Duiliu Zamfirescu | Viata la tara | Capitol VII

Publicat deMadalina Marcu

A treia zi un lung şir de lume se ducea tăcută după moartă, la groapă. Tot satul era de faţă, fiind “sora boierului” un suflet blagoslovit.

Deşi de dimineaţă, era cald. Cei patru flăcăi ce duceau năsâlnia se scimbau cu alţi patru, şi, fiindcă urcau la deal, cu alţii şi iar cu alţii. Astfel, mai toţi bărbaţii ajutară la urcuş. După ce-şi făceau rândul, treceau în urma convoiului, ştergându-se pe frunte de năduşeală, cu mâneca albă a cămăşii. Unii tăceau, mergând lăturalnic, alţii vorbeau între ei de lucruri serioase şi fără nici o legătură cu împrejurarea de faţă. Femeile, cu marame albe pe cap, acoperite până la gură, îşi arătau pe Matei cu degetul.

— A venit, fă?
— Dară, a venit. Tu nu-l vezi colo?
— Care, ăla naltu?
— Păi cum: ăla de merge lângă boier.
— A apucat barem s-o vază pe mă-sa?
— A apucat-o. A venit s-o îngroape şi iar îşi ia tălpăşiţa. Cică are muiere şi copchii la ţara lui.

— Tacă-ţi fleanca, fă Paraschivo, zise un bărbat dinaintea ei.

— Păi cum, că mi-o fi frică de dumneata, nea Pârvule.

— Mânca-ţi-ar coţofenele gura, că numa pământul o să ţi-o astupe.

— Ia vezi-ţi de treabă, mă nea Pârvule. Omul o înjură între dinţi şi-şi căută de drum. Matei, cu conu Dinu, coana Sofiţa, Saşa, subprefectul, Tănase Scatiu şi mai mulţi vecini de prinprejur, mergeau în urma năsâlniei, pe jos, cu gulerul cămăşii în negru, cu capul gol la soare. Când şi când se auzea glasul popei, ori al diaconului, bombănind. Prapurii străluceau la lumină, cu marginile lor aurite. Două lumânărele, aprinse în nişte felinare prăfuite, tremurau din flăcările lor palide. Colacii umpleau o masă întreagă. Coliva, cu zahărul vopsit, care încerca să dea chipul răposatei, se topea.

Cu greu şi zăpuşală se ajunse în culmea dealului, unde era ţintirimul. De când legile nu mai iertau să se îngroape în curtea bisericei, murise dintre ei numai tatăl lui Matei şi mai în urmă Comăneşteanu. Un zăplaz înalt înconjura ţintirimul de toate părţile şi se-ncheia într-o poartă acoperită cu siţe, peste care era o cruce de lemn.

Când intrară înăuntru, o instinctivă nelinişte cuprinse pe cei mai mulţi. Drumul, cu uniformitatea lui, lăsase timp minţilor să se desprindă şi să alerge după alte lucruri, fără raport cu împrejurarea de faţă. Aci însă, mărturia zădărniciei chema pe fiecare întru sine. Pe întinderea pământului, nenumărate cruci de lemn, acoperite de două stinghii, arătau locul de odihnă al ţăranilor. Morminte vechi, acoperite de iarbă; morminte noi, peste care ţărâna uscată se albise; bălării luate din fugă cu coasa şi căzute alături, pe drumuri. Peste tot, aer de singurătate şi de sărăcie. Câteva flori: stânjenei, busuioc ori nemţoicuţe, răsădite pe morminte de copii, se răsuceau neudate, şi cădeau. Mormântul lui Comăneşteanu era înconjurat cu zăbrele de fier şi acoperit cu o lespede albă; al lui Damian de asemenea. O mână milostivă le acoperise cu trandafiri.

Groapa bătrânei era alături de a bărbatului său. Slujba se urmă domoală.

Mirosul de tămâie, lacrămile celor de faţă, vorbele psalmului “la loc de odihnă, la loc de verdeaţă”, căldura, măreau atât de mult teroarea morţei că Matei crezu de mai multe ori că n-o să mai poată sta în picoare. Când puseră mâna pe sicriu, ca să-l coboare în groapă, chipul mame-sei, acoperit cu ramuri de rozmarin până peste gură, îi apăru pentru cea din urmă oară. Voiră să îl ia de acolo. El însă se rugă să-l lase până la urmă. Dar când văzu coşciugul în fundul groapei şi auzi cea dintâi mână de pământ căzând peste scânduri, îşi acoperi ochii şi izbucni în plâns, căci atâta mai rămâne firei noastre calde şi suferitoare, faţă cu măreaţa cruzime a legilor naturei.

După ce totul se sfârşi, porniră înapoi la vale, spre casă. O ţărancă tânără, care îşi îngropase copilul de câteva zile, sta în genunchi pe marginea mormântului, îndreptând nişte tufe de busuioc şi jelindu-se cu glas mare, lung şi tărăgănat.

Astfel se despărţi el de mamă-sa, pentru totdeauna.

S-ar putea sa iti placa…

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...