Duminica viitoare se sculã de dimineaþã ºi se duse în deal la cimitir. Nu era nimeni înãuntru. Câteva vrãbii zglobii se coborau din sãlciile singuratice ºi se scãldau în þãrâna de pe morminte. Liniºtea verei pãrea cã înconjurã locul acela de odihnã, cu respectul datorit morþilor. Pe mormintele lui Matei se vedeau: pe unul florile vii, sãdite de Saºa; pe cel proaspãt un mãnunchi de nemuritoare de câmp, flori albastre, ce mângâiau pãmântul, aruncate cu prisos peste tot. Trebuie sã fi fost tot ea, prietena tânãrã, care nu uita pe cei ce nu mai sunt. El rãmase în picioare cu mâna dusã la gurã, între tatãl sãu ºi mamã-sa, ºi, neputând gândi nici hotãrî nimic, îºi ºterse ochii ºi se depãrtã.
Din poarta cimitirului se vede dincolo, pe vale, satul Comãneºti. Îi veni dor de Saºa. Porni într-acolo, sã-i mulþumeascã. Dar oare nu era prea de dimineaþã? Ba da, dar întrebarea lui rãmase fãrã rãspuns. Mergând, se gândea la fondul de statornicie ce trebuie sã fie într-o fire ca a Saºei. Mamã-sa o cunoºtea bine, se vede, deoarece atâta îi vorbise de ea. Ce pãcat cã era hotãrât sã nu se însoare!…
Când ajunse la Comãneºti, dete de un argat care uda florile.
— Doarme cuconiþa, mãi flãcãule?
— Da’ cum o sã doarmã pe vremea asta!…
— Dar cuconaºul Mihai?
— A ieºit. Dumneaei e la bisericã, iarã cuconaºu… e pe semne la câmp.
Omul îi arãtã drumul cãtre bisericã, unde ajunse dupã câteva minute. De departe se vedea strãlucind acoperiºul de tinichea, iar în clopotniþe lemnãria schelelor ºi clopotele înºile. În curte se jucau copii în iminei ºi cu cãmãºuþa albã trasã peste iþari, iar la brâu cu bete. La uºe, sãraci încovoiaþi pe câte un bãþ; babe ghemuite pe pardoseala de cãrãmidã; copii mici ce se jucau cu câte un mãr. Biserica era de zid, încãpãtoare, zugrãvitã cam de mult, dar încã cuviincioasã. Catapeteazma, înnegritã de fum, era garnisitã, la icoanele mari, cu perdeluþe albe; iconostasul era îmbrãcat cu fir; pe mãsuþa din mijloc se vedeau farfurioare cu colivã, strãchini cu mere ºi prune, ce propteau la rãdãcinã o lumânãricã; prescuri, gãrãfi de vin, mãnunchi de gãlbioare ºi indriºaim. În strana din stânga, cânta un dascãl, iar cea din dreapta era goalã, fiindcã acolo ºezuse Comãneºteanu, tatãl Saºei. În dreapta altarului sta în picioare un hagiu, îmbrãcat în anteriu, cu lanþul ceasornicului dupã gât, cu un inel straºnic în deget, fãcând cruci peste cruci, cu mâna roatã prin aer, iar capul veºnic în miºcare. El izbucnea din când în când în rugãciuni: “binecuvânteazã stãpâne”, ori “Doamne miluieºte, ‘oamne miluieºte, ‘mne miluieºte!”, ori pufnea pe nas spre a þine isonul, câte un “imn!…” ce zbârnâia minute întregi. El ducea cãdelniþa de la o uºe la alta a altarului; el zicea Tatãl nostru ; el era, în sfârºit, stâlpul bisericei. ªi toate astea, gratis, doar numai fiindcã tatã-sãu fusese la Ierusalim.
Lumea în bisericã sta împãrþitã în douã: femeile singure, deoparte, în coadã, de la uºe pânã la jumãtatea locului, iar bãrbaþii, singuri, în frunte. Femeile mãritate, cu pieptãnãtura cu conci roºu ºi peste cap cu nãframã albã, stau mai toate în genunchi; fetele mari cu flori de târg la cap, cu obrajii daþi cu roºu, cu fuste de stambã cu pucheþei ce le veneau pânã la glezne, stau mai mult în picioare, când veneau. Bãrbaþii cu cãciulele miþoase trântite jos, cei mai mulþi cu plete lungi pe spate, unii raºi pe frunte, stau drepþi, ascultând slujba cu smerenie. Ei se dau la o parte cu respect din mijlocul bisericei, fãcând roatã împrejurul Saºei ºi al fetelor.
