Calistrat Hogaş | Pe drumuri de munte | Amintiri dintr-o calatorie | În Valea Sabasei

Publicat deMadalina Marcu

Erau două ceasuri după-amiază, când sosirăm în pitoreasca vale a Sabasei.

La spatele noastre, Hălăuca, cu nenumăratele sale trepte verzi, se ridica în depărtare ca un nemărginit amfiteatru, care închidea cerul înalt al vederii despre răsărit. În faţă, pe stânga şi-n dreapta noastră, munţii Sabasei, Borcii şi Fărcaşei se întindeau până dincolo de hotarele ochilor, ca o mare încremenită de valuri violete cu nuanţe de aur; iar peste această privelişte neţărmurită, arşiţa de cuptor aruncase o reţea subţire de aburi fumurii, care dădeau întregului înfăţişarea unei mări de opal. Căldura era covârşitoare şi întreaga natură părea că răsuflă greu…

Intrasem pe prundul Sabasei, un pârâu limpede, care purcede din fundul munţilor Fărcaşei, se furişează repede pe sub umbra pădurilor întunecoase ce încununează înaltele sale maluri de stânci calcarice şi se aruncă în Bistriţă drept Borca.

— Nu mi-ai putea spune, frumosul meu Adonis, ce mână binefăcătoare a umplut cu rouă această cupă de mozaic? zisei, adresându-mă tovarăşului meu şi arătându-i cu degetul spre pârâu.

— Nu ţi-aş putea spune hotărât lucrul acesta, răspunse el foarte serios; dar tot cu aceeaşi nedumerire, ca şi d-ta, te-aş putea ruga să-mi spui cam ce minte nesăbăduită a aşternut cu pietre aşa de ascuţite cărările acestor munţi, fără să se gândească, cel puţin, că opincile mele vor călca odată pe aici şi că, rupându-se, mi se vor beşica tălpile şi voi rămânea olog? Ia uită-te.

Şi cu o îndemânare de care nu l-aş fi crezut destoinic, ridică talpa piciorului său lung ca un catarg până la înălţimea nasului meu; opinca lui era, în adevăr, ferfeniţă.

— Cele mai din inimă ale mele păreri de rău pentru actualele tale opinci şi pentru viitoarele tale picioare oloage; totuşi nu te împuţina cu sufletul; opinci cred că vom găsi la casa flăcăului nostru, cât despre picioare, o să îngrijim de altă pereche, îndată ce vom întâlni în drum vreo turmă în care, afară de oi, să mai fie şi… capre, spre pildă… Până atunci însă eu aş fi de părere să ne scăldăm.

— Cum? aşa înfierbântaţi şi asudaţi cum suntem?
— Da!… Nu cumva te iei, din greşeală, drept Alexandru Machedon, ori Frederic Barbă Roşie şi te temi, prin urmare, să nu mori de friguri sau de apoplexie? Hai să ne scăldăm!

— Flăcăule! strigai eu către băietanul care mergea înaintea noastră, vreun loc mai bun de scăldat nu ştii tu pe-aici?

— Da cum nu, răspunse el oprindu-se şi întorcându-se către noi; uite, o ţî’ mai la vale este un loc bun de scăldat.

După un pătrar de oră, sosirăm la umbra unei stânci enorme de calcar, unde pârâul făcea un cot limpede şi adânc. Mesteacănii bătrâni şi pletoşi, cu trunchiuri netede şi albe, uitându-se parcă în apa de sub stânca pe care se născuseră, atingeau cu vârful celor din urmă ramuri crestele fugătoare ale undelor. Ai fi zis că te afli sub una din acele bolţi de umbră şi verdeaţă, pe care o nimfă pudică o alcătuieşte, la loc tainic, pentru ora misterioasă a băilor sale.

— Iată-ne, junele şi graţiosul meu Faun, zisei adresându-mă tovarăşului meu, sosiţi la locul unde nimfele acestor păduri obişnuiesc a-şi dezveli, câteodată, comorile lor de graţii; desfă deci cununa de iederă şi lăuruscă ce încinge fabuloasele tale tâmple, leapădă această piele de leu, care acopere jumătatea de moale alabastru a corpului tău, aruncă departe băţul tău încovoiat şi noduros, şi hai să cercăm dacă aceste unde de cristal rece şi curgător mai păstrează încă urmele îmbălsămate ale vreunei nimfe sperioase cu sânuri crude şi sălbatice.

— Ştii, răspunse el, că nu-mi plac parfumurile; prin urmare hărăzesc mai dinainte nasului dumitale orice soi de miresme ar fi lăsat, în undele acestea de cristal rece şi curgător, nimfele dumitale cu sânuri crude şi sălbatice.

