Calistrat Hogaş | Pe drumuri de munte | In Muntii Neamtului | Floricica

De astă dată, mă hotărâi să plec călare şi, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaş de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele şi ţintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă şi ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoinţă ai fi putut-o lua drept cal.

— Bine, măi Tasache, zisei eu ieşindu-i înainte şi de-abia stăpânindu-mi râsul, da de unde dracu ai prins tu dihania asta şi mi-o vâri în ogradă cu atâta ifos?

— De unde? Ia, din iarmaroc, după ce am dat 50 de lei unui român de la munte.

— Puteai să te duci dracului cu românul şi cu muntele tău cu tot; da ce vrei să fac eu cu mâţa asta, bre?

— Cu mâţa asta? Ai s-o pui pe grăunţe şi pe săceală şi, în două săptămâni, n-ai s-o mai cunoşti. E o iapă de rasă, din soiul lui popa Gheorghe de la Călugăreni.

— Poate o mâţă de soi, măi Tasache! mi se pare că românul dracului te-a legat la ochi şi, în loc de iapă, ţi-a vândut o mâţă.

— Mâţă, nemâţă, ai să vezi, numai mersul ei face mai mult decât am dat.

— Ei, şi adică ce aşa de straşnic mers are, de crezi tu că face mai mult de 50 de lei?

— Merge la gebea, de poţi să dormi pe ea şi să duci pe palmă paharul cu apă.

— Bine, măi prăpăditule, nu cumva crezi tu că eu m-am hotărât să-mi strămut domiciliul pe spatele unei mâţe sau să duc de pe pământ apa sfântului Ilie din cer? Şi, mai la urmă, ce mâncare-i gebeaua aceea a ta?

— Gebeaua? gebeaua e un fel de mers armenesc, adică împrăştiat şi legănat; merge fără să salte; rari cai merg la gebea!

— Bine, am priceput; acum vino de stă la masă cu noi, ş-apoi te poţi duce la dracu cu toate gebelele tale.

Şi iată cum în sfânta zi de Duminica Mare mă trezii stăpânul în regulă al unei iepe mici şi slabe, care mergea la gebea şi care urma să fie tovarăşa odiseei ce plănuiam.

Oricum, dar Tasache al meu avusese dreptate: după două săptămâni de grăunţe şi de săceală, Pisicuţa — aşa o botezasem pe iapă — reintrase în deplinătatea formelor alese şi drăgălaşe, pe care i le însemnase soiul din care hipologul meu Tasache zicea că se trage. Parc-o văd ş-acum: castanie peste tot, cu botul mic şi cu nările largi, cu capul fin şi tăiat pe nişte linii dulci şi bine hotărâte, cu ochii negri, mari şi vioi, cu coama bogată, cu gâtul gros şi puternic, cu pieptul lat, cu trupul sprinten şi subţire, cu şoldurile largi, cu piciorul fin şi nervos, cu copitele mici şi uşor înclinate, Pisicuţa mea avea mai mult înfăţişarea unui lucru de artă decât a unui cal de ham. Şi, de unde ai fi crezut că greutatea unei pene ar fi fost de ajuns ca să-i frângă mijlocul în două, nici măcar nu se îndoi când eu îmi aşezai pe spatele ei volumul respectabil al persoanei mele cu întreg tarhatul meu de drum… Ce voiţi? era iapă din soiul lui popa Gheorghe de la Călugăreni…

Plecai… Muntele Pietricica, făcând pe stânga faţă răsăritului, ţinea învăluit încă, în umbra-i colosală, oraşul adormit. Cel mult dacă, în aerul limpede al dimineţii, se înălţau, ca deşteptate din somn, sub întâile raze ale soarelui crucile cu feţe sclipitoare ale bisericilor; iar valurile de lumină ale răsăritului depărtat, lunecând pe deasupra creştetului stâncos al Pietricicăi, întindeau, peste adâncul văzduhului, o punte aeriană de pulbere aurită, care mergea să-şi rezeme capătul dimpotrivă pe negurile sure, în care se păreau cufundate până la gât piscurile viorii ale munţilor din apus…

…Tacito, solo, e senza compagnia…1

Mersesem trei ceasuri fără oprire şi Pisicuţa îmi aduse aceasta la cunoştinţă gemând şi strănutând… Era obosită. Descălecai sub un plop bătrân şi stufos de pe marginea drumului, luai şaua din spatele Pisicuţei, o frecai la ochi, o trăsei de urechi, o mângâiai pe obraz şi o sărutai drept pe mijlocul botului; ea, măgulită de această neaşteptată dragoste, întinse capul ei drăgălaş şi-l rezemă pe umărul meu… Iată pentru ce-i învoii să pască slobodă patlagina, troscotul şi chirul colbăit de pe marginea drumului; iar eu desfăcui şi întinsei pe iarbă, mai deoparte, mantaua mea imensă, cu care aş fi putut acoperi întregul nostru emisfer; aprinsei o ţigară şi mă lungii pe spate, ca un alt Prometeu, la umbra stufoasă a plopului… Atât numai că pe Prometeu îl ciupeau de pântece şi de nas vulturii cu pliscuri de fier ai lui Zefs, în timp ce pe mine mă pişcau de spate şi de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror ţară se abătuse — se vede — o margine din poalele nesfârşit de lungi ale mantalei mele; şi aceasta tocmai atunci când priveam mai inspirat, prin reţeaua frunzelor plopului, albastrul adânc şi limpede al cerului, când sufletul meu era gata să străbată, pe o rază de lumină, taina lumilor nevăzute, când inima mea începuse să bată sub pintenul dureros sau dulce al amintirilor, când strălucita mea închipuire era să mai adauge, în sfârşit, o nestemată, încă, la cununa nemuririi mele!!…

Cuminte însă ca totdeauna, îmi căutai de treabă; lăsai cerul în pace să-şi cearnă azuru-i adânc în picături albastre prin reţeaua deasă şi mişcătoare a frunzelor de plop, razele de soare să se Tăcut, singur şi fără tovărăşie.

topească, în tonuri de aur, pe fundul vioriu şi depărtat al munţilor, vântul amăgitor să sărute florile şi să fugă, iar florile înşelate să plece în urmă-i capul şi să plângă, cu lacrimi de rouă… şi-mi umflai mantaua de-o aripă, o târâii până dincolo de ţara neagră a furnicilor cu dinţii de criţă, o scuturai aşa de puternic, încât stârnii o groaznică vijelie pân-în depărtare şi surghiunii, din sânul dulce al patriei, în ţări străine şi necunoscute, o sumedenie de furnici îndărătnice, care se acaţaseră de mantaua mea, hotărâte să mă urmărească cu război chiar dincolo de hotarele lor!… Şi fiindcă buna-cuviinţă cere, când te afli în largul naturii, să cugeţi cât o ploşniţă cel puţin, mă mulţumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop că fac prea mare gălăgie degeaba şi fără cuvânt, că, adică, la înălţimea la care se află, fără ca o adiere cât de uşoară să le bage în seamă, ele totuşi se clatină cu zgomot, lovindu-şi unele de altele discul lor lat şi greoi, aninat, fără cumpăneală, de o coadă lungă şi subţire… N-aş putea spune tocmai hotărât dacă, în timp de vreo două ceasuri lungi, am stat deştept şi am visat sau dacă am dormit şi am cugetat, după cum iarăşi n-aş putea lămuri cam ce hotar ar putea fi între vis şi aievea; atâta ştiu că, la deşteptare, mă trezii cu sfântul soare acaţat de vârful plopului.

