Cu cea din urmã razã ce tremurã-n amurg,
Se-ntunecã palatul bãtrânului Habsburg.
E noapte. Vântul toamnei aduce de departe
Un freamãt de suspine prin sãlile deºarte,
Cãci a pornit monarhul încovoiat ºi chel
Oºtiri din ºapte neamuri sã moarã pentru el!
Fãclia lumineazã fantastice vitraiuri
ªi-n umbra coloratã ca umbra din seraiuri,
În liniºtea capelei pe-o treaptã-ngenuncheat,
Cu fruntea-n mâini se roagã bãtrânul împãrat:
— Stãpâne, codrii urlã ºi râurile gem,
Din fiece colibã se-nalþã un blestem
ªi-n inima mea scrumã pãrerile de rãu!
Stãpâne, slobozeºte de-acum pe robul tãu…
Dar vântul geme-n noapte:
“E prea târziu, bãtrâne!
Pe þãrmurile noastre de-a pururi va rãmâne!
Pe þarinile noastre de-a pururi va rãmâne
Sinistrã, ca o pânzã de doliu, umbra ta.
O, dacã El te iartã, noi nu te vom ierta!…”
Tresare împãratul. Miºcând încet din buze,
Încearcã sã-ºi adune gândirile confuze…
Dar douã diamante strãlucitoare curg
Încet-încet pe nasul bãtrânului Habsburg,
ªi-n liniºtea solemnã, cum picã pe parchet,
Par douã lacrimi grele ºi mari — de spermanþet.