Matei rãmase lângã uºe. În primele momente mirosul de tãmâie îi aduse aminte de înmormântarea mame-sei ºi parcã i se urcã la cap, fãcându-l sã sufere. Puþin câte puþin, însã, se deprinse cu el ºi sfârºi prin a asculta cu plãcere toatã liturghia.
Dupã bisericã, Saºa se înclinã uºor cãtre oameni:
— Bunã dimineaþa.
— Sãrutãm mâinile. Apoi se opri sã mai întrebe pe una de un copil bolnav, pe alta dacã a meliþat cânepa, pe o a treia s-o cheme la curte, pânã ce, spre uºe, dete cu ochii de Matei.
— Tiens! c’est vous?
— C’est moi. Acest fel de a vorbi în gura ei era nefiresc, ºi se vedea bine cã ascundea o stângãcie. Fetele îl scuturarã de mânã, cu cotul în sus, dupã cum scria la pravila guvernantei miss Sharp. Ieºirã cu toþii din curtea bisericei, cu lumea dupã ei, ºi se îndreptarã spre casã. Saºa se fãcuse roºie, râdea, se-ntrerupea în vorbã, plecându-se spre Matei, care era de partea cealaltã.
— Stai sã dejunezi cu noi, nu-i aºa?
— Nu se poate.
— Da’ de ce nu se poate?
— Fiindcã n-am lãsat vorbã acasã.
— Ce-i mai lesne, trimit eu un om sã spuie… dulcei Aglaie cã nu vii.
— Nu… azi e duminicã, nu ºade bine sã-i las singuri.
— Vine ºi prefectul.
— Un cuvânt mai mult ca sã nu rãmâi.
— De ce?
— Aºa. Pe mine mã aºteaptã dulcea Aglaie, la dumneata vine dulcele prefect…
Saºa bufni în râs:
— Zãu aºa, vecine: n-ai nici un haz.
— Ba nicidecum, zise Matei, pe jumãtate glumind ºi pe jumãtate serios.
— Ba nu, zãu, nu vrei sã rãmâi?
— Nu pot astãzi. Pofteºte-mã altã datã, ºi viu cu plãcere. Bineînþeles, fãrã prefecþi.
— Nici vorbã, zise Saºa, trecând înspre partea lui ºi luându-l de braþ. Da’ cafeaua stai s-o iei cu noi?
— Am luat-o deja, însã stau. O sã m-apuce soarele…
— Nu-i nimic: te trimitem cu trãsura. În cerdac, la umbrã, Turicã aduse cafeaua, zâmbind bucuros lui Matei.
— Poftiþi cafeaua, cuconaºule?
— Nu, mulþumesc.
— Cã doar e fãcutã de cuconiþa noastrã “în prisoanã”.
— ªtie cuconaºu, zise Saºa iritatã; lasã tava pe masã ºi du-te de-þi cautã de treabã.
Turicã zâmbi cu supunere ºi se retrase.
— E supãrãtor cu prostiile lui; toatã ziua îndrugã la radicale. Alaltãieri era furios pe bucãtãreasã cã nu ºtie sã facã “ardevruri” tocate. De unde i-o fi intrat în cap cã pãtlãgelile tocate sunt hors-d’oeuvre.
Apoi întorcându-se spre Matei, cu graþia ei seninã:
— Zãu, nu vrei sã iei nimic?
— Bine, sã iau ceva, ca sã-þi fac plãcere, dar ce?
— Orice vrei.
— Doar poate miere, zise el. Râdeau amândoi aducându-ºi aminte de data trecutã. Matei se uita la ea încântat de îndemânarea cu care se miºca. Ea purta o rochie de fular alb cu o cingãtoare de panglicã, ce-i cãdea pe o parte, în douã lungi capete. Când trecea pe lângã dânsul, stofa îl atingea peste genunchi, cu mlãdieri parfumate. I se pãrea cã nu vãzuse nici o rochie mai bine croitã ºi mai simpaticã. Ar fi vrut sã puie mâna pe capãtul panglicei ºi s-o mângâie. Saºa se aºezã jos în faþa lui.
— Mary, adu tablele, te rog. Fetele se repezirã amândouã s-aducã cutia cu tablele.
— Nu ºtii cât semeni cu o floare!… zise Matei deodatã.
