Când ajunseră acasă, toţi deteră năvală la coana Diamandula. Bătrâna îi aştepta, stând greceşte în fundul patului, cu ochelarii ridicaţi pe viţele rare de păr şi cu o pereche de mătănii în mână. Alături, Saşa lucra la o horbotă.
Când trecură prin coridor, pe dinaintea ferestrelor bătrânei, statura puternică a lui Damian luă toată lumina geamurilor. Saşa zise încet, strângându-şi lucrul:
— Au sosit. Însă bătrâna, pe jumătate oarbă, ghici numaidecât că cel ce venea întâi era fiu-său, fiindcă nimeni din ai casei nu trecea cu capul mai sus de fereastră. Începu a tremura fără putere şi a plânge. Damian se duse drept la ea şi-i apucă amândouă mâinile, pe care i le sărută cu toată căldura sufletului, mişcat de a o revedea şi mai ales de a o revedea într-o asemenea stare: i se părea că scăzuse, se redusese la jumătate din ceea ce era când o lăsase. Lacrămile-i veneau în ochi fără să şi le poată opri şi se plecă din nou pe mâinile bătrânei. Ea se uită la el, dând încet din cap şi de-abia vorbind:
— Bine-ai venit, mamă… Eşti ostenit?
— Nu sunt ostenit.
— Dacă eşti ostenit, du-te de te culcă.
— Sărut mâna, mamă, nu sunt ostenit.
— Acuma, că te ştiu aici, mă simt bime. Poţi să te odihneşti dacă vrei…
— Mai pe urmă. Acum lasă-mă să stau lângă d-ta. Ea îl sărută din nou şi-l lipi de sufletul ei călător, parcă ar fi vrut să-şi anine cugetul de corpul puternic al fiului său spre a nu se mai despărţi niciodată de el. Se uita la dânsul lung şi-l mângâia pe păr şi pe umeri, într-o nedumerire de fericire fară înţeles pentru alţii, în care regăsea icoana bărbatului ei, mort de demult, icoana lui Matei copil şi pe aceea a tânărului plecat în străinătate de ani întregi. Nimic nu i se părea mai frumos, mai nobil, mai dulce, decât chipul acelui om, idealizat prin 7 ani de depărtare. Când el se scula, ochii ei îl urmăreau prin casă; când îl vedea râzând, râdea şi ea, fără să ştie de ce; când ieşea câte un moment să mai respire, întreba încet şi cu sfială “unde e Matei? dacă vrea să fumeze, să fumeze aici, că nu mă supără”, deşi în realitate fumul de ţigară o îneca. Conu Dinu veni la dânsa, vesel, şi o întrebă tare, ca să-l audă:
— Eşti mulţumită?
— Tare mulţumită, mamă.
— Ei, atunci fă-te bine şi scoală-te, să ieşi la plimbare cu el.
Ea dete din cap:
— Eu bine nu mă mai fac… dar sunt fericită. Măcar câteva zile dacă aş mai trăi să-l mai văd…
Matei strânse mâna, în tăcere, Saşei, care se dase într-o parte. Vorbind amândoi încet, el vroi să facă o ţigară, ca apoi să iasă s-o fumeze; însă, negăsind tutunul în buzunar, rugă pe unul din copii să i-l aducă dintr-o haină rămasă afară.
—Nu te-ai schimbat de loc, zise el Saşei.
— Am mai îmbătrânit ceva, răspunse ea, râzând; dar dumneata cu adevărat nu te-ai schimbat de loc.
— Am cam albit, dar altfel cred că nu m-am schimbat.
— Dacă e vorba de asta, eu ar trebui să am 50 de ani. El se uită la dânsa zâmbind, gata să zică o răutate. Saşa înţelese şi, roşindu-se, începu a râde:
— Ştiu ce vrei să zici, dar 50 de ani încă nu am. Subprefectul se amestecă în vorbă.
— Da, zise el, foarte serios, mata erai abia născută când conu Costică Comăneşteanu a fugit la Constantinopole.
— În 48? întrebă Saşa indignată.
— Apoi ce: să tot fie 40—50 de ani de atunci.
— Tata nici nu se însurase la 48.
— Nu-i aşa, coane Dinule? întrebă subprefectul clipind dintr-un ochi.