Din albastrul şters al cerului adânc, soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; nici o suflare de vânt nu mişca aerul învăpăiat; în fâneţe nici un fir de iarbă nu se clătina; chiar plopul neastâmpărat se liniştise şi, de pe verdele gingaş al foilor lui încremenite, lumina soarelui se răsfrângea în văzduh ca de pe mii de mici oglinzi aeriene. Întreaga fire răsufla greu… Cel mult dacă cosaşul răguşit, locuitor nevăzut al miriştii uscate, şi greierul de câmp, negru şi sprinten stăpânitor al umbrei din împărăţia îmbălsămată a florilor, mai ţârâiau a arşiţă!…

După alte două ceasuri de gebea sau, mai bine zis, de înot al Pisicuţei mele prin marea de flăcări ce se revărsa peste pământ în miezul arzător al zilelor de vară, cârnii la dreapta şi intrai, de-a dreptul şi triumfal, prin porţile larg deschise, în ograda caselor de ţară, unde locuia un vechi prieten al meu. Stăpâna de casă, în haină albă de dimineaţă şi cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă şi cu ţurţuri mici de mărgele roşii pe margine, trebăluia nu ştiu ce prin cerdacul larg din faţă. Când văzu de departe pe cineva intrând călare, făcu repede unghi drept din braţu-i alb, rotund şi gol până la cot, puse iute despre soare, cu palma-i diafană, o mică perdea trandafirie privirii, se rezemă cu celălalt braţ săpat în marmură vie de balustrada cafenie a cerdacului, se mlădie puţin înainte, rămase neclintită şi se uită ţintă… O mai frumoasă şi mai desăvârşită cariatidă nu se putea închipui… şi, în o clipă, dispăru şi se mistui, ca înghiţită de privazul întunecos al unei uşi întredeschise… Cu atât mai rău sau… cu atât mai bine pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plinul miez al zilelor de iulie; şi încă şi mai bine pentru acel căruia privirea nu i s-a întunecat aievea sub închipuirea că o rază — şi cea mai luminoasă — s-a rupt din soare şi s-a mistuit, ca înghiţită… fie chiar din privazul întunecos al unei uşi întredeschise!…

Pisicuţa se opri la scară şi, înainte de a descăleca, o femeie trimisă întru întâmpinarea mea mă pofti în casă, din partea “duducăi”. Eu, care, când îmi vine la socoteală, iau vorbele după slova lor, făcui chip Pisicuţei cu frâul la dreapta, ca şi cum aş fi avut de gând să urc scara călare şi să intru în casă cu Pisicuţă cu tot. Pisicuţa, care nu şovăia între glumă şi între frâu, îşi puse una din copite pe întâia treaptă.

— Iu! făcu femeia, ţipând speriată; şi repede fugi în casă. Auzii din lăuntru un hohot de râs femeiesc din toată inima, ce nu putea fi decât al stăpânei de casă, care de mult îmi cunoştea apucăturile.

Descălecai şi dădui pe Pisicuţa, spre îngrijire, unui argat de ogradă, iar eu suii scara, aruncai mantaua pe balustrada cafenie a cerdacului şi intrai în casă. Femeia pe care o speriasem mă scutură de colb cu o perie, privind în pământ şi de-abia stăpânindu-şi râsul, cu palma la gură; mi se dădu apă, mă spălai, mă ştersei, mă slujii de degete în loc de pieptene şi trecui în altă odaie mare şi curat îmbrăcată, unde, până ce să vină cineva, mă răsturnai pe o canapea şi aprinsei o ţigară, cu privirea pierdută în podele ca în adâncul cerului.

Mare lucru să nu fi fost fermecate podelele casei aceleia! Altfel nu mi-aş putea da seama pentru ce, fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi şi, în loc de întuneric, o puternică lumină îmi inundă privirea… iar închipuirea mea se strămută, într-o clipă, în alte lumi, în alte timpuri… Strânsei pleoapele mai tare, ca să văd mai bine… Un mare oraş, aşezat între dealuri verzi, se întindea înaintea mea şi, pe străzile-i albe, largi şi pline de soare, lume multă foia în toate părţile. Eu, cel de altădată, istovit de nevoi, cu ochii stinşi, cu obrazul îngropat, cu musteaţa bătrână înainte de vreme, cu pantalonii scurţi până la glezne, de se vedea guma sărăcăcioasei mele încălţăminte, cu haina roasă la un cot şi cârpită la celălalt, pe cap cu o pălărie în stil “acordeon”, scoboram la vale pe o stradă lungă, largă şi dreaptă, cu capul plecat şi plin de gânduri, la o subţioară cu un teanc de cărţi ponosite, iar sub cealaltă cu… un mare şi rotund harbuz turcesc… Intrai în ograda unei mari clădiri din coastele unei biserici şi un stol de fete între opt şi zece ani, în fuga mare, se repeziră înaintea mea; una, mică cât o lingură şi iute ca o picătură de argint viu, le întrecu pe toate, îmi sări în gât, mă sărută sau mă muşcă de obraz sau de ureche, sări repede jos înapoi, luă harbuzul mai greu decât ea, îl trânti de pământ de se desfăcu în o sută de bucăţi, luă pe cea mai mare şi prinse a-i roade miezul, înmormântându-şi în el, până la sprâncene, faţa-i mică de copil. Din când în când, arunca spre mine, peste marginea de deasupra a cojii de harbuz, ochii ei mari, negri şi plini de o nevinovată bucurie; zeama roşie îi picura de pe barbă pe pestelcă şi de pe pestelcă pe pământ… Când ridică capul spre a-şi mai lua suflet şi a vedea în ce parte mai are de lucru, era mânjită până la urechi şi o sămânţă de harbuz neagră şi lată îi rămăsese lipită pe vârful nasului.

O singură dată în viaţa mea am simţit părerea de rău că nu sunt pictor…

Apoi iute ca o zvârlugă se repezi şi îmi sări drept în braţe; cu o mână îmi prinse o musteaţă, iar cu cealaltă mă luă pe după gât, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii.

— Mănâncă, bădie, şi mata; să vezi ce bunu-i!… zise ea. Şi-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez.

— A! tare-i bun! zisei, muşcând. Se cunoaşte, Floricico, că pe- aici a mers botişorul tău de trandafir şi dinţişorii tăi de şoricuţ.

Şi c-o îndemânare de cow-boy, zvârli coaja roasă până la verde în ceafa unei fete; mă lăsă de musteaţă, mă împresură cu amândouă mâinile pe după gât, îşi vârî capu-i mic sub marginile pălăriei mele şi mă sărută cu zgomot pe frunte.

— Bădie, tare-mi eşti drag! zise ea lăsându-se puţin pe spate, rezemată de amândouă braţele mele şi privindu-mă drept în ochi cu un fel de extaz nepotrivit cu cei opt ani ai ei. Aşa-i că şi eu ţi-s dragă?

— Dragă, Floricico, dragă, zisei eu, strângând-o în braţe; dragă ca o floare mititică şi nebunatică ce eşti, fiindcă, pe lumea asta, numai tu, draga bădiei, te mai gândeşti la mine.

Un zâmbet amar îmi trecu pe buze, mi se umeziră ochii şi glasul mi se înnodă în gât.

— Iar plângi, bădie?
— Nu, Floricico, mă bate soarele-n ochi…
— Spui minciuni, bădie; soarele te bate-n spate; te doare ceva?
— Să-ţi spun drept, Floricico, mă doare capul. Cu amândouă mâinile ei mici şi ude încă, mă netezi pe frunte moale şi drăgălaş şi… şterse ea singură şi… pentru totdeauna locul unde mă sărutase cu atâta nevinovăţie.

Deschisei ochii, dar nu mai văzui nimic din ceea ce fusese… Atâta doar, că mă aflam într-o casă de ţară, într-o odaie mare şi curat îmbrăcată, răsturnat pe o canapea, cu ţigara-n gură şi cu privirea pierdută-n podele ca în adâncul cerului…

Mare lucru să nu fi fost fermecate podelele casei aceleia!… Pe unde intrase, nu-mi putui da seama… poate că pe aceleaşi scări ale văzduhului, peste acelaşi râu larg şi vijelios al timpului, peste care şi închipuirea mea, făurind spre trecere o punte de lumină, legase între ele cele două capete depărtate ale vieţii mele… Poate că intrase chiar, cu pas mărunt, uşor şi nesimţit, prin uşa întredeschisă a odăii… Se poate; când pleoapele mi se ridicară de peste ochi şi recăpătai simţul realităţii, stăpâna casei, îmbrăcată într-o rochie neagră de mătase uşoară, încinsă peste mijloc cu un colan lucrat în solzi auriţi, stătea în picioare dinaintea mea şi mă privea nemişcată. De sub horbota neagră şi subţire a mânecii stângi, dimprejurul alb al braţului ei, mijeau cu scânteieri palide-roşii boabele mari ale unei brăţări de mărgean; iar din noaptea negrei rochii, cu răsfrângeri mişcătoare şi molatice de lumină mută, răsărea gâtul ei de alabastru viu şi capul ei sculptural de Venere antică. Pare c-o văd ş-acum… Câte vieţi, câte inimi, câte suflete n-ar fi putut găsi mormântul lor de veci în taina adâncimii fermecate a ochilor ei negri!…

O privii drept în faţă… Pe nas nu mai avea lipită nici o sămânţă de harbuz neagră şi lată.

