut. Unii credeau c-a intrat în oaste, alţii că a trecut munţii şi iarăşi alţii credeau că a trecut în Ţara Turcească şi că nu se va întoarce decât cu chimirul plin de galbeni. Singură Marta ar fi ştiind unde e Miron, dar nimeni nu cuteza să o supere cu întrebări, fiindcă ştia de mai nainte că-i va tăia vorba. În casa lui Mihu, Miron era uitat; Safta de mult nu se mai gândea la el, iar Mihu numai atunci îşi aducea în treacăt aminte, când prietenii buni îl apucau cam pe departe despre măritişul fetei, lăudându-i pe câte un flăcău ce ar fi bun de ginere în casă. Mihu îşi aducea aminte privirea cu care îl întâmpina fiică-sa când era vorba de asemenea lucruri, se făcea că nu înţelege şi se întorcea mâhnit acasă.

Nu mai erau vremile de demult. Mihu zidise casa de alături, pe care şi-o gândise odinioară atât de frumoasă. Vasile se însurase şi avea un copil. Tata şi feciorul erau vecini şi oameni de aceeaşi casă, cum le venea mai bine. Safta avea noră în casă şi nu avea, când i-ar fi fost cu supărare. Nepotul era când la mama, când la bunica şi când iarăşi la mătuşa, era purtat de pe braţ pe braţ şi le da tuturora de lucru şi pe toţi îi întinerea.

Şi Toader se-nsurase.

— N-am zis-o? strigau nevestele, pe când era logodit cu Anica Podarului. Şi orbul putea să vadă cât de colo!

Se vorbea că Mihu era să fie nun, deoarece ţinea foarte mult la cinstea cumetriei şi e mare om de casă acela care ne cunună copiii şi ne botează nepoţii. Dară Cosma nu ştia dacă Mihu ar fi bun voitor de a primi, iar Mihu era jignit şi nu-i venea să se arate doritor de cinstea cumetriei.

Mihu, cu toată casa, a fost poftit la un scaun de odihnă, un pahar de băutură şi mai multă voie bună, şi, poftit fiind, nu putea să lipsească. La nuntă apoi, încetul cu încetul, sufletele se deschiseră; înspre seară, Safta se sărută cu Simina, iară la miezul nopţii Mihu strânse mâna cu Cosma.

— Să trăieşti, cumetre! îi zise el din toată inima! Dacă nu-mi eşti, ţin să-mi fii, cu voia Domnului, ţin să-mi dai cinstea aceasta!

— În partea mea e cinstea! răspunse Cosma, îndreptându-se cu mândrie, înalt şi gros.

S-a schimbat casa lui Mihu, s-a schimbat satul, lumea întreagă s-a schimbat; numai Marta rămăsese tot cum a fost, blândă, harnică şi totdeauna în voie bună. Dar atât de demult era că Marta fusese tot astfel, încât nimeni nu-şi mai aducea aminte de vremile acelea în care era altfel; lumea se deprinsese cu firea ei, şi parcă ea totdeauna a fost fată înţeleaptă. Acasă, la biserică, la joc, la clacă, la nuntă, pretutindenea faţă cu oamenii ea se arăta scurtă la vorbă, în voie bună şi plină de bunăcuviinţă: aşa o ştia Safta, aşa Mihu, aşa o ştia lumea întreagă.

Numai câteodată ea îşi pierdea răbdarea obişnuită. Cu deosebire de când se făcuse bunic, Mihu începu a fi stăruitor. Îşi vorbea mereu despre perii încărunţiţi înainte de vreme; se tânguia că n-a avut noroc, spunea mereu că o singură dorinţă ar mai avea în viaţă; ba într-un rând îi vorbi Martei depre vredniciile lui Lepădat, feciorul lui Petrea Dogarul, şi în alt rând despre Dinu, feciorul lui Popa Nichita, preotul din Bălăşeni.

Când se apropia toamna, Marta pe zi ce mergea se făcea tot mai nedumerită şi mai gânditoare, adeseori era tristă, dorea singurătate, în sfârşit îşi pierduse liniştea. Adeseori, când serile erau frumoase, îi plăcea să stea vreme îndelungată pe laiţa din fundul grădinii, cu capul rezemat de tulpina părului şi pierdută în gânduri nehotărâte.

— Marto! îi grăi Floarea, soţia lui Vasile, văzând-o pierdută astfel în gânduri. Ia mai lasă gândurile! Nu te întrista. O dată-i lume, o dată-i tinereţe!

— Eu să mă întristez? întrebă Marta uimită. Dar pentru ce?

— Pentru ce? grăi nevasta. Te văd că stai mereu pe gânduri.

— Eşti nu ştiu cum, grăi Marta cu vioşie. Uite, urmă apoi mai încet, tu poate că nici nu-i înţelege: stau ici şi privesc în lume, îmi închid ochii şi privesc mereu şi nu gândesc nimic. E, nu ştiu cum, minunat locul!

