Eroii mei sunt doi cocoºi
De rasã, pintenaþi, frumoºi
Ca ofiþerii la paradã.
Doi cavaleri aristocraþi.
Dintr-o privire ofensaþi
Încep duelul fãrã spadã.
Au martori puii speriaþi.
Teren — o parte din ogradã,
Dar n-au motiv de sfadã,
Cãci nu se ºtie-a cui e vina —
Misteru-nvãluie pricina, —
Deci: cãutaþi gãina…
Din amândouã pãrþile
Se-ncep ostilitãþile.
Ei stau o clipã faþã-n faþã
Cu ciocurile la pãmânt,
Apoi deodatã-ºi iau avânt
ªi lupta-ncepe sãltãreaþã:
Sar deodatã,
Dau cu ciocul.
Cad alãturi,
Schimbã locul.
Bat din aripi,
Dau din gheare.
Unul cade,
Altul sare…
Iar s-atacã,
Iar se piºcã…
Dar deodatã nu mai miºcã…
Faþã-n faþã, multã vreme,
Stau aºa, ca douã gheme
Neclintite
ªi zburlite,
Pânã când, pe nesimþite,
Unul pãrãseºte sfada,
Întorcându-se cu coada…
*
Atunci ieºi de sub ºopron
Un folozof-clapon,
Urât
ª-atâta de bãtrân încât
A dat în mintea puilor…
El s-a oprit în faþa lor
Cotcodãcind sonor:
— Eu dezaprob acest conflict.
E o ruºine, un delict
Nedemn de vremi civilizate.
Dar aºteptãm un viitor
Când, mândri de chemarea lor,
Cocoºii nu se vor mai bate…
Voi vã certaþi pentr-o gãinã,
Dar nu vedeþi? E curtea plinã!
Ba treceþi gardul la vecini,
Cã ºi p-acolo sunt gãini…
De ce vã puneþi gheara-n gât?
Sã lase unul cât de cât,
Sã dea ºi celãlalt ceva, —
Eu, cât de cât, socot c-o da!