Pe fruntea mea, nici o urmă de nevinovată sărutare!… Îmi întinse amândouă mâinile ei albe şi mici; eu i le sărutai pe amândouă, fără să-i dau măcar bună dimineaţa şi fără să mă urnesc de cum stăteam răsturnat pe canapea.

— Foarte frumos, domnule bădie, zise ea în sfârşit, desfăcându-şi uşor mâinile din strânsoarea mea şi aşezându-se pe un scaun aproape de mine; foarte frumos! Vasăzică d-ta vii la mine să dormi, nu să mă vezi?

— Mă iartă, cuconiţă Floricico, zisei eu foarte serios; mai întâi află că eu nu dorm niciodată, fiindcă visez totdeauna; al doilea, nici n-am nevoie să te văd, fie acasă la d-ta, fie oriunde, deoarece, când mă aflu singur, prea ai meşteşugul de a mi te vârî nepoftită în suflet, prin fundul pălăriei, şi a-mi stârni fel de fel de vedenii cu farmazoniile d-tale. De când crezi d-ta că umblu eu după o vrăjitoare care să-mi descânte de-a scăpării? Ia, te poftesc, caută în creţii de la spate ai rochiei d-tale celei cafenii, cu care erai îmbrăcată la Dumbravă acum o lună, şi ai să vezi că le lipseşte o bucăţică tăiată cu cuţitaşul; ce vrei? mi-a spus o vrăjitoare să-i duc ceva de pe d-ta, şi am să-i duc.

— Nu glumeşti? Mi-ai tăiat rochia mea cea cafenie? zise ea cu glas de spaimă glumeaţă; şi punându-şi mâna la gură cu o nespusă drăgălăşie, dată numai femeilor, mă privi o clipă, cu zâmbetul pe faţă, drept în luminile ochilor…

— Ar trebui să fiu o mare secătură ca să m-apuc de glumit cu o fermecătoare ca de-alde dumneata; cel mult dacă umblu să-mi răscumpăr sufletul din o robie mai grea decât a turcilor şi a tătarilor!…

— Rochia mea cea cafenie, pe care mi-a cumpărat-o Ştefan de la Bucureşti?!

— Ei, da!… Rochia… dumneatale… cea cafenie… pe care… etc., etc. … şi ce pofteşti?

— Uf!… bădie, tare-mi eşti urât… fugi de-aici!… zise ea acoperindu-mi şi împingându-mi uşor faţa cu toate cele zece degete moi, calde şi răsfirate ale amânduror mâinilor sale mici; eşti un sălbatic şi un original cum n-am mai văzut!…

— Nu cumva, mititica mea, cuconiţă Floricico, vei fi crezând d-ta că tare-mi eşti dragă? Te înşeli!… Sălbatic şi original!… Of!… ce mare descoperire ai mai făcut!… Oricum însă, zisei eu, răzgândindu-mă, tot e mai mare decât a doua cămaşă de la raci şi nu ştiu a mai câta prostire de la scoici descoperite de mustăciosul, bâlbâitul, guşatul şi… favoritul d-tale învăţat de la Bucureşti.

— Bădie, iar începi cu…
— Prostiile… Se poate; decât să faci bine să nu mă mai pui în faţă cu favoritul d-tale învăţat; ce vrei? Nu pot suferi mutrele roşii şi bâlbâite!…

— Şi vasăzică d-ta, domnule bădie, nu mă mai iubeşti deloc? zise ea cu un ton pe care se silea să-l facă ameninţător.

— Deloc.
— Şi nu mai poţi suferi mutra mea?
— Nu.
— Şi n-ai să vii să mă mai vezi niciodată?
— Niciodată.
— Şi-ţi sunt urâtă tare?
— Tare urâtă!… Iute ca fulgerul, îşi puse şi îşi îndesă pe gura mea dosul moale şi cald al amânduror mâinilor sale albe şi mici…

— Sărută, să te iert!… Chemai în ajutor tot stoicismul sângelui meu şi, cu zâmbetul în ochi, rămăsei nesimţitor.

— Bine, am să te pârăsc lui Ştefan că nu mă mai iubeşti, zise ea cu faţa înflăcărată de o drăgălaşă mânie şi cu ochii aprinşi de ura unei iubiri înăduşite…

— Ei şi?… Nu cumva Ştefan al d-tale o să mă facă să-mi fii dragă cu de-a sila, odată ce-mi eşti urâtă foc?…

Zâmbind şi neclintită, mă privi o clipă drept în ochi.
— Ştii ce una, bădie?
— Ce, cuconiţă Floricico?
— Hai să ne împăcăm.
— Hai… da ce-mi dai?
— Ce să-ţi dau?…
— Unghiuţa matale de la degetul cel mic. Cu o mişcare mlădioasă şi ageră, vrednică de cea mai ageră şi mlădioasă pisicuţă, îşi lipi repede de buzele mele unghia degetului celui mic de la mâna dreaptă… Ce să săruţi din unghie mică, chiar caldă şi trandafirie de-ar fi fost!… Totuşi răsună în văzduh zgomotul puternic al unei pătimaşe sărutări!…

Ştefan, bărbatul Floricicăi, era cel mai bun prieten al meu din copilărie.

Ea… mai presus decât Ileana Cosânzeana, din cosiţă floarea-i cântă, sau decât Trestiana, fiica dumnezeieşte greşită a vreunui Statu-Palmă-Barbă-Cot…

— Dar, în sfârşit, zisei eu schimbând vorba, ce e cu leneşul d-tale de Ştefan de nu se mai arată? Nu cumva doarme ş-acum?

— De unde? Ştefan e dus de ieri la Galaţi cu de-ale moşiei.
— A!… vasăzică, mititica mea cuconiţă Floricico, o s-avem cinstea şi plăcerea de a prânzi între patru ochi?

— Ba, cu voia matale, domnule bădie, o s-avem cinstea şi plăcerea de a prânzi între douăzeci şi patru; toate surorile şi verele mele au năvălit săptămâna asta peste mine, de pretutindeni.

— Ce păcat că n-a năvălit săptămâna asta peste d-ta şi învăţatul d-tale de la Bucureşti!… Am fi avut atunci cinstea şi plăcerea de a prânzi între douăzeci şi cinci de ochi!… Am auzit că învăţatul d-tale, uitându-se prea de-aproape la un rac mare şi viu — ştii că e scurt de vedere — racul l-a apucat cu foarfeca piciorului de lumina ochiului şi l-a chiorât…

— De mă mai necăjeşti aşa, bădie, să ştii că mă mânii foc. — O! cât îmi place să mă cerţi Cu-adâncii-ţi ochi şi mari! De-ai şti tu-n urmă, când mă ierţi, Cât de frumoasă-mi pari!…

Mă lovi uşor cu palma peste gură şi, sculându-se repede de pe scaun, se duse de apăsă cu arătătoru-i elastic pe butonul de lângă uşă al unei sonerii.

