Saºa cu Mihai ºi cele douã surori mai mici, Victoria ºi Mary, se-ntorceau acasã.
Moºia lor, Comãneºtii, era la o jumãtate de ceas de Ciulniþei. De-abia ajunºi, grija lui Mihai fu sã întrebe de dejun. Mama Manda, fosta lui doicã, iar acum vãtãºiþa casei, îi pofti numaidecât la masã. Dar abia coborâtã din trãsurã, Saºa fu întâmpinatã de vãtaful de la arman, care venea sã întrebe dacã noua ºirã de grâu trebuia s-o facã tot în stânga maºinei sau în dreapta.
— Þi-am spus, Ioane, s-o faci în stânga, ca sã vie bine oamenilor de aruncat snopii.
— Darã, cuconiþã, da’ ne temeam de vânt, cã duce scânteile tot în partea aia.
— N-ai decât sã fii cu bãgare de seamã… Tot aºa aruncã scântei maºina?
— Sã-l batã Dumnezeu de neamþ, cã ne-a stricat-o de ispravã… De când am apucat-o, tot bine a mers. Acu, pãcãtosul ãsta i-a venit de hac: tot focu iese pe coº.
— Ce-i de fãcut?
— Pãi eu ºtiu… El sta lângã uºe, cu pãlãria mototol în mânã. Saºa rãmase ºi ea locului, gândindu-se.
—N-avem ce face, Ioane: trebuie sã rãbdãm, cã suntem în toiul trebei. Dacã-l dãm afarã, unde gãsim altul?
— Pãi chiar aºa…
— Dumneata fã ºira în stânga, ºi lasã, cã gândesc eu. Ion ieºi, blestemând pe nemþi ºi pe toate liftele strãine. Dupã pãrerea lui, era mai bun Stoica fochistu, un þigan din sat, pe care ºi-l luase neamþul de ajutor.
Dupã ce ieºi Ion, Saºa se gãtea sã intre la dânsa spre a-ºi scoate pãlãria, când un þãran, care o aºteptase rezemat pe vine de peretele casei, intrã în salã, cu o puicã în mânã.
— Bunã vremea, cuconiþã. Saºa se întoarse spre el.
— Ce-i povestea, bade Lungule?
— Ce sã fie… Saºa îºi scoase acul din pãlãrie ºi pãlãria însãsi, fãrã sã se mai uite în oglindã.
— Ei, ce-i?
— Pãi, ce sã fie… uite am adus puica asta.
— Dã-o la Manda ºi spune ce-i pricina.
— Venisem dupã vorba noastrã…
— Ei…
— Pãi, cum ai zice ºi matale.
— Eu, ce sã zic! Þi-am dat-o pânã acuma de nu mai ºtiu câte ori. Acu sã plãteºti stricãciunile ºi þi-o dau; altfel, nu. Eu n-am semãnat pentru vitele dumitale, bade Lungule.
— Pãi, adevãrat, cuconiþã. Da’ ghitã nu-i? N-am priponit-o!… n-am legat-o cu cornu de un chicior!… se duce dupã talanul de buhai, ºi n-ai ce-i face.
Saºa se-ndreptã spre sofragerie, de unde venea un miros de pâine proaspãtã, foarte plãcut. Mihai cu fetele erau deja la masã. Saºa se aºezã la locul ei.
— Maman, ne laºi sã mâncãm mãmãliguþã?
— Eu vã las, dar ce zice miss Sharp?
— Miss Sharp nu-i aici.
— Dar când o veni…
— Parcã noi o sã-i spunem ce-am mâncat. Mama Manda n-aºtepta altceva. Dupã câteva minute o minunatã fãlie de mãmãliguþã, ca aurul, aburea în mijlocul mesei. Mary înghiþea cu nespusã plãcere, râzând de art. 8 din cele “zece porunci” ce le lãsase miss Sharp plecând, ºi care suna foarte limpede: “Not eat mamligutz”.
În vremea asta, capul lui badea Lungu se prelinse pe lângã uºori ºi el se ivi întreg, cu gãina la subþioarã.
— Masã bunã. Saºa se supãrã ºi-ºi plecã ochii în farfurie. Mihai ºi fetele se uitarã unii la alþii, zâmbind, mai ales de creasta gãinei, care atârna pe o ureche, ca un fes.
— Eºti neagã rea, bade Lungule.
— Moare de foame la obor, cunoniþã. Saºa se sculã de la masã ºi se duse sã-i dea un bilet de liberare de gloabã. Dar pe când badea Lungu ieºea, intra Hermann maºinistul, murdar ºi uns de untdelemn pânã ºi pe urechi. Era ca de obicei beat.