După o jumătate de ceas, răcoriţi şi întremaţi, ne urmarăm drumul înainte. Soarele sta să apună, când sosirăm la casa părinţilor flăcăului nostru. Mama lui vitregă ne ieşi întru întâmpinare; era o femeie naltă, bine făcută, cu ochi negri şi mari, cu gura mică, cu nasul drept şi potrivit; în toată înfăţişarea ei, femeia de ţară se amesteca cu cea de târg.

Curat îmbrăcată într-o fustă de cit şi o cămaşă de subţire şi albă pânză de casă, vrâstată cu borangic, avea părul cu îngrijire pieptănat şi adus pe tâmple cu oarecare cochetărie; iar pe creştet era strâns în conci şi străpuns cu un ac de păr, cu gămălia de sticlă roşie. Când intrarăm în ogradă, ea şedea pe un lăvicer aşternut pe prispă şi împletea la un colţun.

— Apoi, dragă jupâneasă, zisei eu de departe, cu voie, fără voie, bucuroşi sau nebucuroşi, iată-ne oaspeţii dumitale pentru noaptea asta; cel puţin flăcăul dumitale, după ce i-am tras o spaimă ţapănă, s-a hărăzit să ne găzduiască.

— Bucuroşi, poftim, zise femeia, sculându-se şi venind să ne întâmpine. Bine ai făcut, Ioane; poftiţi! Ce face tată-to? zise ea, adresându-se către flăcău.

— Tot cum îl ştii, răspunse Ion, punând putina pe prispă. Până ce să lepădăm din spate boccelele noastre, femeia intră în casă şi mai aduse vreo două lăvicere curate, pe care le aşternu afară pe prispă.

Un băieţel ca de opt ani, îmbrăcat în cămăşuţă şi izmene de pânză de casă, ca ghiocul de albe, încins peste mijloc cu un chimir mic şi cu părul în plete lungi lăsate pe spate, după obiceiul muntenilor noştri, şedea pe prispă mai deoparte şi, mirat, se uita la noi cu ochi negri, nevinovaţi şi mari.

— D-apoi bine, Vasilică mamă, îi zise femeia cu un glas în care duioşia nu lipsea, tu nu gânduieşti nimica?

Fără să zică ceva, băieţelul se sculă, intră în casă şi ieşi cu o cofiţă; apoi plecă cu ea la un şipot din apropiere, de unde se întoarse iute, aducând-o plină cu apă rece. Tot el se duse în casă şi veni cu două pahare, pe care le umplu cu apă. Ni se aduse zahăr şi ni se făcură, astfel, întâile onoruri ale ospitalităţii.

— Şi de unde veniţi astăzi? ne întrebă gazda noastră, luându-şi din nou colţunul şi aşezându-se pe prispă aproape de mine.

— Astăzi venim de pe Hălăuca, dragă jupâneasă, unde am mas peste noapte; în drum am întâlnit pe Ion al d-tale şi, fără multă vorbă, iată-ne în gazdă la d-ta. Cam pe neaşteptate, nu-i aşa?

— Cum socotiţi, da oaspeţii nu ne prea îmbulzesc, şi când ne vine câte unul, suntem bucuroşi; să poftiţi ca la d-voastră acasă.

— Ba poate şi mai bine, căci la noi acasă nici dormim pe ostenite, nici mâncăm pe flămânzite; ia numai cât încurcăm lumea degeaba. De câţi ani să fie Vasilică al dumitale?

— De opt pe nouă; opt o-mplinit la Simedru: da aşa-i el râdiche, nu creşte.

— A fi sămănând tată-so, căci pe d-ta te văd naltă şi voinică; dar pe omul d-tale nu-l văd, se vede că dă rar pe-acasă?

— Or hi vro zece ani de când nici nu l-am văzut; i-o căzut un butuc peste picioare şi l-o lăsat olog; şade la vite şi eu nu mă pot duce să-l văd, că-i departe.

— Vrasăzică Vasilică nici nu cunoaşte pe tată-so; d-apoi bine, moş Vasilică — zisei întorcându-mă către băiat — un flăcău aşa ca tine, de opt ani, să nu vadă pe tată-so de zece, se poate? D-apoi atunci cine ţi-o cumpărat ţie chimirul ista aşa de frumos?

— Mama, răspunse băiatul, fără să se gândească.
— Şi’neata! zise femeia sculându-se şi făcându-şi treabă, d-apoi cum să-l vadă, dacă l-am făcut după ce-o plecat tată-so?

— Uite, nevastă, la asta nu mă gândeam; ş-apoi mi se pare că vreau şi eu să ştiu cam multe deodată.

