Ioan Slavici | Nuvele | Scormon

Publicat deMadalina Marcu

I



Cât e de lung gardul,de la portiþã pânã la cotitura uliþei. Sanda l-a mãsurat, nici ea singurã nu ºtie de câte ori, cu firul în mânã. Jos, lângã portiþã, e vârtelniþa cu jirebia de tort. Sanda ia capatul firului, îl suceºte pe lângã cel dintâi par din gard, apoi merge lãsând firul printre degete, din par în par, pânã la stâlpul din cotiturã; acolo suceºte firul încã o datã ºi iarãºi se întoarce înapoi. Vârtelniþa se miºcã alene, scârþâind îndelungat, ºi lasã firul a se dezveli. Din când în când, scârþâitura inceteazã, ºi firul nu mai curge. Sanda fuge la vârtelniþã, descurca firele ºi iarãºi pãrândã parii. Aºa se urzeºte pânza. ªi gardul e cel mai bun urzitor : par bãtuþi unul lânga altul ºi legaþi intre dânºii, loc de ºase palme de la pãmânt, cu o împletiturã de nuele. Lângã gard locul e neted : dincolo grãdina cu legume ºi cu flori. Cucurbãta se întinde de-alungul, se ridicã ºi pe alocurea se rãsuceºte pânã în vârful parilor, încât firul Sandei se ascunde în verdeaþa frunzelor ori scuturã albini din florile galbene. Aºa de a îndemâna gnu e urzitorul cu craci lungi ca pãianjenul. E bun în vreme de iarnã. Acum însã naica Marta s-a dus cu copii la stânã, badea Stan a plecat cu un car de scânduri : Sanda e singurã-singuricã. Îi mai place afarã la uliþã. Nu pentru ca ar fi trecãtori, dar afarã cântecul vine mai bine. E cald, dar de prinsã e fata la ger ºi la arºiþã. Cu braþele goale, cu poalele aninate în brâu ºi cu ºtergarul în cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor ; cântã, întinde firul, descurcã jirebia ºi se perde în tinereþele ei.
Din vale vine, abia târându-se, un câne flocan, pe mijlocul uliþei. Câteva sute de paºi de la cotiturã, el zãreºte o clipã pe Sanda, se opreºte, ridicã capul, ciuleºte ºi începe a scheauna încet. Sanda se întoarce cu firul ºi iaraºi se aratã la cotiturã. Cânele tresare, prinde viaþã ºi, cu ochii aþintiþi la Sanda, se rãpede în sus.
Pentru o fatã care urzeºte pânza de-a lungul gardului, un câne flocan, mai ales când gnu vine ci sã rãpede, totdeauna este o ivire mai mult decât supãrãcioasã. Sanda þipã, apoi rãmase încremenitã de spaimã, cu faþa albã ca fagurele ºi cu ochii aþintiþi la câne.
Ca o ºopârlã însã, cu labele întinse, colbãind cu coada ºi scheaunând, se târâie cânele pânã în apropierea ei. Acolo apoi rãmase turtit la pãmânt, privind fata speriatã, scheaunând iar cu fricã ºi miºcându-si coada neâncetat.
Sanda îºi veni în fire. Îi pãrea c-a mai vazut adeseori acest câne, dar unde ºi cum nu-ºi aducea aminte.
Deodata, faþa ei se înseninã.