Dureroasa fericire ţinuse o clipă!… În depărtare, răspunse apăsării un lung ţârâit metalic, care luă în urechea mea înfăţişarea puternică a zgomotului de prăbuşire înaltă şi năprasnică a unei vechi clădiri… Ceva se prăbuşi parcă în inima mea şi, în o clipă, mi se păru că am trăit o viaţă întreagă… Sângele mi se scurse din faţă şi numai ochii mei umezi de lacrimi şi pironiţi în podele mai rămaseră vii pe chipul meu de mort…

— Iar… zise ea uitându-mi-se în faţă şi scuturându-mă uşor de umăr — iar?

— Nu… mă bate soarele-n ochi…
— Spui minciuni, bădie… unde vezi soare? ce-ţi este?
— Drept să-ţi spun, mă… doare… capul… Nu zise nimic. Se lăsă mai mult să cadă decât să se aşeze pe scaun, cu mâinile încrucişate pe genunchi şi cu capul plecat. Cine ştie?… Poate că şi ea trăi în o singură clipă o întreagă viaţă!…

— Ah!… izbucni ea deodată, ridicând şi încleştându-şi în văzduh, ca spre rugăciune, mâinile ei. Ah! bădie, tare sunt nefericită… Doamne! Doamne!…

Şi nodul lacrimilor îi tăie glasul. Cu ochii umezi şi pierduţi în deşert, cu mâinile împreunate şi rugător îndreptate spre o putere nevăzută, avu o clipă de încremenire.

Chipul durerii deznădăjduite, chemând asupra-i îndurarea cerului, n-ar trebui să fie altfel săpat în marmură…

— Nu fi copilă! zisei eu sculându-mă repede de pe canapea şi netezindu-i uşor amândoi obrajii. Nu fi copilă!… Nu se pot înfrânge hotărârile soartei; pe căi deosebite suntem meniţi a ne duce fiecare crucea până pe vârful Golgotei… Nu fi copilă!…

Mă privi rătăcit cu ochii plini de lacrimi.
— Nu fi copilă, pentru Dumnezeu!… Linişteşte-te!… Şi, apucându-i capul între mâini, o sărutai ca pe un copil, în părul ei negru şi bogat.

Îşi desfăcu mâinile şi molatic le lăsă să cadă pe amândoi umerii mei…

— Bădie, tare-mi eşti drag!… Şi cu o uşoară strângere nervoasă, mă trase puţin spre dânsa.
— Aşa-i că şi eu ţi-s dragă?… zise ea privindu-mă adânc în ochi. Îi apucai amândouă mâinile ei mici în mâinile mele tremurătoare.

— Dragă, Floricico, dragă de la sămânţa de harbuz lipită acum douăzeci de ani pe vârful nasului tău de copil şi până la alunica neagră ce doarme dusă şi fericită pe braţul tău de femeie, în umbra trandafirie a culcuşului său de fulgi auriţi!…

…Şi niciodată n-am întinat pe această femeie în noroiul murdar al simţurilor, şi n-am târât niciodată în vârtejul de dragoste pângărită a sângelui ce clocoteşte în vine stricate şi păcătoase pe acest înger nefericit, icoană desăvârşită a dumnezeieştii frumuseţi…

Totuşi…
— Destul!… zisei eu cu glas înecat şi răguşit, desfăcând şi aruncând, repede şi brutal, mâinile ei din mâinile mele. Destul, Floricico!…

Iute ca o zvârlugă, mă împresură pe după gât cu braţele ei şi… mă sărută sau mă muşcă de obraz sau de ureche…

Şi trupul meu cuprins de fiori nu se mlădie sub greutatea ameţitoare a trupului ei…

…În ograda unei mari clădiri din coastele unei biserici… mică cât o lingură… iute ca o picătură de argint viu… oare timpul şi uitarea nu aşternuse încă, peste icoana vie a unei vieţi de altădată, linţoliul lor nestrăbătut?…

Femeia pe care o speriasem intră cu apă şi dulceţi.
— Lasă, Anică, tablaua pe masă, zise ea femeii, şi vezi, dacă duducile-s îmbrăcate, pofteşte-le-ncoace; spune-le c-avem musafiri de la Piatra.

Femeia ieşi.
— Apropo! zise ea, venindu-mi în faţă şi punându-şi o mână pe umărul meu, nu ţi-am spus că Magda…

— Ei, ce e cu Magda?
— Ghici!…
— Şi-a scrântit, fără îndoială, vreun picior, dându-se de-a tumba pe vreo căpiţă de fân…

— Nu.

— Atunci se vede că, din nebunatică, drăgălaşă şi mincinoasă cum era, s-a făcut înţeleaptă ca un viţel de trei ani?

— Nu, ghici!…
— Apoi atunci, Floricico, rogu-te să te faci lingurăriţă, căci ţigancă eşti; pune-ţi în părul tău negru ghioci în loc de flori, ca să am de unde lua unul, spre a-ţi ghici.

— Ei, nu, zise ea nerăbdătoare şi vârându-se în sufletul meu. Drept răspuns o sărutai uşor pe frunte.
— Ei, nu, ghici… şi se auzi pe duşumea bătaia uşoară şi poruncitoare a piciorului său mic…

— Nu cumva, zisei eu zâmbind cu înţeles şi răsucindu-mi vârful musteţii, nu cumva frumoasa noastră Maria de Magdala -aşa îi ziceam eu Magdei — şi-a vândut vila sa din Ierusalim şi cu preţul aurului de pe ea a cumpărat miresme scumpe, spre a le vărsa pe picioarele vreunui Isus de contrabandă şi a i le şterge, în urmă, cu părul ei negru şi bogat?

— Tocmai!… Tocmai!… Magda se mărită, e aici şi…
— “Viitorul” dumisale?
— Da! o să-l vezi, o să-i faci cunoştinţa şi ai să-mi spui cum ţi se pare.

— Cu alte cuvinte, ne aflăm în deplină Cana Galileei… Foarte bine!… Magda e o viţică proastă.

— Şi pentru ce, mă rog?…
— Pentru că nu-mi place, când vin la voi, să pun frac şi mănuşi albe; ştii că eu sunt cam necioplit; putea să mai aştepte Magda cu marafeturile prezentaţiilor şi ale reprezentaţiilor sale matrimoniale, măcar până ce treceam eu Bistriţa şi avea, în urmă, destulă vreme să se îndoape, cât poftea, cu răţoielile nesărate ale cine ştie cărui vânător de gologani… Desigur că-l cheamă sau Georges sau Jean… Ştiu eu că voi toate aveţi gusturi franţuzeşti; adu-ţi aminte cât sânge rău ţi-am făcut până ce să te dezbar de a mai zice lui Ştefan al tău “Etienne”; dar în sfârşit cum îl cheamă pe viitorul tău cumnat?

— Georges…
— Destul, că mă zgârii în ureche. Un ropot de alergătură repede şi o mare gălăgie de glasuri femeieşti, care vorbeau tare şi râdeau în acelaşi timp, se auzi prin cerdacul larg din faţă şi, cât ai clipi, privazul uşii se umplu de ochi veseli şi de feţe înflorite şi iarăşi, cât ai clipi, mă simţii apucat de mâini, de braţe, de umere, de cheotoarea surtucului…

— Bine ai venit, bădie!
— De unde vii, bădie?
— Ne-a spus Florica c-ai să vii…
— Aşa-i c-ai să mai stai la noi?
— Azi mergi cu noi la Dumbravă…
— Iiii!… Ce bine-mi pare c-ai venit!… zise Emilia, sărind în sus prin casă şi bătând în palme de bucurie…

— O să-mi devastaţi persoana, tătari ce sunteţi!… zisei eu în sfârşit, cuprinzând în braţe atâtea capete câte putui şi sărutândule pe fiecare drept în creştet… Bine v-am găsit!…

Şi nu ştiu pentru ce potopul acesta de bucurie, izvorât din atâtea inimi curate, nu era îndeajuns să înece un fel de dureroasă întristare, ce-mi stăpânea sufletul şi inima…

Floricica, cu ochii în podele, stătea răsturnată pe canapea în locul unde şezusem eu şi, învârtind pe deget o cheie mică legată de capătul unei cordele roşii, părea dusă pe gânduri şi străină de ceea ce se petrecea în jurul ei…

Oare podelele casei aceleia nu erau fermecate şi pentru dânsa?…
— Dar, în sfârşit, mai lipseşte cineva, zisei eu apucând pe Magda de vârful amânduror urechilor şi privind-o drept în ochi.