— D-apoi aşa sunteţi d-voastră, târgoveţii, vă place să iscodiţi toate.
— Şi să necăjim lumea; uite, cum te necăjesc eu pe d-ta? dar, mai la urmă, mi se pare că am dreptate; Vasilic-a dumitale e un băiat frumos ca o floare şi curat ca un ghioc.

— Ai să-mi diochi băiatul, zise femeia cu un soi de mânie glumeaţă în glas. Vasilică mamă, ia du-te de vezi ce face frate-to? şi zi-i să prindă vreo doi pui, să gătim ceva pentru gustare: ajută-i şi tu.

— Parcă ţi-a ieşit un porumb din gură, dragă jupâneasă. Când ai şti cât suntem de flămânzi! Tovarăşul ista al meu, pe care-l vezi că şăde cu nasul în jos, e ruşinos ca o fată mare, dar la altele se pricepe ca o catană bătrână; o să-l vezi la masă, cum întoarce capul când înghite şi cum se şterge cu mâneca la gură când bea, ca să nu se cunoască c-o băut; dar bea al dracului; nu vezi ce nas roş are? Şi, de lumeţ, nici un vrăbioi nu-l întrece.

— O începi bine, zise tovarăşul meu, răsturnându-se într-un cot pe prispă.

— Dă… răspunse femeia la vorbele mele, dă… cui i-i foame mănâncă, cui i-i sete bea şi cui i-i somn doarme.

— Şi câte altele n-or mai fi, dragă jupâneasă!
— D-apoi or hi, de ce să nu hie? răspunse femeia roşindu-se puţin. Tocmai atunci Vasilică se ivi de după colţul casei, ţinând, spânzuraţi de picioare, doi pui care se zbăteau în mâinile lui.

— Vasilică mamă, ia fă-te-ncoa’ mai iute, strigă femeia către băiat, mai mult spre a schimba vorba decât de nevoie, căci Vasilică de la sine venea spre mă-sa.

— Ţine-i bine, Vasilică, că zboară cu tine, adăugai eu; mi se pare că mai degrabă te-au prins ei pe tine decât tu pe dânşii.

— Pe-aista l-am prins eu, zise băiatul cu aer victorios şi ridicând mai sus un cucoşel vânăt, care se zbătea mereu în mâinile lui mici, şi le lipi de mă-sa cu un soi de îngerească nevinovăţie.

— Bravo, Vasilică, tu eşti uliu ori vindereu ?

— Şi’ neata! ce tot îmi necăjeşti băietul? Ţi-am spus c-ai să-l diochi, zise femeia; şi apucându-i capul între palme, îl sărută cu duioşie în creştet. Vindereu — numele unei specii de şoimi mici.

— O să-i stingem trei cărbuni în apă neîncepută şi are să-i treacă.

Soarele dispăruse acum după munţii Borcii şi numai câteva raze împrăştiate tiveau încă cu aur marginile rupte ale norilor, care, în straturi lungi şi viorii, se întindeau deasupra apusului; geana de azur limpede a cerului depărtat părea acum că se pleacă şi se uneşte cu geana de umbră a pământului… S-ar fi zis că abisul închide porţile sale aeriene, aşezate pe hotarele dintre noapte şi zi, sau că natura îşi pleacă, pentru odihnă, ochiul său înflăcărat. Amurgul serii sosise pe înălţimi, iar din văi se ridica noaptea către adâncurile largi ale văzduhului; nici un glas nu se mai auzea, nici o mişcare nu se mai simţea. Firea întreagă îşi pleca spre odihnă capul său.

Cu privirea pierdută în albastrele deşerturi ale cerului, stăteam pe prispă rezemat pe un cot; iar sufletul meu, ca discul mai greu al unei cumpene, se pleca, pe nesimţite, din lumea reală spre lumea visurilor şi a contemplaţiunii. Sunt momente când fiinţa noastră se moaie, se topeşte, se împrăştie şi se pierde în nemărginitul tot al lucrurilor; când sufletul nostru străbate până în cele mai ascunse şi tainice fibre ale materiei inerte; când natura moartă, galvanizată parcă de curentul viu al propriei noastre cugetări, pare a se înfiripa şi a trăi, în mod inconştient, viaţa scurtă a unui vis sau a unei colosale fantasmagorii. Tăcerea îmi ţiuia în urechi, iar privirea scânteietoare a milioanelor de stele mă ţinea amorţit sub imperiul unei extatice contemplaţiuni.

— Ei, bătrânule fachir, strigă tovarăşul meu într-un târziu, în Brahma sau Nirvana te-ai cufundat? Ia trezeşte-te puţin şi nu mai visa în limba sanscrită, pe care n-o înţelegi, nici te mai strămuta cu închipuirea în umbra pagodelor, pe care nu le-ai văzut. Ai face mai bine să îngădui un moment măcar de îngrijire şi păcătoasei vieţi de toate zilele… Mie mi-i foame şi mi-i somn.