– Scormon! strigã ea cu bucurie, ca ºi când ar întâlni un vechi prieten.
Când auzi cânele acest cuvânt, sãri iute la picioarele el, apoi se ridicã cu labele pe ea
ºi iarãºi îi cuprinse picioarele, sãri împrejur vesel, începu sã latre, sã scheaune ºi iarãºi sã-i lingã mâinile.
– Solomon! dragã Solomon! zice ea, plecându-se spre câne ºi netezându-l. Cât e de
slab sarmanul ! Unde e Pascu ?
La auzul acestui nume, cânele începu sã scheaune încet, mai tare, tot mai tare, în sfârºit el 
îºi ridicã capul în sus ºi îmcepu sã urle.
Sanda îl privi câtãva vreme cu miºcare .
– Bietul câne! cum urlã! zise ea înduioºatã. Scormon, nu urla! urmã apoi, simþind cã
lacrimile îi vin în ochi.. Cine ºtie, poate a ºi murit în cãtãnie. Bietul câne! Apoi începe a se sterge la ochi, aºezându-se pe piatra de lângã portiþã. Cine ºtie poate a ºi murit!
Trei ani vor fi la toamnã de când l-au dus în cãtãnie. ªi mulþi mor în cãtãnie. Se zice cã-i bate ºi-i þin cu mâncãri rele. Vai º-amar! Nu se mai aude nimic de el. Despre alþii tot mai vine câte-o veste. Dar el n-are pe nimeni, decât pe bietul acesta de câne, care piere de foame..
La acest gâng, Sanda privi împrejur. Scormonera tupilit la picioarele ei. Ea începu sã-l netezeascã.
– Scormon! tu n-ai stãpân!
Scormon se ridicã ºi-ºi puse labele pe genunchii ei, privindu-I faþa.
Sanda începu a-ºi face mustrãri. De trei ani, de când s-a dus Pascu, ea abia câteodatã ºi-a 
adus aminte de el. Mãcar numai sã se fi gândit la el. ªi aºa nu se mai gândeºte nimeni altul în lume. Dar atunci când îl luase în cãtãnie Sanda era încã tânãrã, de tot tânãrã ºi nepriceputã.
Iar el totdeauna a fost bun cu dânsa. Când mergea la stânã, iarna, când ºedeau seara la sfãrâmat de porumb, ºi primãvara, când oile începeau sã fete, totdeauna el îi aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. Cine ºtie? poate el … Da! de dragul ei el ar fi fost sa facã oriºice. Ar fi dorit sã-l vadã ºi numai sã-l vadã.
Scormon se ridicã cu labele pe umerii ei.
– Scormon! strigã ea înduioºatã, apoi îi cuprinse capul ºi îl sãrutã, privind speriatã
împrejur, ca sã vadã dacã nu o va fi zãrit cineva. Dupa aceea se ridicã repede, intrã în curte, în casã ºi ieºi cu o bucatã de mãlai proaspãt.
– Scormon, ia, mãnâncã! grãi ea, întinzându-i bucata.
Câinele începu sã muºine mãlaiul.
– Mãnâncã, Scormon, mãnâncã! Sãrmanul, cât e de slab : abia a mai rãmas pãr pe el!
Mãnâncã, Scormon!
Scormon apucã bucata cu sfialã ºi o puse între labe, iar fata se asezã lângã el ºi rãmase privind cu mulþumire cum cânele din ce în ce se îndemna mai tare la mâncare.
– Unde e Pascu, Scormon?
Cânele lasã bucata ºi iarãºi incepu sã scheaune.