Se uită un moment la mine nedumerită şi întrebător, apoi iute se înroşi…

— Ia te rog să mă laşi în pace, zise ea dându-mi jos mâinile cu o lovitură uşoară; şi, întorcându-se repede şi oarecum supărată, se duse de se opri dinaintea unei oglinzi, unde se prefăcu că-şi îndreaptă şi-şi mai resfiră legătoarea lată de la gât, întocmită sub bărbie într-un mare fiong auriu-închis.

…Femeia e, fără îndoială, ghicitoarea cea mai grea de dezlegat… Vădit jignită de aluzia mea, Magda se dusese totuşi să întrebe oglinda dacă e destul de frumoasă!… Are, se vede, femeia ceva şi din firea paingănului: prinde în mrejele sale tot ce-i cade, dar se desfătează mâncând numai ce-i place… Şi Magda era un paingăn cu gusturi foarte subţiri!…

Un miros ascuţit de piele rusească mă izbi în nas; întorsei capul!…

— Domnul Georges… îmi zise Florica, făcând cu stânga mişcarea reglementară de recomandare; “bădia”, domnule Georges; şi cu dreapta făcu spre mine aceeaşi mişcare.

— Încântat, domnule Georges! Şi fără obişnuita încovoiere de mijloc, strânsei verde şi scuturai şi mai verde cu dreapta mea cam rustică dreapta grăsulie şi rotundă de femeie cochetă a dlui Georges… Mi se păru că strâmbă puţin de nas; dar suferi cu eroism felul curat românesc al sălbaticei mele strânsori…

Şi domnul Georges, care stătuse doisprezece ani la Paris nu mirosea numai a piele rusească… Nasul meu avu, până-n seară, minunatul prilej de a se desfăta pe lângă dl Georges când cu mirosul dulceţilor de zmeură, când cu acel al dulceţilor de fragi sau de căpşune, când, în sfârşit, cu mirosul mult mai preţuit pe vremuri, de Patchouli. Oricum însă, dl Georges era “ireproşabil”: scurt, gros şi pleşuv, avea totuşi părul de după urechi adus cu măiestrie pe amândouă tâmplele; faţa-i rotundă şi brusnată era străjuită din josul fiecărei urechi de câte o mică pingea de păr castaniu, rămăşiţă din nişte favoriţi odată întregi, dar chinuiţi mai târziu de foarfeca glumeaţă a vreunui bărbier parizian. Vârful gălbiu şi ascuţit al musteţilor sale, răsfirate pe buze, se arcuia perfect de simetric deasupra nărilor largi ale unui nas deşelat; buzele cărnoase, umede şi roşii chemau parcă spre ele mâncările grase şi sărutările calde; ochii spălăciţi şi leneşi vădeau o minte somnoroasă; sub bărbia cu îndoituri proaspăt rase şi pudruite, ţipa, de-ţi ameţea privirea, fiongul imens al unei legători roşii; pe pântecele-i rotund şi plin stătea frumos şi rotund îmbumbată jiletca fără încreţituri; din josul pantalonului strâns pe gleznă, ieşeau şi se întindeau lipite pe duşumea botinele roşii, lungi, înguste şi cu bot de raţă, ale dlui Georges; iar de pe zarea lustruită a creştetului său pleşuv, ochiul luneca în văzduh ca de pe luciul sterp şi gol al unei ape adormite…

— Cu toate acestea, domnule Georges, zisei eu, să nu crezi că mă cheamă “bădia”; ia, stolul acesta de caragaţe, pe care-l vezi d-ta aicea, a găsit de cuviinţă să mă boteze după legea lor; şi aceasta pentru singurul cuvânt că, nu ştiu câţi ani vor mai fi deatunci, le luam pe toate la subţioară ca pe o testea de linguri şi alergam cu ele cât era ograda de mare; ai fi dat mult să le fi văzut atunci, cum se înroşeau, cum boldeau ochii de sub subţioara mea, cum scoteau limba şi cum ţipau, de frică să nu le scap… Şi câteodată le scăpam înadins… Ia, vezi d-ta pe domnişoara cea de la oglindă, care se preface că-şi îndreaptă fiongul de sub bărbie? -şi arătai spre Magda — şi care astăzi nu ştie ce să mai facă cu ochii dumisale cei mari şi negri?… O vezi?… m-a muşcat odată de nas, de-am purtat o lună de zile urma dinţişorilor dumisale celor mici şi ascuţiţi… Te pot încredinţa că muşcă rău şi adânc, deşi, de altfel, e un înger din ceruri în călătorie de plăcere pe pământ…

Magda întoarse capul şi se uită la mine peste umăr.
— Vrei să te muşc iar, bădie?
— Nu, Magdo, nu; păstrează-ţi dinţii, c-o să-ţi trebuiască mai târziu…

Mă privi lung, fără să-mi răspundă.
— Mare parte din toate acestea, zise dl Georges, le ştiam de mai înainte; un singur lucru nu ştiam…

— Că Magda e un înger?…

— Nu. Că…
— Muşcă rău şi adânc?…
— Cam aşa ceva, zise el privind spre Magda cu cea mai spălăcită dulceaţă din lume…

— Nu face nimic, de cumva ai prins de veste că e un înger, dezamăgirea n-o să fie aşa de mare, când, mai la urmă, vei afla că e un simplu căţel…

Se stârni un hohot de râs colosal; singur dl Georges rămase scandalizat de metafora mea şi… în gândul lui, mă făcu mojic.

— Fiindcă d-ta, dle bădie, m-ai făcut căţel, zise Magda, apropiindu-se de mine şi prinzându-mă metodic de cheotoarea surtucului, apoi te condamn să-mi scrii, spre pedeapsă, chiar acum, pe albumul meu, versuri galante, care să mă îndrepteze în ochii d-tale personal…

— Mi-i foame, Magdo, şi ştii că, pe nemâncate, nu plătesc nici două parale.

— Bine; îţi amân pedeapsa pe după-prânz.
— După-prânz… bine. Floricica se sculă de pe canapea şi ieşi. Emilia mă luă de braţ şi mă târî după ea în grădină. Peste câteva minute sosiră toate celelalte, cu Magda în frunte şi cu dl Georges în coadă.

Magda veni drept la mine, mă apucă de celălalt braţ şi mă îndreptă pe o cărare dinspre fundul grădinii, care dădea în câmp.

— Magdo, ştii că…
— Te rog să mă laşi în pace, zise ea ghicindu-mi gândul.
— Cu toate acestea…
— Te rog să mă laşi în pace; nu vezi ce nas deşelat are?
— Dar…
— Şi ce ochi spălăciţi?! Ce pântece mare?! Gura!… buzele!… uf!… parcă-s doi cârnaţi umbriţi de nările nasului ca de două aripi de vultur răsfirate în aer!…

— Eşti tare în comparaţii, totuşi ascultă, Magdo…

— N-ascult nimic şi te rog să mă laşi în pace; după-prânz ai să-mi scrii versuri pe album, dar să fie galante de tot.

— Mă trudesc, Magdo, să te pricep şi nu pot; pentru ce, adică, să mai deştepţi tu zulea bietului domn Georges şi să-l mai umileşti, odată ce-ţi e indiferent sau, mai bine zis, nesuferit?

— Treaba mea…
— Cum “treaba mea”? adică vrei să faci din mine topor de oase?

— Treaba mea. Să-mi scrii versurile pe album, dar să fie galante de tot.

— Şi dacă nu ţi-aş scrie?
— Serios, domnule bădie? zise ea cu glas de miere şi uitândumi-se în faţă cam pieziş şi de jos în sus, n-ai să scrii Magdei versuri pe albumul ei?…

Mă învinse şi tăcui ca un vinovat. “Bietul domnul Georges!” cugetai eu, cuprins de o adevărată milă. Nu ştiu, dar a fi iubit pe acest diavol de Magda şi a nu fi fost iubit de dânsa trebuia, desigur, să fi fost o mare nenorocire.