— Vai, vecine, ce compliment!
— Adevãrat; ar fi fost mai bine sã tac, însã mi-a venit aºa de firesc! Semeni în adevãr cu o floare. Hainele par astãzi cã au crescut pe dumneata, cum cresc florile crinului din el însuºi.
Ea se fãcuse roºie de plãcere ºi se opri din pregãtirea cafelei, împingând uºor ceaºca departe de dânsa. Apoi se plecã în jos ºi se uitã la rochie.
— Îþi place? E simplã nu-i aºa?…
— Minunatã! Fetele se întoarserã cu cutia cu table ºi se puserã sã-ºi bea cafeaua în liniºte.
Saºa întinse tablele pe masã ºi-i arãtã cum se aºeazã pietrele, cum se aruncã zarul, cum umblã jocul, cu înlesnirea unui adevãrat stâlp de cafenea. Dar ochii ei adânci aveau o privire atât de preocupatã, încât se vedea, din genele lor, ce se miºcau gânditoare, cã mintea e în altã parte. Gura zâmbea, umedã de fericire. Mâna stângã, cu care arunca zarul, tremura. Cuburile sãltau afarã din cutie, iar Matei se pleca sã le adune. Ea le trecea în mâna dreaptã, dar nici cu aceasta nu izbutea mai mult.
— Pardon!… Nu ºtiu sã mai arunc… Dupã un minut iar sãri zarul, cãzând pe scânduri.
— Da’ ce faci, maman? zise Mary, uitându-se la ea cu mirare.
Ea, disperatã, îºi duse mâinile la ochi, roºie ºi respirând cu greutate. Pãrea cã râde, însã batista-i se udase de lacrãmi. Fetele se uitau una la alta, neliniºtite, iar Matei zâmbea, fãrã sã priceapã ce e. Saºa se sculã de pe scaun ºi, grãbitã, intrã înãuntru. Surorile ei se luarã dupã dânsa. Ea intrã în odaia ei, unde cãzu pe o sofa, cu batista tot la ochi, plângând.
— Maman dragã, ce ai? Victorio, adu flaconul de pe masa mea. Maman, þi-e poate prea cald?… ce ai?…
Biniºor, ea îºi luã mâinile de la ochi ºi respirã din plin.
— N-am nimic, dragã… Am ameþit. Poate cã mi-e prea cald. Du-te, te rog, de stai cu Matei. Victoria o sã mã ajute sã mã schimb.
— Sã chem pe Manda?
— Nu, fetiþo. Mary ieºi, nesigurã, ºi veni în cerdac, la Matei. În urma ei, Victoria intrã repede la Saºa, gâfâind ºi gata sã plângã ºi ea. Saºa sta tot jos, uitându-se drept înaintea ochilor.
— Þi-a trecut, maman dragã? Glasul fetei era atât de miºcat, încât sorã-sa pãru a reveni la cele dimprejur.
— Mi-a trecut, fetiþo. Vino-ncoace. Victoria se aºezã în genunchi lângã sofa, iar Saºa îi luã capul în mâini ºi i-l sãrutã cu o adevãratã frenezie. O putere neþãrmuitã de simpatie, de iubire de lumea întreagã îi rãsãri în suflet, ºi parcã, strângând în braþe capul fetei, mulþumea o nevoie fizicã de a mângâia pe cineva. Dupã câteva momente se sculã veselã râzând:
— Mi-a trecut, haidem. În fugã, îºi netezi pãrul la tâmple, muie o batistã în apã ºi-ºi rãcori obrazul, apoi ieºi. Se duse, zâmbind, drept la locul ei de mai-nainte. Matei se uitã la ea, mirat ºi oarecum nedomirit de ceea ce se întâmplase. Ea nu îndrãznea sã-ºi ridice ochii spre el.
— Sper cã nu eu sunt cauza…
— Nu, nu, nu: mi-a venit un fel de ameþealã… de care nici eu nu-mi dau seama. Poate fumul din bisericã… cãldura… În sfârºit, a trecut.
Pe când ea vorbea, un docar cu doi cai frumoºi intrã pe poartã.
— Haiti! Prefectul, zise Damian, sculându-se ºi voind sã fugã.
Saºa se întoarse cu privirea cãtre poartã.
— Nu te speria, nu-i prefectul, zise ea râzând. Fetelor, ºtergeþi-o!… cât mai e vreme.