– A murit, ºtiu c-a murit! cânele simte mai bine decât omul!
Naica Marta se opri la portiþã ºi stete uimitã: Sanda ºedea jos ºi netezea un câne strain.
– Ce faci, tu fatã ?
– A murit, mamã, ºtiu c-a murit! Urlã cânele.
– Cine-a murit?
– Pascu! Ia, acesta e cânele lui.
– Care Pascu?
– Pascu, care era cioban.
– Aha! Îmi aduc aminte, bãlanul! rãspunse naica Marta. Dar de unde ºtii tu?
– Urlã cânele, mamã. Sã vezi. Scormon ! Unde e Pascu?
Cânele, la intrarea naicãi Martei, se retrase ºi fãcu un cerc împrejurul feneilor. Acum se 
opri ºi ridicã capul în sus.
– Unde e Pascu? întrebã Sanda încã o datã.
Cânele începu iarãºi sã urle.
Muma ºi fata stãteau privind cu înduioºare la cânele ce în limba se pãlângea de
singurãtate.
– Da, nu e a bine! grãi naica Marta într-un târziu. Dumnezeu sã-i ierte pãcatele ! Era bãiat bun. Nu mai ºtie nimeni sã facã brânzã cum o facea el. Bietul câne, cum urlã !
Acum, când ºi naica Marta zisese cã Pascu a murit, Sanda ar fi dorit sã-i arate cã e cu putinþã ca el sã nu fi murit. Cânele poate urla ºi numai de dor sã vadã pe stãpânul sãu. Vazând însã cã ºi mumã-sa îºi ºterge lacrãmile, ea o urmã în casã, farã sã-i vinã a zice vrun cuvânt. 
Ceva mai târziu, Sanda iarãºi mãsurã lungimea gardului cu firul în mânã, ca ºi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Scormon era culcat la vârtelniþã, purtând capul în urma fetei, pe care ºi-o alesese stapânã. Ea se apleca totdeauna când sosea la vârtelniþã ºi-l netezea, iar cânele se tãvãlea dezmierdat înaintea ei.
– Bietul câne ! Cum se bucurã !
Numai în cealaltã zi dimineaþã se simþi urma zilei acesteia. 
– Ce þi-e fatã? O întrebã mamã-sa îngrijatã.
– Nimic, mamã.
– Eºti galbenã ca ceara!
– Nu ºtiu! zise Sanda, mergând sã dea mãlai la câne.
ªi din zi in zi Sanda se fãcea tot mai tãcutã, mai galbenã ºi mai gânditoare. Îi plãcea sã iasã seara afarã, numai cu Scormon. Acesta, peste câteva zile, încetã a mai urla când ãl întreba unde e Pasc, ci sccheauna numai privind împrejur, ca ºi cînd l-ar aºtepta.
“Cine ºtie? poate cã nici n-a murit”, îºi zise Sanda. Parcã-I spunea un glas tainic cã el trãieºte; iar când auzea acest glas, parcã se temea de ceva.
ªi de câte ori vedea pe Scormon, glasul rãsuna în sufletul ei ºi în rãsunetul glasului se ivea frica.
Peste câteva sãptãmâni, naica Marta ieºi cu o bucatã de mãlai.
– Scormon!
Nimic.
– Scormon!
– Tu fatã! ia-n vinã, cheamã cânele cela.
Cheamã fata, cheamã muma, cheamã toþi, dar e zadarnic. Astãzi, mâne ºi poimâine : s-a dus Scormon. Cine ºtie unde?
– Pãcat de cânele acela! Era bun la casã, grãi naica Marta.
Sanda s-ar fi bucurat cã a scapat de el, însã îi parea c-a rãmas satul pustiu.