— Eşti totdeauna ridicol, scumpul meu. Ai aerul de a mă lua drept bunică-ta, îi răspunsei eu, cam supărat că mă trezise din visurile mele; dacă ţi-i foame, vrei să-ţi dau ţâţă, şi dacă ţi-i somn, vrei să te legăn? Mănâncă şi te culcă, pur şi simplu, sau du-te la dracu şi mie dă-mi pace!

— Iată ceea ce nu pot face, pentru moment, răspunse tovarăşul meu, rezemându-se cu spatele de peretele casei, cu ţigara în gură şi picior peste picior. Ce vrei? Am şi eu gusturile mele… da, am gusturile mele, şi chiar nostime câteodată; în astă-seară, spre pildă, mi-am pus în gând să-mi fie dor de bunică-mea. Sărmana mea bunică! dacă n-ar fi murit prea de timpuriu, nu m-ar fi lăsat, desigur, să plec fără ea în această lungă şi primejdioasă călătorie, şi n-ar fi îngăduit să încredinţez nobila mea persoană fanteziei d-tale vagabonde. Ea m-ar fi însoţit până la marginile pământului, m-ar fi ţinut pe palmă şi m-ar fi apărat de lupi, de care, în paranteză vorbind, mi-i grozav de frică.

Şi cine ştie cât ar fi urmat între noi acest dialog banal, dacă femeia de gazdă n-ar fi trimis pe Vasilică să ne cheme la masă. Era o masă în regulă, cu farfurii, cuţite, linguri, furculiţe, pahare, solniţi şi chiar cu şervete şi faţă de masă. Nu mă înşelasem, când presupusesem, necăjind pe Ion în pădure, că părinţii lui sunt oameni cuprinşi. Curăţenia era desăvârşită şi, ca pentru locul unde ne aflam, luxul şi îmbelşugarea se întâlnesc pe această masă ţărănească. Căci e o adevărată îmbelşugare şi, mai la urmă, chiar un lux, să mănânci în valea Sabasei brânză cu smântână, scrob cu unt proaspăt, borş de pui dres cu ou şi cu smântână, pui fripţi şi, dacă nu e ceva neobişnuit, e cel puţin de mirare ca toate acestea să-ţi fie gătite şi puse înainte de o femeie curată. Curăţenia e o virtute pe care o întâlneşte cineva foarte rar la muntenii noştri. Cina fu scurtă şi presurată cu glume. Vasilică, de pildă, se pusese la masă între mine şi mă-sa şi, deşi copil de ţară, mânca totuşi foarte sistematic şi cu multă chibzuială.

— Bine, moş Vasilică, zisei eu copilului, când începurăm a lua din borş, da tu mănânci borşul pe dos; bine, mai văzut-ai tu pe cineva să vâre întâi mămăliga în gură ş-apoi să soarbă borşul? Întâi borşul, ş-apoi mămăliga!

Copilul îşi opri lingura la jumătate cale spre gură şi se uită lung la mine; şi în privirea lui se citea o neîncredere aşa de nevinovată, încât şi lingura mea se opri la jumătatea drumului dintre farfurie şi gură. Stăturăm un moment uitându-ne unul la altul şi nu ştiu dacă râdeam eu de Vasilică ori Vasilică de mine. Oricum însă, fie din greşeală, fie după sfatul meu, Vasilică sorbi întâi borşul şi, când să vâre mămăliga, scăpă borşul din gură; toţi izbucnirăm de râs, singur Vasilică, ruşinat şi cu ochii înotând în lacrimi, se înroşi şi rămase nedumerit.

— Dacă eşti prost, îi zice mă-sa, ştergându-l la gură şi pe dinainte; nu vezi că te necăjeşte şi vrea să râdă de tine? Vezi ce păţeşti dacă nu te gândeşti la ce-ţi spun oamenii? Cată-ţi de mâncare şi ia seama cum mănânci.

În zadar căutai să mai înşel pe Vasilică: el nici nu se mai uita la mine, ci-şi căuta de mâncare cu băgare de seamă.

Încheiarăm cina sculându-ne şi făcându-ne cruce. Dintre toţi, Vasilică nu-şi făcu cruce, ci se trase mai la o parte şi se părea că aşteaptă ceva.

— Dar bine, moş Vasilică, zisei, adresându-mă băiatului, pe când cei de casă strângeau masa; bravo! se vede c-au mâncat căţeii crucea.