— Ce vrei, domnule Hermann?
— Mã rog de iertare, eu nu poþi sã slujeºti pe d-voastrã.
— De ce nu poþi sã slujeºti?
— Nu dai sã mãnânci, nu dai se bei, tot sa l ùcram, sa l ùcram.
— Du-te, du-te, cã are sã-þi dea de toate.
— Mo rog de iertare, nu poþi sã mai slujeºti.
— Foarte bine, du-te de te odihneºte ºi vino mai pe urmã sã vorbim.
ªi astfel îl lãsã bolborosind ºi se-ntoarse la masã. Neamþul se duse înapoi la arman, unde adormi în paie, pe când Stoica þiganul fãcea sã meargã maºina. Dupã ce se trezi, nu se mai gândi sã plece.
Astfel se petrecea ziua ei, cu preocupãrile cele mai deosebite între ele, ce alcãtuiesc viaþa unui proprietar de moºie.
Tatã-sãu murise de vreo trei ani, iar mamã-sa cu mult înainte, lãsând-o cu trei fraþi mai mici. Pãrinþii ei trãiserã la þarã, ea era nãscutã acolo, crescutã pe lângã tatã-sãu în idei statornice de iubire a pãmântului strãmoºesc. Comãneºtenii jucaserã un rol însemnat în toate miºcãrile naþionale. Conu Costicã, tatã-sãu, fusese exilat la 48. Doi fraþi ai lui mai mari, Iancu ºi Neculai, trãiserã mult timp în surghiun. Astfel cã, printr-o înlãnþuire fireascã a lucrurilor, Saºa, orfanã, devenise mama fraþilor ei orfani ºi pãzitoarea numelui ºi averei ce-i rãmãseserã de la pãrinþi. Numai câteodatã, iarna, se ducea la Bucureºti, unde casa lor se pãstra cum fusese pe vremea când trãiau pãrinþii. Starea ei socialã de fatã mare ar fi fost foarte greu de þinut, de nu ar fi urmat în mod natural din nenorocirile ce o loviserã ºi devotamentul cu care îºi crescuse fraþii mai mici. Numai conu Dinu Murguleþ, vechi prieten al lui tatã-sãu, îndrãznea câteodatã s-o întrebe de ce nu se mãritã.
Dupã-masã, vara, se odihneau câte puþin. Dupã odihnã, Victoria ºi Mary cântau la piano, iar Saºa cânta ºi ea sau citea. Miss Sharp, englezoaica ce aveau în casã, era dusã pentru câtva timp în strãinãtate, ºi fetele rãsuflau mai liber.
Într-o odaie þãrãneascã, acoperitã toatã cu lungi fâºii brodate de pânzã de casã, Saºa, singurã, se uita la un cadru din perete, pe care cu toate astea îl cunoºtea aºa de bine. Ea pãrea a cãuta în perspectiva lui un orizont neþãrmurit, cãtre care se duceau gândurile nehotãrâte. Era mai întotdeauna aºa de ocupatã de lucruri reale imediate, încât rar mai avea vreme sã viseze. Dar, oricât de rar, o prindea ºi pe ea dorul de o lume caldã, seninã, în care inima i se revãrsa în comori de tinereþe. Nimic nu aºtepta, nimic nu cerea de la soartã; setea de ideal, în formele ei cele mai neînþelese, se da pe faþã prin trebuinþa de singurãtate. Aºa cum sta, singurã, uitânduse în fundul cadrului de pe perete, îi veni sã cânte, ºi, de-abia deschizând gura, mai mult în gând, zise o strofã. Apoi, trecând la piano, îl deschise:
Însoþite de muzicã, vorbele lui Schiller cãpãtau un farmec adânc. Înþelesul lor se mãrea poetizându-se. “Tinereþea mea se stinge” lua o expresie de durere sfâºietoare, care, pornitã din sufletul ei, se rãsfrângea asuprã-i, miºcând-o pânã la lacrãmi.
Pe când ea cânta, fetele cu Mihai se apropiaserã biniºor de uºe sã asculte. Când încetã din cântec, ei izbucnirã în aplauze, ºi, râzând, deterã nãvalã înãuntru. Saºa se uita la ei cu ochi buni. Mihai o rugã sã mai cânte. Ea mai fãcu câteva acorduri, apoi, sculându-se, veni sã ºazã pe sofa ca mai înainte cu braþele încruciºate pe genunchi. Copiii nu mai îndrãznirã sã zicã nimic.