Îmi făcui cruce.
— Ce-ţi faci cruce, bădie? zise Magda uitându-se întrebător la mine.

— Cum să nu-mi fac cruce când, la dreapta, am un diavol împeliţat?

— Da?… Socoteam că-ţi faci cruce fiindcă o să ne punem la masă!

Avea ea răspuns la toate. Ne chemă la masă. Floricica se puse în capul mesei, eu la dreapta, dl Georges la stânga, Magda lângă mine, Emilia lângă dl Georges, Ilenuţa, Antonia, Ana, Frăsinica etc., etc. …

Biata maică-mea — D-zeu s-o ierte — de câte ori nu m-a plesnit cu lingura peste mână şi peste gură, numai ca să mă înveţe să mănânc frumos!… Aşi!… ţi-ai găsit!… Şi astăzi, când mănânc ouă moi, mă mânjesc pân’la urechi!… Ei bine!… Dl Georges le mânca cu atâta măiestrie!… degetele sale albe, grăsulii şi ascuţite la vârf mânuiau furculiţa sau cuţitul cu atâta îndemânare în autopsia oului, încât rămânea, la urma urmei, găoacea pe dinăuntru tot aşa de lucie ca şi pe dinafară… şi nici o pată de ou pe şervet, pe farfurie, pe cuţit, pe furculiţă sau pe musteţile dlui Georges!… Şi dacă în viaţa mea vreo părere de rău mi-a ros inima, apoi aceasta a fost părerea de rău că n-am stat şi eu măcar doisprezece ani la Paris spre a învăţa cum se mănâncă ouăle moi!… O căpiţă de brânză cu smântână, foarte artistic clădită de dl Georges pe farfuria d-sale, însoţită de mămăliguţa caldă corespunzătoare, dispăru metodic în adâncul pântecelui său, printre crăpătura transversală a buzelor sale groase, întocmai cum o colină de deal ar dispărea în crăpătura adâncă a unui cutremur de pământ!… Fu însă un moment când admiraţiunea şi — aş putea zice — chiar respectul meu atinseră culmea… Aceasta fu la puiul cu smântână… Cine dracu mai poate scăpa cu obraz curat din faţa unui pui cu smântână?!… Eu, cel puţin, n-am putut niciodată mânca, în chip cuviincios, acest blestemat soi de mâncare; şi tocmai de la acest soi de mâncare am căpătat de la biata maică-mea — D-zeu s-o ierte — cele mai multe linguri peste mână şi peste gură!… Ei bine, dl Georges era un om în puterea cuvântului genial!… Altmintrelea, cel puţin, nu mi-aş fi putut da niciodată socoteală cum de un întreg cimitir de pui să păşească din lumea aceasta în cealaltă lume din pântecele dlui Georges şi să nu lase, ca amintire despre dânşii, decât doar ciolanele lor lustruite şi, anume, frumos şi foarte sistematic înşirate pe marginea, ca şi ele de albă, a farfuriei dlui Georges?… Şi nu ştiu cum făcea: prindea, cu mult meşteşug, gâtul de pui între vârful cuţitului şi fundul farfuriei, iar cu unul din coarnele ascuţite ale furculiţei scotocea carnea de prin încheieturi, de nu rămânea din gâtul de pui decât o lungă, noduroasă şi încovoiată “mâţa popii”, care mergea zburlită să-şi ia, la rând, locul lângă celelalte oase smerite de pe marginea farfuriei… Şi, pe fundul farfuriei, nici un strop de smântână, cuţitul şi furculiţa ca din testea, şervetul virgin, musteţile dlui Georges, răsfirate sub nas şi arcuite deasupra nărilor, ca ieşite proaspăt din oficina celei mai moderne frizerii!… Şi când mă uitam la blestemăţia de pe farfuria mea, când mă gândeam că şervetul meu nu mai poate să stea, cu cinste, a doua oară pe masă, şi când, mai cu seamă, zăpseam pe dl Georges că mă trage din când în când ironic cu coada ochiului… Ei bine, atunci mă simţeam umilit! Noroc numai că cei de casă erau toţi şi de mult deprinşi cu tot felul meu de stângăcii şi noroc, mai cu seamă, că Floricica nu mi-ar fi îngăduit niciodată să cioplesc vreunul sau vreuna din cusururile şi sălbătăciile mele… Avea şi Floricica gusturile ei necioplite…

“Ce ţi-i şi cu civilizaţia asta”, cugetam eu, privind pe dl Georges cu câtă eleganţă desfăcea carnea de pe un picior de pui fript sau coaja de pe un măr domnesc!… Şi avea dl Georges un aşa meşteşug la ţinut paharul şi la turnat vinul!… Şi vinul gălbiu aşa sclipea de frumos, din paharul străveziu, printre graţia fină de alabastru însufleţit a degetelor sale!… Şi după ce-l bea, i se umezeau buzele roşii de o aşa trandafirie rouă, care iute dispărea sub o uşoară apăsare cu şervetul, fără, bineînţeles, nici o daună pentru musteţile sale! !… Hotărât că Magda îşi pierduse minţile… Să fi fost eu în locul Magdei! mie să mi se fi pus la picioare o asemenea comoară de însuşiri!…

— Sărut mânuşiţa matale, cuconiţă Floricico, zisei sculându- mă de la masă şi sărutând dreapta stăpânei de casă, sărut mânuşiţa şi cine-a dat azi să deie şi mâine.

— Merci, M-me, zise dl Georges cu o frumoasă reverenţă şi sărutând aceeaşi mână.

— Merele le-am adus eu de la Iaşi, zise Magda, punându-mi pe gură şi fără multă ceremonie dosul alb al mâinii sale mici…

Ni se aduse cafeaua în “salon”. Eu îmi luai locul de dimineaţă în colţul canapelei şi, liniştit, îmi sorbeam cafeaua şi îmi fumam ţigara.

Magda ieşi iute şi se întoarse şi mai iute.
— Domnule bădie, te poftesc să-ţi faci pedeapsa, zise ea, punându-mi pe genunchi un mic album legat în catifea vişinie cu monogram aurit.

— Mai întâi, Magdo, n-ar fi nici tocmai o pedeapsă, nici tocmai greu de a-ţi scrie ţie versuri; căci n-ar fi silit cineva să-şi cheme muza prea de departe; decât…

— Decât să faci bine şi să nu lungeşti vorba, domnule bădie. Şi-mi dete şi un creion mic.

— Atunci cu o condiţie: am să-ţi scriu ceva şi am să iscălesc dedesubt; ce-ţi voi scrie poţi citi oricui; iscălitura însă n-ai s-o ştii decât numai tu.

— Adică cum?
— Adică cum, adică necum, o condiţie ca toate condiţiile.
— Bine, primesc. După vreo zece minute, albumul Magdei, plin de toate prostiile, se mai înavuţi şi cu următoarea: Maria din Magdala, de sfânt amor cuprinsă, Îmbrăţişa cu lacrimi genunchii lui Isus… Şi fulgera de patimi privirea ei aprinsă… Ce fericiţi, acuma, sunt ei în ceruri, sus!… Tu, poate, să râzi, Magdo, de-aceste amintiri Din biblicele vremuri. — O! ştiu că eşti pe dos! De-aceea, n-ar fi bine, prin schimb de însuşiri, Să fiu eu Magdalena şi tu să fii Hristos?…

Şi, iscălind dedesubt pe dl Georges, dădui Magdei albumul şi creionul.

Ea aruncă o privire repede pe foaia scrisă, se duse într-un colţ al odăii, limba îi fulgeră roş pe vârful arătătorului drept, şterse ceva, scrise ceva şi iute închise albumul.

— Da nouă, duducă Magdo, nu ne-arăţi ce ţi-a scris bădia pe album? ziseră toate într-un glas.

— Nu-i voie de văzut iscălitura; dar dacă bădia mă dezleagă de condiţie…

— Şi dacă te-aş dezlega, ai arăta? zisei eu, neînchipuindu-mi ce schimbase ea în album.