Şi cu mâinile la spate, mă uitam la el de sus în jos; el se părea că nici nu m-aude; de când cu borşul devenise duşmanul meu de moarte.

— Iar te-ai apucat să-mi necăjeşti băietul? zise femeia trăgând cu Ion, la locul ei, masa din mijlocul casei; dă-i pace, că ştie el socoteala lui.

— A! vasăzică d-ta, moş Vasilică, eşti om cu socoteală? Bravo! Vasilică însă nici nu gândea să bage în seamă vorbele mele. Trecură câteva momente cheltuite în banalităţi cu tovarăşul meu de drum. Când întorsei capul, văzui pe Vasilică îngenuncheat în mijlocul casei, cu faţa spre răsărit, cu mâinile împreunate, cu marii săi ochi pironiţi în văzduh, zicând cu glas tare o rugăciune de mulţumire către Dumnezeu… Şi avea Vasilică nişte ochi aşa de mari, de limpezi şi de nevinovaţi! Şi aceşti ochi umbriţi de nişte gene lungi şi negre erau pironiţi atât de adânc în sânul unui D-zeu necunoscut! În liniile de marmură ale feţei sale de o ideală frumuseţe, aşa de întipărit era extazul credinţei!… îmi încrucişai mâinile pe piept şi, fără voie, întorsei faţa spre răsărit.

— Bravo, moş Vasilică! zisei eu băiatului, care, după ce-şi mântuise rugăciunea, sărutase mâna mă-sii şi rămăsese lipit de dânsa. Bravo!… dar ia spune-mi tu, cine te-a învăţat să te rogi aşa de frumos? Drept răspuns, copilul se lipi şi mai tare de măsa, privindu-mă pe sub gene, fără a-şi ridica faţa. De când cu borşul, Vasilică devenise duşmanul meu de moarte.

— Eu, răspunse femeia, uitându-se la copil de sus în jos şi depărtându-i cu mâna părul ce-i căzuse şi-i acoperea fruntea.

— Atunci aş putea să te întreb şi pe dumneata cine te-a învăţat?
— Eu sunt din Fălticeni, şi-am învăţat la şcoală…
— Cu alte cuvinte, d-ta ştii şi carte?
— Cât n-am uitat-o, o mai ştiu şi eu. Nu mersei mai departe cu cercetările în această privinţă. Mă mulţumii a rămânea foarte mirat. De altfel, această descoperire mă bucură fără să ştiu pentru ce.

— Şi de mult ai schimbat Fălticenii cu valea Sabasei?
— Or hi vreo unsprezece ani.
— Vasăzică, când ai venit în Sabasa aveai pe Ion cu d-ta? Ai fost măritată în Fălticeni?

— Eu n-am fost măritată niciodată şi nu sunt nici amu. Pe Ion l-am luat odată cu tată-so, îmi răspunse femeia roşindu-se puţin şi făcându-şi treabă prin casă.

Ştiam mai mult decât trebuia: o gospodărie ca multe altele între ţăranii noştri, o mică aventură de amor între o fată săracă de la târg şi un văduvoi bogat de la ţară: iar, ca încheiere, un concubinaj pe care un pârdalnic de butuc venise să-l tulbure puţin: omul trăia olog la vitele lui, iar femeia cu picioarele întregi la casa omului. De altfel, Vasilică era totdeauna faţă spre a mărturisi că femeia nu-şi pierduse tocmai în zadar cei 28 de ani ce părea că-i are. Fu un moment când crezui că Ion se uită la mine cam chiorâş şi că priveşte cam aprins pe mama lui vitregă; eram pe punctul de a crede cine ştie ce; iute însă mă dezamăgii.

— Poate-ţi odihni oleacă, zise femeia; îţi fi obosiţi?
— E şi vremea, dragă jupâneasă, îi răspunsei; eu, unul, m-aş culca afară, dar s-a cam înnorat şi noaptea poate să aducă ceva.

— Dar nici nu-i nevoie, se grăbi a-mi răspunde ea; trei paturi sunt de ajuns pentru trei oameni.

— Dar suntem patru cu Ion.
— Ion se culcă afară, numai iarna doarme în bordei. Şi în timpul acestui dialog, Ion se şi dusese să se culce. Un fior rece îmi străbătu tot corpul. Făcui câţiva paşi prin casă, fără a zice nimic.

— Mai la urmă, culcă-ne cum vrei şi unde vrei, adăugai eu; pentru noaptea asta suntem ai d-tale.

Femeia începu să aştearnă pe paturi.
— Mă rog, zisei eu, urmărind cu ochii pe femeie, care trebăluia, nu mi s-a întâmplat să văd pe la ţară niciodată paturi aşa de late; ar putea, pe paturile d-tale, să doarmă doi alăturea în voia cea bună.