Fetele înþeleserã ºi se fãcurã nevãzute.
—Tãnase Scatiu, cu caii luaþi de la Otopeanu. Trãsura se opri înaintea scãrii ºi, în adevãr, Tãnase Scatiu se coborî, dând hãþurile în mâna vizitiului. Caii erau minunaþi: cu picioarele dinainte înfipte departe în nisip; cu capul sus, muºcând din zãbale; cu hamurile de argint, înhãmaþi la o trãsurã elegantã: erau de un stil desãvârºit. În coada trãsurii însã, sta un þãrãnoi, încãlþat cu ciubote, în spinare cu un palton de-a stãpânu-sãu, ros ºi ieºit de soare, iar în cap cu o pãlãrie înaltã, ce-i venea pânã peste urechi, soioasã ºi zdruncinatã ca o veche braºoveancã. Aceasta da de gol totul: se vedea cã trãsura ºi caii trebuiau sã fie cumpãraþi la mezat, ori luaþi amanet, de la vreun om cumsecade — altfel n-ar fi fost aºa de corecþi la un stãpân care avea o asemenea prubã de vizitiu.
Scatiu era îmbrãcat cu un soi de halat de dril, care, în gândul lui, era fãcut ca sã-l apere de praf ºi totodatã sã rãpuie lumea de ghiduºie. Matei înþelese dintr-o aruncãturã de ochi pentru ce unchiu-sãu îl gãsea mitocan.
Tãnase se aºezã pe un scaun, picior peste picior, ºi începu a se freca pe frunte cu batista.
— Ptiu… da’ cald e, neniºorule!… Cã i-am zis lui Iorgulescu: nu te duce, Guþã… ce sã ne ostenim noi caii pentru o rablã ca Panaitopulo! Dar e de un antetman, domnule!…
— Ei, l-aþi ales? întrebã Saºa.
— L-am alesãrã.
— Bine-aþi fãcut.
— Eu unul nu eram de idee. Panaitopulo, dipotat! Un prost, un ãla! Sã mai lase locul ºi la alþii, cã acuma e vremea tinerilor. Uite, d-nul Matei, bunãoarã; eu, un altul ca mine…
— O sã-þi vie vremea ºi dumitale, zise Saºa, zâmbind. Da’ frumoºi cai ai.
— Vã place?
— Îmi plac mult.
— O mie cinci sute de franci. Numai hamurile fac mai mult, zise el, îngâmfat de mulþumire.
— Adevãrat.
— Ei, aºa-i cu boierimea noastrã; ia bani cu dobândã ca sã petreacã la strãinãtate, ºi când la platã, tufã. Noi stãm colea ºi ne roadem din unghii, ca sã le plãtim arenzile, iar creditorii dumnealor le vând averile la mezat.
— Ia lasã, d-le Tãnase, cã tot dumneavoastrã sunteþi creditorii.
— Coanã Saºo, sã mã batã Dumnezeu dacã aveam sã iau un ban. Cât am þinut moºia lui, da… nu mã dau la o parte. Aveam un samsar la Bucureºti, care, numa ce-mi da o depeºã: “Tãnase Sotirescu, Vlãdeni. În curând apa la moarã”. Emediat mã porneam la garã, ºi numai aºa, ca din întâmplare, treceam pe la Fialcowsky, unde Costicã Otopeanu ºopãia prin toate colþurile cu cãmãtarii. Cum mã vedea, îmi sãrea de gât. “Ce noroc! câtã plãcere!” Eu mã fãceam niznai. Numa ce mã scotea afarã, mã urca în muscal ºi haide! N-avea lescaie în buzunar, dar muscalul, muscal. ªi numa începea vorba: “cã, nene Tãnase, sã-mi dai cinci mii de franci”. “N-am, coane Costicã!” “De, gãseºti dumneata la un bancher, ºi sã þi-i opreºti din câºt…” “Doar aºa”. ªi numa rãmânea la Bolivard iar eu, nentule, vira prin Lipscani cu trãsura boierului, cumpãram mamei cele de trebuinþã, ºi peste o jumat’ de ceas mã-ntorceam. “Ei, ai gãsit?” — “Chipurile am gãsit, dar mi-e ºi ruºine sã vã spun cu cât”. — “Cu cât o fi”. — “Un afurisit de jidan din Hanul cu Tei: cere 17 la sutã ºi zice cã la un boier ca d-voastrã nu dã mai puþin de zece mii de lei… “În sfârºit, ce sã mai încurc vorba, când îi eram arendaº, îl ciupeam; dar de astã datã, nimic.
