Ah, rãzboiul blestemat
Câte vãduve-a lãsat
În durere — ºi câþi prunci
Au rãmas orfani de-atunci!
Dar când stai sã te gândeºti,
Toate cele pãmânteºti
Sunt ca umbra norilor,
Ca mireasma florilor.
Nu-i mirare cã, de-atunci,
Au crescut sãrmanii prunci
ªi vãd încã soarele
Toate vãduvioarele…
Doar pe morþii din rãzboi
Putreziþi în vânt ºi-n ploi
N-are cine-i întreba
Dacã-s fericiþi ori ba.