Noaptea ‘n Doma īntristata, prin lumini īngalbenite
A facliilor de ceara, care ard lānga altare –
Pe cānd bolta ‘n fundul Domei sta īntunecoasa, mare
Nepatrunsa de-ochii rosii de pe mucuri ostenite,
Īn biserica pustie, lānga arcul īn parete
Genunchiata sta pe trepte o copila, ca un īnger,
Pe-a altarului icoana in de raze rosii frāngeri
Palida si mohorāta maica Domnului se vede.
O faclie e infipta īntr-un stālp de piatra sura,
Lucii picaturi de smoala la pamānt cad sfārāind
Si cununi de flori uscate fāsāiesc amirosind,
S-a copilei rugaciune tainic un soptit murmura.
Cufundat īn īntuneric, lāng-o cruce marmurita,
Īntr-o umbra neagra, deasa, ca un demon El vegheaza,
Coatele pe bratul crucii le destinde si le-asaza,
Ochii cufundati īn capu-i, fruntea trista si-ncretita.
Si barbia lui s-apasa pe al pietrei umar rece,
Parul sau negru ca noaptea peste-al marmurei brat alb;
Abia candela cea trista cu reflectul ei ros-alb
Blānd o raza mai arunca ce peste-a lui fata trece.
Ea un īnger, ce se roaga – El un demon, ce viseaza;
Ea o inima de aur – El un suflet aposat;
El īn umbra lui fatala sta-ndaratnic razimat –
La picioarele Madonei trista, sfānta Ea vegheaza.
Pe un mur īnalt si rece de o marmura curata
Alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina,
Se rasfrānge ca-n oglinda a copilei umbra plina –
Umbra ei, ce ca si dānsa sta īn ruga-ngenunchiata.
Ce-ti lipseste oare tie, blond copil cu-a ta marire,
Cu de marmur-alba fata si cu māinile de ceara,
Val – o negura diafanta mestecata-n stele, clara
E privirea-ti inocenta sub a genelor umbrire –
Ce-ti lipseste sa fii īnger? aripi lungi si constelate?
Dar ce vad? Pe-a umbrei tale umeri vii ce se īntinde?
Doua umbre de aripe ce se misca tremurānde,
Doua aripe de umbra catra ceruri ridicate.
O nu-i umbra ei aceea – este īngeru-i de paza,
Lānga marmura cea alba vad fiinta-i aeriana,
Peste viata-i inocenta viata lui cea sfānta plana,
Lānga dānsa el se roaga, lānga ea īngenuchiaza.
Dar de-i umbra ei aceea – atunci Ea un īnger este,
Īnsa aripele-i albe lume-a le vedea nu poate;
Muri sfinti de-a omenirii rugaciuni īndelungate
Vad aripele-i diafane si de dānsele dau veste.
Te iubesc! Era sa strige demonul īn a lui noapte,
Dara umbra-naripata a lui buze le īnmoaie;
Nu spre-amor – spre-nchinaciune el genunchi-si īncovoaie
Si asculta, dus din lume, a ei dulci si timizi soapte.
……………………………………………………………………
Ea? — O fiica e de rege blonda-n diadem de stele,
Trece-n lume fericita, īnger, rege si femeie, —
El – rascoala īn popoare a distrugerii scānteie
Si īn inimi pustiite seamana gāndiri rebele.
Desparititi de-a vietii valuri, īntre el si īntre dānsa –
Veacuri sunt de cugetare, o istorie, un popor;
Uneori – desi arate – se-ntālnesc si ochii lor
Se privesc, par a se soarbe īn dorinta lor aprinsa.
Ochii ei cei mari, albastri, de blāndete dulci si moi,
Cu adānc patrund īn ochii lui cei negri furtunosi,
Si pe fata lui cea slaba trece-usor un nour ros –
Se iubesc – si ce departe sunt deodata amāndoi!
A venit un rege palid, si coroana sa antica,
Grea de glorii si putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Si īn māna-i īnsceptrata, māna ei īngusta mica.
Dar nu – mute ramas-au buzele-i abia deschise,
Muta inima-i īn pieptu-i, māna ei trase-ndarat.
Īn a sufletului taina ea iubea. Clar si īncet
Se ivea fata de demon feciorestilor ei vise.
Ea-l vedea miscānd poporul cu idei reci, īndraznete.
Ce puternic e! gāndi ea cu-amoroasa dulce spaima,
El prezentul ei rascoala cu-a gāndirilor lui faima
Contra tot ce gramadira veacuri lungi si frunti marete.
El ades suit pe-o piatra cu turbare se ‘nfasoara
Īn stindardul ros si fruntea-i aspra-adānca, īncretita,
Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita,
Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgara.
…………………………………………………………..
Pe un pat sarac asuda īntr-o lunga agonie
Tānarul. O lampa-ntinde limb-avara si subtire,
Sfārāind īn aer bolnav – nimeni nu-i stie de stire,
Nimeni soarta-i n-o-mblānzeste, nimeni fruntea nu-i māngāie.
Ah! acele gānduri toate īndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra odihnii-mbracate
Cu-a lui Dumnezeu numire – astazi toate-s īndreptate
Contra inimei murinde — sufletul vor sa-i sugrume!
A muri fara speranta! Cine stie-amaraciunea
Ce-i ascunsa-n aste vorbe? — Sa te simti neliber, mic,
Sa vezi marele-aspiratii ca-s reduse la nimic,
Ca domnesc īn lume rele, caror nu te poti opune,
C-opunāndu-te la ele tu viata-ti risipesti –
Si cānd mori, sa vezi ca-n lume vietuit-ai īn zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud, nici e cu putinta. Simti ca nimica nu esti.
Si acele gānduri negre mai nici a muri nu-l lasa:
Cum a intrat el in viata! Cat amor de drept si bine,
Cāta sincera fratie adusese el cu sine!
Si rasplata? — Amarārea, care sufletu-i apasa.
Dar prin negurile negre, care ochii ai acopar,
Se apropie-argintoasa umbra nalt-a unui īnger,
Se asaza lin pe patu-i; ochii lui orbiti de plāngeri
Ea-i saruta; de pe dānsii negurile se descopar –
Este Ea – Cu-o multumire adānca, ne mai simtita,
El īn ochii ei se uita. Māndra-i de īnduiosere,
Ceasul ultim a īmpaca toata viata-i de durere.
Ah! sopteste el pe moarte, cine esti ghicesc, iubita.
Am voit viata-ntreaga sa pot rascula poporul
Cu gāndirile-mi rebele contra cerului deschis –
El n-a vrut ca sa condamne pe demon, ci a trimis
Pe un īnger, sa ma-mpace, si-mpacarea – e amorul.
*
Selectie de: Catalina Burga, 10 ani
Scoala Nr. 10, Focsani, Romania
