Duiliu Zamfirescu | Viata la tara | Capitol II

Publicat deMadalina Marcu

Era tocmai să se supere din nou, pe pisic şi pe Tănase, când bătu cineva la uşe.

— Poftim! zise el cu glasul trăgănat al boierilor bătrâni. Uşa se deschise şi o femeie tânără intră, închizând-o repede, ca să nu lase muştele înăuntru.

— Sărut mâna, coane Dinule, zise ea, sărutându-i mâna cu adevărat.

— Bună ziua, fetiţo, îi răspunse el, dându-i mâna să i-o sărute. Vino-ncoa să te pup pe obraz.

Şi după ce o sărută, se uită la dânsa de aproape, ca şi cum o cerceta să o cumpere.

— Ce păcat că nu eşti băiat, Saşo. Ea începu a râde, mirată.
— De ce, coane Dinule?
— Ţi-aş da pe Tincuţa.
— Şi eu aş lua-o numaidecât. Numai aş fi cam copt pentru dânsa.

Bătrânul se uită la ea lung, ţinându-i mâna într-ale lui.
— Uite, Saşo, poţi să te superi, dar eu tot n-o să te las în pace: de ce nu vrei să te măriţi, fato?

— Coane Dinule!…
— Bine, bine, nu mai zic nimic, dar să-ţi spun drept, nu te pricep.

— Şi cu toate astea e aşa de uşor! Ţi-am spus de atâtea ori: eu am o familie, fară să mă mărit; dacă m-aş mărita, aş avea două, şi aş fi, desigur, mamă rea, ori pentru unii, ori pentru alţii. Dar, coane Dinule, mi-ai făgăduit să nu mai vorbim despre asta… Acuma am şi îmbătrânit, adăugă, parcă nu i-ar fi displăcut, pe cât zicea, să vorbească despre “asta”. Eu am venit să-ţi spun că te pofteşte coana Diamandula.

Bătrânul se sculă greoi de pe scaun şi porni să iasă, cu aceea pe care voia cu orice preţ s-o mărite, când, ajuns la uşe, o opri din nou.

— A, Saşo, nu ştii o comedie?… Ghiceşte… Nici nu-ţi trăsneşte prin cap: avem un ginere pentru Tincuţa.

— Serios?
— Da… un ginere fain: pe amicul meu, domnul Tănase Scatiu.

— Ce?! zise cealaltă încremenită locului.
— Da, junele Scatiu, alegător la colegiul întâi, mare proprietar, mâine poimâine deputat…

— Biata Tincuţa!
— Da, şi coana Sofiţa ar fi gata să i-o dea. Dar până n-oi închide eu ochii, Scatiu nu ia pe fata mea, adause, bătânduse cu mâna în piept.

Apoi, ducând un deget la gură, în semn de tăcere, intrară la coana Diamandula.

În fundul unui pat de nuc, cu perne la perete, şedea ghemuită o umbră de femeie, iar pe scaune, împrejurul ei, rude şi prieteni. Legată la cap cu o bocceluţă de mătase neagră, după moda veche, coana Diamandula îşi trăgea din când în când ochelarii de pe frunte, legaţi la spate cu aţă, ca să privească pentru a o suta oară o scrisoare a fiului său. Bătrână, bolnavă, surdă, ea trăia, spre minunea tuturor, numai prin puterea unei dorinţe: aceea de a mai vedea, înainte de a muri, pe unicul ei copil. Tot ce vorbea, tot ce dorea era pentru el, se ducea către el. Cu trupul istovit de puteri, părea a-şi hrăni viaţa din dor. Câte o rară scrisoare ce venea de la el era citită, recitită, învăţată pe dinafară de o mie de ori; plicul descusut şi pe o parte şi pe alta; marca de pe plic studiată până în firele mustăţilor regelui Humbert — căci scrisorile veneau din Italia. Când bătrâna era singură cu câte cineva al casei, întreba cu glasul stins:

— Şi unde e Neapoli ăsta? Răspunsul nu-l auzea niciodată, dar înţelegea că trebuie să fie departe, după mişcarea mânei şi a ochilor celui ce-i vorbea.

Când intră conu Dinu, ea părea aţipită, cu capul rezemat pe piept. El se apropie de dânsa cu sfială şi respect, pe când ceilalţi se sculară în picioare.

— Ce doreşti, lelţă? zise conu Dinu, care-i era frate mai mic.

— Matei nu mai vine… Eu mă duc, Dinule.
— Doamne, cum vorbeşti dumneata!…
— Mă duc… Dacă mai întârziază două zile, nu mă mai vede. I-ai telegrafisit? întrebă ea, uitându-se în ochii lui.

— I-am telegrafisit.
— I-ai spus să nu întârzieze?
— I-am spus.
— Şi ce crezi, c-o să vie?
—Cum, Doamne, să nu vie. Bătrâna începu a plânge, încet, cu suspine înecate. Lui conu Dinu îi deteră lacrămile.

— Mă rog la Dumnezeu să mă mai ţie cu zile, până l-oi vedea… zise ea cu greu şi gâfâind, dar să nu întârzieze, Dinule.