— Ce? zise conu Dinu.
— Domnul Dumitrescu spune prostii, întrerupse Saşa. Conu Dinu se apropie de ei.
— Nu vă legaţi de fata mea, zise el, bătând-o pe umeri. Asta e înger, nu femeie.
— Vai de noi!… adăogă subprefectul, clătinând din cap. Saşa râdea cu voioşie.
— Vezi cum eşti, d-le Dumitrescu… Să ştii că nu-ţi mai fac halva.
— Vai de mine, cuconiţă, zise el, sărind de unde se afla şi venind să sărute mâna Saşei, matale eşti un înger, doi, trei îngeri. Vorbă e!…
Ea îi dete binişor peste obraz.
— Când veniţi să mâncaţi la mine? întrebă ea pe toţi.
— Când porunceşti, se grăbi a răspunde subprefectul. Saşa, cum sta jos, se uită în ochii lui conu Dinu şi a lui Matei. Copilul care se dusese să caute tutunul venea cu un vraf de hârtii în mână, pe care le găsise la un loc cu tabachera.
— Zilele astea mâncăm cu toţii la noi, zise conu Dinu.
Matei răsfoia hârtiile aduse de copil să vadă ce erau. Printre ele se afla un mic carnet de buzunar, pe care îl deschise şi, cetind, începu a râde. Saşa se uita la dânsul, curioasă.
— Ce vrea să zică străinătatea!… Mă temeam să nu mor în vreun colţ de pământ, necunoscut de nimeni, mai ales la Neapoli şi la Capri, unde se ivise holera din nou…
În acelaşi timp întinse carnetul, pe a cărui primă filă sta scris în franţuzeşte: “Mă numesc Matei Damian, sunt român, familia mea e în România, districtul Ialomiţa, gara Ciulniţei”.
Subprefectul, care sub aparenţa lui caraghioasă era o fire sentimentală, se uita lung la Matei.
— I-auzi, domnule! apoi să n-o dai dracului, străinătatea, zise el, cu glasul strâns de emoţiune.
— Bine, mă băiete, tu n-aveai pe nimeni, vreun prieten, vreun franţuz de-ai tăi?… întrebă conu Dinu.
— Or vreo franţuzoaică, îi zise subprefectul la ureche.
— Ba aveam, dar fiecare îşi vedea de ale sale, şi numai seara ne întruneam cu toţii. De altfel, eu nici nu aş fi putut să umblu veşnic cu dânşii, fiindcă ei îşi aveau treburile lor: unul era arhitect şi altul numismat. Se înfundau la Pompei or la Poestum, şi nu-i mai scoteai de acolo. Eu voiam să mă bucur de toate câte firea şi oamenii au grămădit în golful Neapoli. Râmâneam adesea singur, şi, de frică să nu mor necunoscut de nimeni, mi-am dat signalmentele.
El râse încet, privind înaintea ochilor, preocupat. Ceilalţi se uitau la el, fără a zice o vorbă. În câteva minute trecu peste capetele acelor naturi statornice vedenia străinătăţii, cu toate grozăviile ei închipuite, şi carnetul, adus în vorbă de întâmplare, avu darul de a coborî pe fiecare în sine. Saşa părea mai cu seamă înrâurită de fila din catastif.
— Când mă gândesc, zise ea, că trebuie să trimit pe Mihai în străinătate, m-apucă groaza.
— E!… ce exageraţie! Zilele dintâi sunt grele, dar un tânăr le biruieşte şi pe acelea. În urmă se deprinde atât de bine că nu-i vine să se mai despartă de străinătate.
— Se poate, zise Saşa repede, dar eu nu înţeleg lucrurile astfel: Mihai trebuie să vie în toţi anii acasă, aci unde s-a născut, unde suntem noi.
Matei nu mai zise nimic, ci plecă ochii în pământ. Saşa simţi că vorba ei avea un înţeles pentru el, se opri deodată, mişcându-se pe scaun fără voie-i. Ochii ei se făcură mititei, blânzi, şi ea adăogă:
— O să mă ajuţi, nu-i aşa, să caut ceva pentru Mihai. Aş vrea să nu-l trimit la Paris… Ce crezi?
— De ce nu?… Cui nu-i aminte de treabă, găseşte mijloace de a petrece oriunde.