— De ce nu?
— Ei bine, te dezleg, zisei eu, voind s-o pun într-o încurcătură din care nu-mi trecea prin minte cum are să scape.

Dete albumul Emiliei care citi cu glas tare versurile scrise.
— Citeşte şi iscălitura, zisei eu, când ajunse la sfârşit. Deodată Emilia bufni de râs.
— Ce râzi, Emilio? citeşte!…
— Ci-chir-me-za…, silabisi Emilia râzând cu lacrimi. Cichirmeza era un tip caraghios din copilăria lor, şi bietul dl Georges fusese înlocuit de Magda prin Cichirmeza!…

Ce vrei? Cu fetele e greu s-o scoţi la capăt! Peste puţin, trebuia să plecăm la Dumbravă, unde urma să luăm masa de seară şi unde Florica avuse grijă de a trimite mai dinainte toate cele trebuitoare.

— Hai, gătiţi-vă de plecare! zise ea, adresându-se la toţi; am spus să pună caii.

— Să ştii, Florico, zise Magda, ţinându-i calea şi vârându-şi faţa până sub nasul Floricăi, să ştii că eu şi cu bădia mergem călare la Dumbravă; eu pe Pisicuţa şi bădia pe Burdachi al lui Ştefan: zi să pună şeile.

Şi venind repede dinaintea mea şi atârnându-se uşor în jos de amândouă clapele surtucului meu:

— Aşa-i, bădie, că mergem călare la Dumbravă? zise ea, vârându-şi nebunatic şi pieziş, până sub nasul meu, mutra-i veselă, deşteaptă şi întrebătoare.

— Mai rămâne vorbă?! Cu mutra ta eşti în stare să faci pe cineva să înghită cuie de potcoavă.

Înhăţă pe Ana şi pe Antonia de după gât şi ieşi cu amândouă buluc pe uşă.

După ea, dl Georges şi apoi toate celelalte. Floricica rămase la urmă.
— Floricico, n-ai să râzi de o rugăminte ce am să-ţi fac?
— Bădie, zise ea cu un fel de durere în glas şi cu o deznădejde galeşă în ochi, chiar dac-aş voi să râd, n-am să pot, orice rugăminte mi-ai face.

Aşa n-o văzusem pe Floricica niciodată. Îi prinsei capul între palme, ca unui copil, şi, îndreptându-i faţa spre mine, o privii… avea ochii păienjeniţi de lacrimi.

— Floricico, zisei eu privind-o în ochi şi urmând a ţinea între palme faţa-i îndreptată spre mine, Floricico, mă tem să bănuiesc pricina stării tale sufleteşti; totuşi mi se pare că Magda e o nebună şi tu o proastă…

— Bădie!… zise ea cu glas tremurător; şi, molatic, îşi lăsă fruntea să-i cadă pe pieptul meu.

O sărutai uşor în creştetul capului.
— Floricico, Floricico! din toată gama dragostei noastre curate, senine şi dumnezeieşti, o singură notă mai lipsea… N-ai putea să-mi spui tu care?…

— Gelozia!… zise ea ridicând repede fruntea şi privindu-mă înflăcărat — gelozia!…

— Nu, Floricico, te înşeli… Prostia… Şi pentru întâia şi cea din urmă dată în viaţa mea strânsei în braţe pe această femeie, sărutând-o cu patimă pe amândoi obrajii… Era aşa de frumoasă!…

— Şi ce rugăminte era să-mi faci? zise ea atârnându-mi-se de gât cu ochii înrouraţi.

— Pentru ziua de azi să nu schimbi nimic din îmbrăcămintea ta.
— Aşa-i că ţi-s dragă? zise ea ştergându-şi ochii cu dosul amânduror mâinilor; aşa-i că mă iubeşti?

— Nebuno ce eşti! Şi apucând-o de vârful urechii, mă prefăcui că-i fac vânt pe uşă.
— Nebuno ce eşti!… să nu schimbi azi o iotă din îmbrăcămintea ta.

Ieşi. Şi când rămăsei singur, nu ştiu dacă durerea, dezgustul de viaţă sau împietrirea ce însoţeşte un trai făr’ de nădejde năvăliră fiecare în parte sau dacă toate deodată puseră stăpânire pe sufletul şi inima mea…

“Adică — mă gândeam eu — de ce soarta vitregă, dacă ne-a îndrumat viaţa pe cărări deosebite, n-a sfărâmat tot ea, încai, şi legăturile neîndurate dintre două suflete nefericite? Sau poate voieşte soarta să afle de la mine şi de la Floricica dacă, în cumpăna vieţii, trag mai greu întocmirile omeneşti decât cele dumnezeieşti? Doamne, Doamne!… — cugetai eu ca încheiere — pentru ce, în rostul adânc al înţelepciunii tale, ai mai zămislit pământul cu puterea cuvântului tău? Şi dacă l-ai întrupat din nimica, oare, în largul nesfârşitului tău fără de margini, nu găseai un alt adăpost pentru casa de nebuni?…”

Până ce tot şi toate să fie gata de plecare, luai albumul Floricicăi, care se afla din întâmplare pe masă, mă răsturnai în colţul ştiut al canapelei, îl deschisei… Aş vrea să smulg din suflet icoana feţei tale Şi-a ochilor tăi rază să-mi pară că s-a stins! Să uit că vreodată te-am întâlnit în cale… De te-am iubit… să-mi pară că te-am iubit în vis!! Noianul veşniciei aş vrea să se deschidă Imens, fără hotare, cu negre adâncimi, Şi-n braţe de-ntuneric aş vrea să mă cuprindă Pe veci…

Magda intră pe uşă ca o vijelie.
— Gata, bădie, hai!… şi mă înhăţă de mână.
— Du-te, te rog, Magdo, de spune femeii să-mi scoată mantaua pe cerdac, că vin şi eu îndată.

Magda ieşi repede.

Pusei albumul pe masă la locul lui. În o trăsură mare de casă se suiră toate fetele; într-un docar mic cât o găoace de nucă, tras de un cal bătrân, numai cât un şoarece, se suiră Floricica cu dl Georges; Magda pe Pisicuţa, băieţeşte, eu pe Burdachi, bărbăteşte. Trăsurile apucară înainte, eu cu Magda încheiam mersul.

— Să rămânem, bădie, mai în urmă, că mă îneacă colbul, zise Magda strunind pe Pisicuţa.

Burdachi îşi măsură, de la sine, pasul după al Pisicuţei.
— Magdo, azi n-ai fost cuminte deloc, zisei eu privind înainte, fără a-ntoarce capul.

— De ce, bădie? întrebă ea repede, făcând pe şa o mişcare, ca şi cum ar fi voit să se aşeze cu faţa spre mine.

— Pentru cuvântul că azi, toată ziua, ai fost un diavol împeliţat.
— Ei, şi?
— Ai supărat pe Floricica…
— Mai întâi, Floricica n-are nici o treabă cu mine, şi al doilea, dacă s-a supărat, ei bine, am s-o muşc la Dumbravă de vârful nasului şi am s-o dezmânii.

— Aşa te împaci tu cu lumea?
— Aşa mă împac eu cu Floricica.
— Şi cu mine, dacă aş fi supărat, cum te-ai împăca? Simulă spre mine o muşcătură în aer, fără să zică nimic.
— Eşti pur şi simplu un căţel primejdios, Magdo…
— Da înger nu-s?
— Şi chiar dac-ai fi, eu vrei să ţi-o spun asta?
— Şi de ce nu?… Hotărât că acest diavol de Magda îşi bătea joc şi de mine; totuşi căzui pe gânduri şi până la Dumbravă nu mai schimbarăm nici o vorbă.