Floarea dete din umeri.

— Şi te gândeşti la el, zise ea apoi cam necăjită.

— La el? întrebă Marta, privind-o cu ochii mari. La cine? Deodată ea se cutremură şi se îndreptă spre Floarea.

— Înţeleg! zise zâmbind. Da! mă gândesc câteodată, dar foarte arareori… E mult de atunci; parcă nici nu-i adevărat.

— Ei bine! atunci pentru ce nu vrei să te măriţi? grăi nevasta.

— Nu cumva crezi că pentru el? o întrebă Marta speriată.

— Dar ce altă să cred?

— Să vorbim despre alte lucruri, îi zise Marta. Ştiu că n-ai să mă înţelegi! Atât mă simt de bine aşa cum sunt, încât nu mă pot hotărî să mă mărit.

Floarea iarăşi dete din umeri, dar, privind în faţa Martei, nu mai îndrăzni să-i vorbească despre măritiş. Ele mai steteră câtva timp de vorbă, apoi se întoarseră în curte.

Înainte de a dormi, Marta se gândi timp îndelungat la Miron. Ar fi dorit să ştie ce s-a făcut, unde este şi cum îşi petrece zilele. Dar această dorinţă, odinioară atât de vie, încât îi punea sângele în fierbere, acum era ca o blândă suflare de vânt, de care frunza plopului abia se clatină. Şi-l închipuia, dar nu putea să-l mai vadă înaintea ochilor închişi. Era şters din sufletul ei, şi în urma lui nu rămăsese decât o plăcută aducere-aminte a şirului de întâmplări şi zguduiri sufleteşti prin care trecuse. Dar această aducere-aminte era atât de plăcută, încât Marta îşi strânse ochii şi suspină când gândi că şi aceste urme vor mai pieri din sufletul ei. Ar fi voit să plângă, şi nu putea. Grozav îi părea viaţa de deşartă: nici o dorinţă şi nici o durere nu mai vedea într-însa.

Era duminică. Marta se duse la biserică şi după prânz petrecu până în amurgul serii la joc.

Seara, întorcându-se de la joc, se opri cu tovarăşele ei la Fântâna Corbului, se aşeză pe doaga fântânii şi stete câtva timp gânditoare.

— Ţineţi voi minte când ne cânta Miron din fluier? zise ea, şi întâia oară după doi ani de zile începu să vorbească despre dânsul.

Pe când sosi acasă, luminile se aprindeau. Erau oaspeţi la casă. Încă de joi, Pintea Dubăul trecuse cu vite la târg şi stătuse câteva ceasuri la prietenul său, Mihu, având cu sine, ca din întâmplare, şi pe tovarăşul său, Manea Vătafului. Acum ei se întorceau de la târg şi, după cum îi poftise Mihu, trăseseră la gazdă, pentru ca mâine-zi să plece mai departe, fiindcă era cale de o zi până la Valea-Sărată, tocmai dincolo de munte.

Marta ştia de ce e vorba. Încă vineri seara, Safta îi spusese că Manea e un om foarte cumsecade, aşezat şi cam ştiutor de carte. El avusese nevastă şi doi copii, dar i-au murit, sărmanul de el.

La cină era masă mare. Pintea, ca om sfătos, ţinea firul vorbei când cu Mihu, când cu Safta, când cu Vasile; vorbea însă mai ales despre “la noi” şi “la d-voastre” şi zicea mereu că, dacă n-ar fi om cu casă, şi-ar căuta aici o nevastă şi nu s-ar mai întoarce.

Manea, un om cam de treizeci de ani, scurt şi spătos, cu mustaţa groasă şi cu ochii mari, şedea rezemat pe spatele scaunului, da din umeri, zâmbea din când în când, dar nu sporea vorbele.

Toată seara Safta şi Floarea erau vesele, Vasile sta retras, iară Mihu se mişca nerăbdător pe scaun. Marta era blândă, deşteaptă şi mai în voie bună decât de obicei.

După masă Mihu căută să fie singur cu Marta, iară ea nu-l ocoli. Privirile lor se întâlniră, dar Mihu nu ştia cum ar vrea şi cum nu.

— Ce zici, Marto? grăi el în sfârşit.

— Ce să zic?… răspunse ea. N-aş vrea, taică. Dar odată tot trebuie să fie şi e mai bine aşa.

— Aşa-i, fata mea, zise Mihu, mai stete puţin cuprins de nedumerire, apoi ieşi.

Marta rămase câtva timp nemişcată. Ochii i se umplură de lacrimi. Ea ridică amândouă mâinile, îşi acoperi faţa şi îşi şterse lacrimile din ochi.

— Doamne, cum trece vremea! zise ea şi ieşi în urma tătâne-său.

S-ar putea sa iti placa…

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...