Dupã aceea tãcu ºi pãru a se gândi. Matei ºi Saºa se uitau la el.
— Îmi pare rãu.
— De ce? îl întrebã Saºa.
— Trebuia sã-l lucrez mai bine.
— Nu eºti mulþumit?
— Bine, coanã Saºo, nu vezi cã l-au mâncat alþii… Nu era mai bine sã-l pui eu în pungã, cã mi-am trecut o viaþã întreagã muncind pe pãmântul lui?
— Tocmai de aceea, eu credeam cã ar trebui sã ai milã de el, tocmai fiindcã ai fãcut stare pe moºia lui.
Tãnase Scatiu plesni din degete ºi ºuierã ca un ºarpe:
— Boierii, boierii, cum se apãrã!… Ehe! s-au dus vremurile alea. Acuma chimiru! Ai bani? eºti boier; n-ai bani? poþi sã fii coborât cu hârzobul din cer, tot degeaba. Este?
Matei, cãruia era adresatã întrebarea, dete din cap, parc-ar fi zis “mai încape vorbã”.
— Eu, neaca sã-mi trãiascã, urmã Scatiu, cã de lume puþin îmi pasã. Moºia mea, caii mei. Când îmi vine gust de lume, pune, Costeo, caii la trãsurã ºi la garã, bãiete. Este?
— Este.
— Ba Brãila vrei? iote-o Brãila; ba Drãgãica Buzãului vrei? iacãt-o colea; ba Bucureºti sã zicem cã vrei? du-te, bãiete, la Bucureºti. Parale sã ai, cã distracþii se gãsesc ele. Este?
Matei pufni de râs, dar se încercã sã parã firesc, neascunzându-se de Scatiu.
— Eu nu-i spui dumneaei tot aºa? Saºa se uitã la el cu mirare, gata s-o umfle râsul ºi pe ea.
— Îmi spuneai mie?!…
— Se-nþelege. Brãila vrei? uite Brãila; Bucureºtii sã zicem cã vrei? poftim la Bucureºti. Ce atâta jale fiindcã Otopeanu ºi-a vândut trãsura la mezat! Cel puþin acuma a intrat în mâna unui om care ºtie ce vrea sã zicã trãsurã ºi cai.
— Este? întrebã Tãnase mulþumit.
Saºa râdea, cu mâna la gurã, parcã se temea sã nu supere pe Scatiu. Acesta, încântat de succesul ce avea, vroi sã urmeze:
— Ba poate o sã mã-ntrebi de ce i-am cumpãrat.
— Da’ nu te-ntreb, frate, zise Matei foarte serios. Scatiu rãmase un moment cam nedumerit. Apoi, înþelegând cã celãlalt vrea sã râdã de dânsul, se fãcu roºu.
— Adicã cum vine vorba asta? mârâi el.
— Ei, hai sã zicem cã te-ntreb.
— Am înþeles. Adicã dumneata vrei sã m-aduci peripizon… parcã eu sunt prost ºi nu-nþeleg.
Matei se prãpãdea de râs.
— Sã te-aduc… ce?
— Lasã cã ºtiu eu. Apoi vroi s-o întoarcã ºi el pe glumã:
— Poftim de vezi ce-nvaþã dumnealor în strãinãtate. Diploma, domnule, sã-þi vãd diploma!… Ce-mi umbli dumneata cu fanfleuri de astea.
Matei râdea din ce în ce mai tare, iar Scatiu de asemeni, pãrând cã are ºi el dreptul la râs. Saºa îºi muºcã buzele, ca sã nu aibã aerul cã þine parte lui Matei.
— Domnule Tãnase, vrei sã iei ceva?
— O dulceaþã, cuconiþã, cu plãcere. κi luã dulceaþa ºi voi sã plece. Matei îl ruga sã-l ducã ºi pe el acasã, ceea ce Scatiu primi bucuros, fiindcã putea astfel sã-i arate caii.
Când îºi luã adio de la Saºa, aceasta îi zise încet:
— Mihai nici nu te-a vãzut… Puteam sã te trimitem cu trãsura noastrã…
— E prea cald, ºi-þi ostenesc caii degeaba.
— Când mai vii pe la noi?
— Când vrei; dacã nu e prea curând, ºi disearã pot veni.
— Foarte bine, te aºteptãm disearã.