Când ajunserăm în poiana Dumbrăvii, caii erau deshămaţi pe lângă trăsuri; mai deoparte, masa albă întinsă pe iarba verde; iar prin fânaţul înflorit al poienii, cuprins de umbra înaltă a stejarilor, fetele, care încotro, cu capetele goale, alergau după flori şi după fluturi albaştri şi galbeni de seară… Mi-nchipui că n-aţi văzut niciodată un nebunatic stol de fete într-un fânaţ înflorit… bine: atunci n-aţi văzut nici un fânaţ de două ori înflorit. Şi zâna florilor şi toate zeităţile femeieşti ale apelor şi ale pădurilor, plăsmuite de închipuirea păgână a celor vechi, au trebuit să răsară din înrudirea fermecată dintre floare şi femeie… Totuşi acest cadru zugrăvit cu atâta măiestrie de mâna întâmplării era mânjit de… o pată de untdelemn!! Cel puţin dl Georges se hotărâse, de astă dată, să nu fie, nici mai mult, nici mai puţin, decât untdelemnul! În tot cazul, pardesiul d-sale, lung sau, mai bine zis, scurt de la ceafa-i roşie până aproape de ciubotele d-sale tot roşii, bătea în floarea verzie a untdelemnului de măsline grecesc!… Cel mult, dacă de sub mâneca pardesiului scotea capul la iveală marginea sfioasă a manşetei sale de un alb fără cusur; iar din manşetă se arătau mâinile grăsulii ale dlui Georges, ocrotite împotriva muşcăturilor soarelui, vântului şi ale ţânţarilor, de nişte mănuşi Bismarck, adică tot roşii… Şi fiindcă diavoliţele de fete fugeau, de nu le zăreai, după fluturi în toate părţile; şi fiindcă rotunjimea scurtă şi grăsulie a dlui Georges nu era clădită pe roate, apoi stătea şi ea, înfiptă în mijlocul poienii, şi, cu o mână, ce se silea să pară îndemânatică, cerca să vâneze, cu o baghetă fină de abanos, fluturii din aer… La rădăcina unui stejar, aproape înmormântată în iarba înaltă, şi înflorită, Floricica, în rochia-i neagră de mătase uşoară, stătea culcată cu capul rezemat pe mână… Un gând dureros pe fruntea veselă a naturii!…

Descălecai. Magda se duse călare până lângă Floricica şi, de călare, îi vorbi nu ştiu ce; Floricica se sculă şi Magda căzu deodată de pe Pisicuţa, drept în gâtul Floricăi…

— Iu! auzii deodată pe Floricica ţipând… Şi iute duse mâna la nas…

Mă buşi un râs nebun şi, râzând, mă dusei lângă Floricica; Magda se şi amestecase printre celelalte fete după flori şi după fluturi.

— Bădie, Magda a-nnebunit; mă roagă să-i ajut să descalec şi, după ce descalecă, se repede la mine şi mă muşcă de nas… Şi, mă rog, de ce râzi?…

— Râd, fiindcă niciodată Magda n-a fost mai cuminte decât acum.

— Ce fel de cuminte, dacă mă muşcă de nas?
— Tocmai fiindcă te-a muşcat de nas! I-am spus că te-a supărat purtarea ei de azi şi s-a hotărât să te muşte de nas, ca să te dezmânie, şi te-a muşcat; mai cuminte, ce vrei?

— Putea să mă sărute.
— Magda muşcă, nu sărută, zisei eu sentenţios. Un vânt care se iscă din senin şi câţiva nori adunaţi în pripă la sfat deasupra capetelor noastre ne grăbiră masa şi ne scurtară şederea în Dumbravă, pe care, de altmintrelea, ne hotărâsem s-o mânăm până noaptea pe lună… Duşmani ai poeziei vieţii se găsesc, de multe ori, şi în aer!

Cu aceeaşi regulă ca la venit, ne întoarserăm devreme acasă. Seara, ceai şi sindrofie. Dl Georges, cu o vădită iscusinţă şi mândru oarecum de îndemânarea şi desăvârşita-i destoinicie, înjghebase cu fetele jocuri de “societate”, pe care le vrâsta, din când în când, cu câte o boscărie cu o batistă, cu un gologan, cu cărţile de joc… şi mai ales cu cărţile de joc!!…

Magda, cuprinsă de o melancolie prefăcută şi ghiduşă, de te umfla râsul, se aşezase dinaintea pianului şi scherzando, andante, staccato, veloce, con brio… se alinta cu degete uşoare pe clapele albe şi negre ale pianului şi, din gamele-i nebunatice şi stâlcite, simţirea nu lipsea!… Magda era tipul desăvârşit al femeii, care, sub forme uşoare şi nestatornice, ascunde înţelesuri temeinice şi adânci!…

Floricica, plecată sub lumina lămpii pe o catifea vişinie, îşi cosea pe dânsa gândurile cu fire de aur…

Eu?… Eu stăteam răsturnat şi liniştit în colţul ştiut al canapelei şi, prin norii viorii ai fumului de ţigară, mă sileam să pătrund în adâncul depărtat al lumii de gânduri ce frământa poate atâtea capete vesele şi înflorite sau melancolice şi visătoare… “…Acelaşi cap îl pleci ş-acum Pe mâna-ţi de copil; Şi-ntipărit e-n umbr-acelaşi Dumnezeiesc profil! . . . . . . . . . . . . . . . . Ş-acum din visu-ţi te deştept Cu-aceeaşi sărutare; Ş-acelaşi rumen trandafir Pe faţa ta răsare!…”

Cugetam eu privind pe Floricica cum stătea plecată şi cum, pe fundul de lumină, era săpat în linii de umbră profilul ei dumnezeiesc!…

Cu toate acestea, cum era ea de cufundată în acul şi aţa ei… mi se părea că văd pe Venera împletind la colţun…

— Unde ţi-e albumul, cuconiţă Floricico? întrebai eu de departe — te rog să mi-l dai, că am să-ţi scriu ceva pe el; cine ştie dacă voi avea prilejul de a-ţi mai face versuri de acum înainte; mâini plec pe coclauri şi…

— Şi ai să te întorci iar pe aici, zise ea oprindu-şi acul la mijlocul unei împunsături şi întorcând capul spre mine.

— Dacă nu mă ia dracu, poate… Magda se şi sculase repede de la piano, luase albumul de pe masă şi mi-l pusese pe genunchi împreună cu un creion mic.

— Numai te rog, zise Floricica, să faci bine să nu-mi scrii vro ghiduşie, cum ai totdeauna obiceiul de a-mi scrie pe albumul meu.

— Nu, nu! de astă dată m-am hotărât să fiu foarte serios…

Magda îşi reluă locul la piano, Floricica sfârşi împunsătura începută şi-şi urmă lucrul, dl Georges scotea cordele pe nas, fetele căscau gura, eu… făceam versuri… IDEAL PIERDUT Ai, desigur, ochii negri, gura mică, nasul fin, Ş-un oval tăiat cu artă de vrun maestru divin! Mersul tău, înfăţişarea, trandafirii de pe buze Mi-amintesc pe cea mai dulce dintre cele nouă Muze. Tot ce vede ochiul, gândul, în cereasca ta făptură, Mai presus mă-nfiorează, decât tot ce e-n natură! Ah! Aş pune firmamentul sub picioare-ţi pedestal… Şi să fac — aş vrea — din tine strălucitu-mi ideal!… Şi aşa cum te-ar încinge nimbul tău dumnezeiesc, O întreagă veşnicie aş voi să te privesc!… Decât spinul, Floricico, creşte veşnic lângă roză, Poezia şchiopătează şi se schimb-ades în proză… Eşti frumoasă, Floricico… O minune-ntre minuni!… Lasă dracului andreaua… Nu cârpi seara colţuni!…

Magda citi cu glas tare, şi strofei din urmă îi dădu o intonaţie aşa de naturală, şi la: “Nu cârpi seara colţuni”, dădu cu dosul mâinii o aşa de măiastră lovitură peste catifeaua Floricăi, încât zbură biata catifea tocmai în fundul odăii.

Se stârni un colosal hohot de râs, iar bietul dl Georges rămase la mijlocul unei boscării începute.

— Vezi, bădie, că iar mi-ai scris ghiduşii pe albumul meu? Dacă-s eu nebună şi ţi-l dau!…

A doua zi dimineaţă, şi eu şi Pisicuţa apucarăm drumul muntelui…