Pornind de la Saşa, Matei se gândi să se ducă acasă, drept la arie, unde se treiera încă.
De departe se auzea zgomotul maşinei, care, nehrănită de snopi, se învârtea cu o repeziciune straşnică, huind în gol. El ştia încă de mult că cu chipul acesta şi locomotiva şi treierătoarea se strică. Grăbi pasul şi ajunse aproape alergând. Se duse drept la maşinist şi începu a striga la el. Acesta, spoit pe ochi de cărbuni şi plictisit de căldură, înţelese că domnul acela trebuie să aibă vreun drept, de vreme ce poruncea cu atâta autoritate, şi fără vorbă, apucă mânerul regulatorului şi micşoră puterea locomotivei. Fetele de la paie stau rezemate în furcă sau îşi scuturau testemelele; oamenii erau răzleţiţi, unii punându-şi cărbuni în lulele, alţii stând pe vine la umbra maşinei; trei perechi de boi înjugaţi la tânjele, se uitau liniştiţi în amurgul serii; numai o “tragă” lucra, ducând cotoarele snopilor către şira de paie, ce parte se-nălţa în amfiteatru, iar parte erau împrăştiate pe arie. Nici o regulă, nici o autoritate, fiecare umbla de capul lui, cărucioarele ce duceau grâul de la treierătoare la hambar erau sparte şi lăsau dâră pe urmă.
Matei, furios, puse mâna în pieptul flăcăului care risipea grâul.
— Măi creştine, nu-i păcat de Dumnezeu să arunci pâinea pe drum? Nu vezi că mă sărăceşti?
Omul îşi întoarse capul domol către dâra de grâu:
— Păi de, cucoane, aşa ni le-a dat de la curte.
— Da’ tu n-ai ochi să vezi? N-ai gură să spui?
— Ba avem.
— Atunci pentru ce nu vorbeşti? Unde-i domnul Nae? Flăcăul înţelese că acesta trebuie să fie “cel cu punga” şi alergă să cheme pe Eftimiu, care fuma liniştit la umbra hambarului.
— Bine, domnule, ce este asta? Eftimiu venise în fugă şi gâfâia.
— Păi… mai aveau puţin şi isprăveau. Treaba merge bine…
— Ce fel de bine! Nu vezi cum se risipeşte grâul? Asta chemi dumneata bine? Paiele astea aşa trebuie să stea, împrăştiate pe câmp? Maşina hiuie goală de un ceas, iar oamenii beau tutun?
Eftimiu se depărtă, alergând, şi se duse la flăcăii care aruncau snopii:
— Ia dă, măi vere, dă, că ne-apucă noaptea. Vestea se răspândi numaidecât printre oameni că a venit boierul şi fiecare se puse să-şi vadă de treabă.
Matei păru a-şi aduce aminte de obiceiurile din trecut, când venea în vacanţii acasă. Teoreticeşte i se părea că nu ştie nimic, dar când dete cu ochii de arie, recunoscu o mulţime de lucruri. Astfel, puse pe maşinist să fluiere încetarea şi lăsă doi oameni să scuture treierătoarea, iar pe ceilalţi îi duse la paie. Ei se aşezară unul lângă altul, pe toată întinderea şirei, până-n vârf, şi furcile începură a urca firul auriu şi a-l aşeza la locul lui. Alţi câţiva strângeau cu mătura boabele de grâu căzute în urma cărucioarelor, iar alţii, cu lopeţile, aruncau gozul de la maşină pe vârful unui vraf. Amurgul se coborâse bine când se opriră din lucru. Neamţul tot ţâfnea pe nările maşinei şi sfârşi prin a fluiera încet şi a mişca roata locomotivei. Treierătoarea începu şi ea a dudui, şi un nor de praf se desprinse din toate încheieturile ei. Muncitorii îşi băteau mâinile unele de altele sau se duceau la căruţa în care era buriul cu apă şi se spălau; alţii luau apă în gură din bote şi, făcând gura ciuciur, se clăteau pe mâni. străchini cu fasole, cu linguri de lemn în dreapta şi în stânga, aşteptând pe muncitori. Femeia care făcea de mâncare se aţinea cu un băţ împotriva a doi cotei ce dau târcoale mesei. Cu picioarele goale, cu catrinţa sumeasă în brâu, iar pe cap un ştergar alb, ale cărui colţuri erau aruncate pe spate, ea făcea paşi mărunţei, (…)