După aceea aţipi iarăşi. Saşa şi cu Tincuţa îi ridicară pernele la spate, şi ea păru că doarme. Atunci, unul câte unul, ieşiră binişor şi trecură în odaia de alături, unde subprefectul, Mihai, fratele Saşei — un băieţandru de vreo 20 de ani — coana Sofiţa, soră-sa Elena, de la o moşie vecină, cu copiii ei, stau grămădiţi deasupra unui atlas, căutând care este drumul cel mai scurt de la Neapoli la Ciulniţa.

— Zău, nenea Matei ăla, zise Tincuţa supărată, parcă nu-mi mai e drag.

Subprefectul, un vechi prieten al casei, se uită la ea râzând:
— Lasă, c-am să te spui când o veni.

— Da’ poţi să mă spui, zise fata roşindu-se; pentru ce nu mai vine?

— Ba vine. N-a telegrafiat că pleacă?
— Sunt trei zile de când a telegrafiat; până acum venea şi de la Han Tătar.

— Aşa faci?
— Aşa, răspunse Tincuţa răstit; dumneata nu vezi că tuşa nu mai poate?

Mihai desprinse o oglindă din cui, fără a fi băgat de seamă, şi o aduse înaintea Tincuţei. Aceasta, roşise deja, se făcu stacojie pe când toţi cei de faţă râdeau. Fata se-ncercă să râdă şi ea, dar o podidi plânsul, şi repede, ieşi şi se ascunse la dânsa în odaie. Saşa se uită lung la frate-său, nemulţumită de gluma lui.

— Mihai, astea sunt glume nesărate. Te rog să nu mai faci asemenea lucruri.

— Da’ ce-am făcut, maman dragă? Am glumit, zise el, nenorocit că fusese pricina unei asemenea scene.

Saşa ieşi şi se duse după Tincuţa. Când se-ntoarse, îi găsi pe toţi tăcând, parcă cine ştie ce se-ntâmplase: atâta înrâurire au lacrămile asupra oamenilor. Numai subprefectul, holtei bătrân, călit în ale istericalelor femeieşti, cum zicea el, încerca să mai glumească. Saşa luă pe băiat şi-l duse, cam vrândnevrând, la Tincuţa, să-i ceară iertare.

— Bine, maman, ce-am făcut, ca să cer iertare? zicea băiatul, mergând cam cu sila.

El şi cu toţi fraţii chemau pe Saşa “maman”.
— Ai supărat pe Tincuţa. Eu nu vreau să am copii rău crescuţi.

Băiatul se uită lung la soră-sa şi se opri în loc.
— Maman, nu mă umili. Viu eu singur să cer iertare. Soră-sa se gândi o clipă şi, parcă mişcată de vorba băiatului, îi îndreptă legătura la gât şi porni singură înainte. După câteva minute, el intră în urma ei la Tincuţa, şi, foarte firesc, îi luă mâna şi o rugă să-l ierte. Fata se uita în jos, fără a zice o vorbă.

— Îl ierţi, Tincuţo dragă, nu-i aşa? o întrebă Saşa. Tincuţa îşi ridică ochii spre el, bufnind încet, de râs sau de plâns, nu se ştia bine.

Astfel se împăcară lucrurile. Către seară veni o depeşe de la Predeal. În sfârşit, Matei sosea…

Mare gălăgie şi bucurie pe toţi. Mihai şi Tincuţa şi copiii Elenei voiau să meargă a doua zi la gară. Care mai de care sărea mai sus, ţipa mai tare, după cum îl iertau puterile. Vestea fu împărtăşită coanei Diamandule de către frate-său. Bătrâna, cu lacrămile înnodate în barbă, se puse să descoase telegrama, literă cu literă, parcă ar fi fost cine ştie ce document. Se hotărî ca a doua zi toată suflarea să se reverse la gară. Se făcu socoteala trăsurilor şi se văzu că nu era loc pentru toţi. Mihai voia să se ducă pe jos; Tincuţa călare. Subprefectul le puse trăsura la dispoziţie. Saşa pe a sa; dar tot era prea multă lume. Elena se gândi să-şi lase copiii acasă, dar o protestaţie universală se ridică din piepturile gălăgioase ale “ţâncăriei”, care nu vrea s-audă de o asemenea poznă. Conu Dinu îi împăcă pe toţi, făgăduindu-le să puie caii la o cloşcărie de braşoveancă, în care intra toată corabia lui Noe.

Era vorba acum să se ştie cine rămâne cu coana Diamandula. Elena, fire veselă, se lepădă, râzând pe sub ascuns ca să n-o vadă cumnatu-său; coana Sofiţa trebuia să meargă; Tincuţa ţinea să meargă; conu Dinu se cuvenea să meargă. Subprefectul propuse Elenei să rămână el, şi făcură mare haz amândoi, spre părerea de rău a celorlalţi, cari voiau să ştie de ce râd, ca să râdă şi ei.

— De ce râdeţi? întrebă coana Sofiţa. Subprefectul o luă la o parte cu mare taină şi-i zise la ureche în gura mare: “arde Iaşul”, ceea ce provocă o mare ilaritate generală şi făcu pe coana Sofiţa să cărăbănească subprefectului o însemnată cantitate de pumni.

Toată lumea adormi în seara aceea fericită. Pentru cei bătrâni revenea un om iubit; pentru tineri, nenea Matei, pe care-l aşteptau tot aşa de vesel şi caraghios precum plecase; pentru copii, un necunoscut, care însă nu mai puţin era nenea Matei, vorbă plină de farmec şi noutate.

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...