II

Trei văi şi trei dealuri: cale scurtă-n tinereţe; cine o face în voie bună a sosit la Măciniş fără chiar să bea apă din izvoarele din cale.
Jos in vale curge râul; mai sus, pe coaste, răsfirat, se întinde satul prin holde şi grădini. Sus, pe culme, paşte turma în iarbă verde şi îndesată. Stâna e aşezată tocmai lângă cruce, de unde ochiul cuprinde amândouă văile. Un nuc bătrân şi stufos dă umbră păstorului.
Berbecii sunt bătăuşi, mioarele sunt grase şi mieii zburdalnici, dar păstorul totuşi e tăcut. Zadarnic ia fluierul în mână; doina nu mai are farmecul pe care-l avea odinioară.
– Scormon, ţine !
Scormon sare şi se repede între berbecii care se bat în capete, despărţindu-i pe şapte în şapte părţi, apoi rămâne stând cu capul ridicat, ca să vadă dacă lupta e sfârşită. Iar când vede că toţi pasc, latră încă de câteva ori, ca semn al privegherii sale, şi se întoarce încet lângă stăpânul său. Aci se întinde, îşi pune capul pe labele de dinainte şi rămâne urmând cu ochii săi mişcările lui Pascu. Din când în când, ciuleşte, tresare, ridică capul ori mormăie, parc-ar fi simţit ceva nepriincios.
Pascu gnu-l vede. El se simte singur. Câtă vreme a fost în cătănie, adeseori şi-a adus aminte de el. Muntele, turmna şi Scormon au fost pritenii din revărsatul tinereţii lui. Acuma însă, de când a sosit acasă, parcă e sătul de traiul de mai-nainte. De patru săptămâni îşi paşte turma şi încă nu şi-a boteyat chiar nici pe berbecul ce poartă clopotul cel mare. Poate cu vremea, cu zilele, lucrurile iarăşi vor intra în firea lor de mai-nainte.
Scormon ridică capul, se ridică de tot, priveşte ciulind în vale, apoi, ca lăsat din puşca, se duce peste gropi şi tufuşuri în jos.
– Unde, păcate, se duce cânele aşa? Scormon, Scormon!
Scormon n-are vreme să stea de vorbă.
Pascu se ridică şi priveşte în urma lui.
Din vale şerpuieşte, albă şi netedă, poteca îngustă. Jos, unde se pierde în dosul spinişului îndesat, Pascu vede o femeie venind grăbită în sus, Scormon merge drept la ea, apoi joacă împrejurul ei, se tăvăleşte, latră, sare pe ea şi iarăşi ia calea înapoi pînă la Pascu.
– Ce-i, Scormon? Cine e aceea?
El ar spune dac-ar şti vorbi. Dar scheaună, sare, latră şi iarăşi fuge la Sanda, şi de la Sanda la Pascu, şi de la Pascu la Sanda, cale tot mai scurtă, până ce nu îi poate vedea faţă în faţă.
Sanda se opreşte cu obrajii aprinşi înaintea lui Pascu.
O, dacă n-ar fi plecat, dacă n-ar fi venit, dacă n-ar fi aici.
Pascu o vede şi-şi aduce aminte de ea. Da, e Sanda lui badea Stan. Parc-o vede acum tot cum era înainte de trei ani, dar totuşo parcă tot gnu e cum a fost atunci. Parcă e – ferească Dumnezeu – cum? Ar voi să-I spuie o vorbă, dar gnu o găseşte, tocmai de aceea.
– Mi-a spus Florea lui Butuc c-ai venit acasă! grăi Sanda înăbuşită.
Pascu abia putu să o audă.
– Da! am venit acasă. Şi Florea a venit acasă, răspunse el căutându-şi vorbele. Am turmă frumoasă. Patruyeci şi sase de berbeci, o sută şasezeci şi două de mioare şi optzeci de miei.
– Frumoasă turmă!
– Şi iarba e foarte bună, să zici că-I pagubă să pască oile în ea. Ia! berbecele cela e al meu: simbrie. Să ţi-l arăt.
El plecă înspre turmă şi Sanda în urma lui, iar Scormon, adună turma, înaintea lor.
– E grasă turma.
– Foarte grasă. Aşa turmă n-am avut încă. Vezi aceea şi aceea, şi berbecul cela, şi celălalt, urmă el, aratând oile răsfirate. Am tot de la zece una.
Sanda umbla în urma lui, privindu-l furişat, iar când el stete loculuişi se întoarse la ea, amândoi rămăseră ca în cea dintâi clipă a intâlnirii lor.
– Eu mă duc acasă! zise Sanda cu glas tremurător.
– Te duci acasă?
– Da! mă duc! Răspunse ea, plecând.
Pascu plecă în urma ei.
Acuma se opri Sanda.
– Dar de unde ai plecat? o întrebă Pascu.
– Am fost numai iac-aşa!
– Ce duci în cârcă?
Sanda privi la cârpă, apoi la Pascu. Ochii începură să i se împăinjănească. Scormon văzu cum o lacrămă se strecură în jos pe obrayul ei şi începu să scheaune, văzând c-acuma nu e bine.
– Ţi-am adus nişte struguri! zise ea, fără ca să-şi şteargă lacrăma. Sărmanul, a venit la noi.
Mai departe nu putu vorbi.
Gnu ştiu ce şi nu ştiu cum …. Pascu se simţi că nu se mai ştie ….. Fără de a putea să-şi dea seamă în ce chip el se trezi că îmbrăţişează pe Sanda.
Scormon privea neclintit la ei.


În toamna viitoare, peste trei dealuri şi trei văi în umbra unui tei era o trochiţă. Scormon e culcat lângă ea şi priveşte în tăcere cum copilul se joacă cu mânuţele lui, bombănind vorbe de tainic înţeles.

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...