Femeia se uită ţintă la mine, fără să zică nimic.
— Dacă vreţi să vă culcaţi, zise ea peste puţin, iaca, paturile sunt gata…

Şi când deschise gura spre a vorbi, zării strunga dintre dinţii ei de deasupra… pe câmpul alb era însemnată cărarea neagră a păcatului…

Cerul prevestea o noapte furtunoasă; prin întuneric ajungea până la noi fâşâitul colosal al vântului, care se scurgea ca o mare aeriană printre frunzişul ascuţit al codrilor de brazi. Zigzagul de lumină al câte unui fulger rar tăia brazde de foc în întunericul adânc, iar, în răstimpuri, huruitul depărtat al unui tunet străbătea creştetele înalte ale munţilor pierduţi în noapte.

Pe cele trei paturi erau făcute acum trei aşternuturi; câteva poclăzi, care împreună atingeau grosimea unei saltele, erau curat acoperite cu câte o prostire, iar la căpătâi erau puse câte două perne, atunci chiar înfăţate. Fără multă ceremonie, tovarăşul meu se descălţă, se dezbrăcă şi se trânti în pat cu faţa la perete. După un sfert de oră, până ce să mă dezbrac şi eu, fericitul meu tovarăş fosăia ca o cucuveică sub streşina unei biserici.

— Ostenit trebuie să fi fost cuconaşul ist tânăr, observă femeia, privind pe tovarăşul meu cum dormea de adânc.

— Când tot sui şi tot scobori, cum a făcut el astăzi, nu-i de mirare să fii ostenit; doar n-a fi cumpănă de fântână, căci numai ea nu osteneşte, deşi veşnic suie şi scoboară…

— Vasilică mamă, închide ochii şi dormi, zise femeia băiatului, care, după ce se suise în pat, se şi culcase la perete. Băiatul închise ochii.

Cam pe-o parte, cam cu faţa-n sus, se culcă şi femeia la margine lângă băiat, aducându-şi mâna stângă sub cap, iar cu dreapta acoperindu-şi picioarele cu fusta.

— Dar d-ta nu te culci? mă întrebă ea fără să se uite la mine. Eu trăsesem, în adevăr, masa lângă pat, pusesem lumânarea pe masă şi scosesem câteva foi de hârtie pentru a scrie.

— Mi-a fugit somnul deocamdată, nevastă dragă, dar o să mă culc şi eu mai acuş.

— Hm! făcu femeia şi nu mai zise nimic. Se făcu linişte. Într-un târziu mă culcai şi eu… Dormii somnul omului fericit… Când mă sculai a doua zi, cerul era limpede şi soarele sus. Tovarăşul meu se sculase mai înainte şi, posomorât, stătea afară pe prispă, plecat asupra unei opinci, pe care o tot sucea şi o tot învârtea şi pe-o parte şi pe alta.

— Cu ce ţi-a greşit biata opincă de-o tot suceşti aşa, amice? îl întrebai eu.

— Cu ce greşesc toate opincile universului; s-a rupt şi uite ce spărtură mare tocmai în talpă.

— Dragă jupâneasă, zisei eu gazdei noastre, care tocmai atunci se ivise în prag, gătită spelcă, nu cumva Ion al d-tale o fi având vreo pereche de opinci de prisos? cu plată, bineînţeles.

— Da cum să nu aibă, răspunse femeia. Peste un ceas, tovarăşul meu se afla încălţat cu opinci noi de piele de porc, întocmite de Ion cu multă măiestrie pe tălpile late şi lungi ale tovarăşului meu. Ne luarăm rămas bun de la gazdă, de la Ion şi de la Vasilică, şi plecarăm.

Tovarăşul meu o apucă înainte cu toată iuţeala paşilor săi largi şi a picioarelor sale lungi; şi toată silinţa ce-mi dădui ca să-l pot ajunge rămase zadarnică. Îl strigai, dar nu mă auzi, sau se făcu că nu mă aude… Aşa ceva nu se întâmplase încă între noi. Poate că voia să ajungă mai repede la Bistriţa, să se suie pe plută şi să plece la Piatra, după cum îmi dăduse a înţelege încă de la Hălăuca; poate… dar tovarăşul meu era fricos ca un iepure şi nu-mi venea să cred că va îndrăzni să străbată el singur inima pădurilor până la Borca, şi cu atât mai puţin să înfrunte primejdiile unui drum pe plută până la Piatra; şi cu toate acestea zbura ca o săgeată, fără să-şi arunce măcar ochii în urmă spre mine. Când văzui, în sfârşit, că toate străduinţele mele spre a mă ţinea de el sunt de prisos, rării pasul şi-l lăsai să se tot ducă.