Ea rămase locului, îngrijată parcă chiar de pe acum de soarta băiatului, şi, fără să se gândească, văzând că Matei caută chibriturile, i le dete de pe masă. El ieşi să fumeze.
Când se întoarse, mai toată lumea se retrase din odaie. Numai Saşa rămase lângă patul cocoanei Diamandule. Bătrâna adormise din nou, ghemuită în perne, cu capul pe piept.
Matei se apropie binişor de Saşa şi îi zise încet:
— Nu eşti ostenită?
— Nu, de loc.
— A adormit din nou…
— Da. El se uita la chipul mame-sei, căutând bine să-şi aducă aminte de dânsa, cum era când o lăsase, şi parcă nu-i venea să creadă că obrazul acela slab, zbârcit, înfundat în colţurile unui guler de pânză descheiat, să fie al ei.
Şi cu toate astea aşa era. Orbitele mari, deasupra cărora se-ntindeau acum firele rare ale sprâncenelor, rămăseseră tot astfel, iar globul ochiului, mai plin ca oricând, părea că se desprinde din forma lui. Vinele, umflate peste măsură, brăzdau pielea întunecată, pe care, în loc de a hrăni cu sângele ce purtau, păreau a o arde. Era oarecum o lipsă de interes al organelor unele pentru altele, ceea ce aducea o sleire de vitalitate aproape completă. Mai vedea câte ceva, când trebuia să vadă; mai scotea câte un sunet, când trebuia să vorbească; chiar auzea pe ici pe colo — dar nu mai avea vibrarea multiplă şi completă a senzaţiilor.
Saşa ieşise pe nesimţite. El, rămas în faţa bătrânei adormite, i se păru că-nţelege, în toată adâncimea sa, puterea de statornicie a acelor naturi simple, vesele, ce trăiau numai din devotament, lipite de pământul ce le văzuse născându-se. O suavitate nespusă se răspândea în odaie din nişte crăci de sulfină, aruncate în firida sobei. Un aer bătrânesc, dar primitor şi prietenos, se desprindea din mobilele vechi de nuc. Aceleaşi calendare ale lui Nichipercea, pe care le apucase de când lumea, stau teanc pe un colţ al scrinului; aceiaşi îngeraşi de porţelan, sub sticle; acelaşi papuc bătut în perete, cu ceasornicul smălţat; aceleaşi covoare pe jos — nimic nu se schimbase. Numai mamă-sa se ducea. Mişcat până la lacrămi, luă binişor mâna bătrânei şi îşi lipi obrazul de dânsa. I se părea că atinge un lucru sfânt. O dureroasă şi dulce amintire îi răsări în minte, de când mamă-sa îl mângâia pe obraz, copil, şi o revăzu, ca atunci, plecată pe marginea patului lui, privindu-l în tăcere. Bătrâna deschise ochii cu greutate, se uită la dânsul lung şi iar îi închise.
— Doreşti ceva, mamă? Ea nu răspunse. După mişcarea capului, căzut pe piept, se vedea că respiră încă.
Tincuţa intră pe uşe binişor, cu un şorţ pe dinainte, roşie la faţă ca un măr pârguit. Ea venea veselă să-l poftească la masă, dar, văzându-l atât de turburat, se opri lângă el, uitându-se de aproape la bătrână.
— Ce face? întrebă ea încet.
— Îmi pare că doarme.
— Doarme. Vrei să vii la masă?
— Cu cine o lăsăm?
— Vine numaidecât Safta. Matei se sculă, ştergându-şi o lacrimă furişe. După aceea luă pe fată de mijloc şi ieşiră. În sală, Tincuţa îi aruncă braţele de gât, de-abia ajungând până la el, iar Matei o strânse la piept, sărutându-i părul nebunatec. Se înţelegeau ca doi fraţi asupra durerii amândorora.
Cu fondul de seriozitate ce se întâlneşte la mai toate fetele de seama sa, ea înţelesese într-o clipă cât de puternică trebuie să fi fost simţirea ce făcea pe Matei să-şi ascundă lacrămile, şi într-un avânt de generozitate, îi veni şi ei să plângă.
El se duse să-şi schimbe îmbrăcămintea, şi apoi şezură la masă.