“Ce naiba să fi păţit tovarăşul meu? mă întrebam eu nedumerit, din când în când. Parc-o dat strechea-ntr-însul! Mi se pare totuşi că gazda noastră din Sabasa e de vină; poftim! dracul i-a şoptit să se uite la mine mai galeş decât la dânsul?”

Mersesem numai vreo două ceasuri şi mă simţeam obosit ca după o întreagă zi de drum. Mă hotărâi să poposesc undeva la umbră spre a-mi împrospăta puterile. Mă abătui din drum şi intrai în pădure; întâmplarea mă duse sub un pâlc de mesteacăni, unde pământul era aşternut cu o pajişte deasă şi moale; îmi luai bocceaua din spate, o aşezai în chip de pernă la rădăcina unui mesteacăn, îmi desfăcui opincile şi mă lungii cu faţa-n sus şi cu capul pe boccea…

“Ce dracu să-l fi apucat pe tovarăşul meu?” Începea să-mi fie somn… Scosei carnetul şi trimisei tovarăşului meu din depărtare următoarea scrisoare în versuri: Nu poţi să-mi spui, amice, cam unde o s-ajungi Pe drumul ars de soare cu paşii tăi cei lungi? Te du… la revedere şi nu fi amărât, Bocceaua ta din spate să-ţi ţie de urât! Iar când te-a-nvinge drumul şi nu vei mai putea, Lungeşte-te ca mine, cu capul pe boccea, Desfă-ţi de la picioare opincile uscate Şi-n umbră de mesteacăni, întinde-te pe spate. Şi dacă ai, ca mine, poetice simţiri, Înalţă-te la ceruri prin crengile subţiri… Eu chiar acum avut-am, în depărtatul cer, O tainică-ntâlnire cu vechiul Jupiter… Şi poate vrei, şi ţie, să-ţi spun ce-am sfătuit? Să-ţi spun: bătrânul Zeus e foarte amărât; E veşnic dus pe gânduri, cu capul între mâini, De când l-au lăsat grecii şi s-au făcut păgâni. La cine, nu mai are, sărmanul, să-şi încrunte, Cum şi-ncrunta odată, sprâncenele-i cărunte, Ş-asupra cui nu are, sărmanul, să trimită Vrun fulger de urgie, cum trimitea odată; Şi stă plecat şi gârbov pe ruginitu-i sceptru, Cum stă-n Karnak, la lună, un palid rege spectru; Şi-n sufletu-i nu are decât un singur dor: Să moară; dar nu poate, căci e nemuritor, Sărmanul, cu basmaua — căci are şi basma -Ştergându-şi de plâns ochii, Olimpu mi-arăta Cu slăbănogu-i deget. — Păcat că nu am timp Să-ţi spun cu de-amănuntul tot ce era-n Olimp. Să-ţi spun doar că Junona se dă cu suliman, Că Marte se întrece cu Venus în cancan, Că Ganimed, ştrengarul, îşi pune toată verva Să scoată din sărite pe pudica Minerva; Că Hermes bate ceardaş cu Apollon din pinteni, De nici n-ating pământul, atâta sunt de sprinteni! Că Bacus e egumen, Silen mitropolit, Că Prosperina trage pe Aides la chit, Că cele nouă Muze un dinte n-au în gură, Şi că Vulcan la toate le-a făurit dantură; Că ambrozia-i rară, nectar nu se găseşte, Că Poseidon în ceruri e negustor de peşte, Şi că, de când vaporul ieşit-a la iveală, Naiadele fugit-au în cer cu pielea goală; Că Pegas e o gloabă, ce zace de răpciugă; Că Faeton-l-înhamă de trage la cotiugă; Că şi-a pierdut Diana şi arcul, şi ogarii, Ş-acum desculţă mână la păşunat măgarii; Că, tot precum odată, ş-acum Endimion, Lungit la umbră, doarme ş-a-mbătrânit în somn; Că Cerber e o javră cu coada între vine; Că Hebe-i tot frumoasă şi mă-ntrebă de tine; Că Momus sta deoparte şi, când a auzit, A râs, a râs, sărmanul, a râs pân-a pocnit!… Ş-acum, fiindcă zeii-s în doliu după Mom, Îi las ca să-l jelească, şi eu mă culc să dorm…

Şi cred că cel din urmă vers îl scrisei horăind… Atât îmi era de somn… Adormii. Şi cine ştie cât aş fi dormit, dacă, prin vis, nu mi s-ar fi arătat o fiară îngrozitoare, ce-şi deschisese de departe gura-i plină de colţi şi venea asupra mea, gata să mă-nghită. Sării ars drept în picioare… Un câine, care muşluise pe la capul meu în timpul somnului, fugea spre pădure, speriat de năprasnica mea deşteptare…

“Dar dacă câinele era lup, mă gândii eu, aşa-i că existenţa nasului şi-a urechilor mele ar fi devenit foarte problematică?”

Umflai bocceaua în spate şi mantaua pe umeri şi plecai. Soarele era drept la amiază şi razele lui perpendiculare ardeau ca nişte săgeţi de foc; arşiţa era covârşitoare şi, sub umbra deasă a pădurilor, vântul părea că adormise; nici o frunză nu se mişca; cel mult dacă o foaie de plop, fără echilibru, se clătina repede şi fără pricină pe o ramură înaltă.

În pajiştea ce mărginea drumul, câţiva rari cosaşi sau greieri ţârâiau a arşiţă. Tot încotro mergeam eu, curgea şi Sabasa cu unde repezi şi clare; privind-o numai cum se strecoară iute şi murmurătoare pe sub umbra deasă şi tăinuită a pădurilor, îmi pricinuia o simţire de dulce răcoare sub arşiţa caniculară a verii. Mă aşezai pe un bolovan la umbră şi, dus pe gânduri, priveam nemişcat apa care fugea. Pe cursul ei neoprit, mi se părea că fuge şi sufletul meu; şi o melancolie neaşteptată mă cuprinse…

Peste câteva minute, îmi urmai drumul pe valea strâmtă şi lungă a Sabasei.

Munţii păduroşi, ce se ridicau de o parte şi de alta, formau o alee pitorească de mesteacăni blonzi şi de brazi posomorâţi; pe alocurea, o stâncă enormă de calcar alb se ivea dintre negrul-verde al brazilor nemişcaţi; ici-colea, din câte un unghi mai adăpostit al peretelui de stâncă, răsărea, ca în familie, dintr-un strop de ţărână, un smoc de flori albastre cu corola ca un păhăruţ de azur. S-ar fi zis că e o sărutare fragedă a naturii, depusă pe sânul sterp şi dezolat al morţii… Cine ar crede că dintr-un sentiment de milă nu m-am atins de una măcar din aceste flori! Nu erau ele oare singura podoabă, singura mângâiere a stâncii pe care crescuseră?

Sosisem acum la gura Sabasei, la vărsarea ei în Bistriţa; mă aflam, cu alte cuvinte, la Borca. Potopul lui Noe n-ar fi putut îngrămădi într-un singur loc atâţia butuci câţi erau sămănaţi fără regulă, şi unii peste alţii, pe prundurile Bistriţei şi ale Sabasei. Păduri întregi, abătute la pământ, se scoborâseră din munţi în vale şi nu aşteptau decât să intre pe dinţii ascuţiţi ai ferestrăului care ţipa de foame pe malul drept al Bistriţei, la gura Borcii.

Mă uitai în toate părţile, ca să văd pe tovarăşul meu; dar nu-l văzui; întrebai pe nişte plutaşi de pe mal, care-mi spuseră că un tânăr, aşa cum întrebam eu, se află la crâşmă. Trecui podul de pe Bistriţa şi urcai la crâşma din deal. Tovarăşul meu rodea un covrig şi sorbea dintr-un pahar cu vin.

— Bun-ajuns, amice, zisei, luându-i paharul de dinainte şi vărsându-i-l; am întâmpinat, urmai eu, multe secături în viaţa mea: mi-a fost, însă, dat, în cursul acestei călătorii, să fac cunoştinţa celei mai desăvârşite…

— Secături, mă întrerupse el, foarte bine, de secătură, secătură, da vinul de ce mi l-ai vărsat?

— Fiindcă ai obiceiul de a te îmbăta şi fără să bei… Mă rog, n-ai putea să-mi lămureşti ce fuse asta?

— Aveam de gând să mă sui pe plută şi să plec la Piatra.
— Ei, şi ce te-ai oprit? Nu cumva crezi că era să mor de dorul tău?

— Tocmai fiindcă lucrul acesta era să se întâmple, de aceea m-am răzgândit!

— Foarte rău te-ai răzgândit; de plecai, aveam pe cap o belea mai puţin.

— Şi pentru ca să ai o belea mai mult, de aceea am rămas… Băiete!… o garafă de vin.

Peste puţin, un băietan murdar, vârât în nişte ciubote unse cu dohot şi croite dintr-o vacă întreagă, ne puse dinainte o garafă cu vin, de pe care zoile se prelingeau în toate părţile, câţiva covrigi uscaţi şi pătaţi de muşte, şi două pahare, copii în dreptate ai gărăfii cu vin…

Băurăm, plătirăm şi plecarăm.

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...