Duiliu Zamfirescu | Viata la tara | Capitol XVI

Publicat deMadalina Marcu

Preoţii şi călugăriţele se duseră la Comăneşti, iar ceilalţi pe la casele lor. Conu Dinu spusese în treacăt lui Matei că avea ceva de vorbit cu el, şi-l rugă să-l aştepte spre seară.

Ajuns acasă, Damian prinse a se gândi la cele petrecute la câmp. Întrebarea preotului, pe care el o înţelesese foarte bine, da pe faţă o stare de lucruri firească dar nelămurită. Saşa nu mai era o copilă, pe care un tânăr o poate “compromite”, cum se zice, dar era totuşi o fată tânără. Starea lui sufletească faţă de dânsa nu avea limpeziciunea pasiunilor mari. Nici vârsta lui, nici vârsta ei, precum nici temperamentul omului nu erau de natură a înflăcăra dulcea amintire ce avea pentru Saşa, până la mărimea unei hotărâtoare pasiuni. Când îi zicea că e “încântătoare”, spunea un adevăr faţă de ea şi mai cu seamă faţă de el însuşi. Firea liniştită, cumpănită întru toate, cu trebuinţa vădită de a se devota, a Saşei, răspundea minunat la aspiraţiunea ideală, ce se găseşte la mai toţi oamenii medievali, către o asemenea femeie. Dacă la această stare, pornită din cauze personale, se mai adăuga dorinţa răposatei, se poate lesne ajunge la hotărârea calmă la care ajunsese Matei, de a vorbi lui unchiu-său, conu Dinu, despre gândurile lui de a lua pe Saşa. Însă lipsa de entuziasm făcea să nu fie hotărârea cu totul desfăcută de orice părere de rău. Când un om a trăit atâta vreme singur, cu greu îşi schimbă viaţa. Trecuse aşa de puţin timp de când se întorsese acasă şi, cu toate astea, atâtea întâmplări însemnate se desfăşuraseră! Dar tocmai în ele se găsea urmarea logică a noii lui vieţi. Trebuia să se lege o dată mai mult de pământ, şi să se lege pentru totdeauna.

Conu Dinu veni, precum zisese, către seară. Matei îl aştepta, cu o vagă nelinişte în suflet. Simţea că se petrece ceva neobişnuit, că unchiu-său avea nemulţumiri. Această nelinişte a lui, pe care conu Dinu o băgă de seamă, făcu pe bătrân să înceapă stângaci:

— Ce mai faci, băiete? Cum îţi merge casa şi Aglaia?
— Bine, nene — mai cu seamă Aglaia.
— Lucru subţire, bre!… Bietu Nae, îl legi la gard. Tot cu Caramzulea trăieşte?

— Cine?
— Iote, frate; ştiu că n-o să trăiască Nae cu Caramzulea; îţi vorbesc de dânsa. E o frişcă de muiere de n-are pereche. Să te păzeşti…

— Nu-i nici o primejdie.
— Mai bine. După aceea îşi scoase o tabachere în care intra o boccea de tutun, şi-şi făcu o ţigară. Matei îi dete chibriturile. Bătrânul îşi aprinse ţigara, şi se duse la geam.

— N-are gând de ploaie.
— Nu prea.
— Şi sfânta ce-o să-ţi facă? Trebuie s-o chemi la vreme, zise el, uitându-se cu înţeles la nepotu-său.

Matei râdea făcându-şi şi el o ţigară.
— Anume când barometrul se coboară?
— Ei!
— Aş vrea să ştiu de ce n-a venit Scatiu, întrebă Matei.
— E o halima întreagă. N-a venit din mai multe cuvinte: întâi, fiindcă e mitocan; apoi, fiindcă zice că pe el nu l-a întrebat nimeni când s-a hotărât aducerea sfintei, fiindcă s-ar fi opus: are toată pâinea pe câmp.

— De ce?
— Trăieşte rău cu ţăranii. Îi jupoaie cu dobânzile şi procesele. Înţelegi tu că dacă ar începe ploile, îi putrezeşte grâul pe câmp.

— În fond, nici eu nu ştiu cine a adus sfânta.
— A adus-o lumea dimprejur, şi ţăranii de la Comăneşti au cerut Saşei să o treacă şi pe la dânşii.

— Atunci ce încape supărare?
— Se înţelege. Da’ ce-i faci prostului? Apoi i-a intrat în cap că, de când ai venit tu, toată lumea râde de el, fiindcă-l iei peste picior faţă de Saşa.

— Eu?
— Da, a venit la mine să se jeluiască.
— Ce e drept, eu am râs într-o zi cu Saşa — dar el era de faţă. E bun băiat, dar cam ridicul.

— E ridicul, dar nu e bun. Are gură rea şi să te păzeşti, şi tu şi Saşa, că e om primejdios.

Matei se uită îngrijat la bătrân, parcă-ar fi vrut să-l întrebe lămurit despre ce e vorba.

— A venit ieri pe la mine, urmă conu Dinu; a fost de o îndrăzneală rară, şi eu, Dinu Murguleţ, care am văzut pe

tată-său slugă la noi, bătut cu opritorile la scară, n-am putut nici cel puţin să-l dau afară!

Matei îl ascultă posomorât.
— Trebuia să-l dai!
— Trebuia!… Cui o spui? Eu ştiu bine ce trebuie să fac, dar când te strâng curelele, o laşi mai domol.

Tânărul se uita la unchiu-său nedumerit.
— Tu poate nu mă-nţelegi. Matei mişcă din umeri. Bătrânul păru a se gândi un moment.

— E mai bine să-ţi spui. Eu sunt bătrân şi poate mâine mor. Tu rămâi părintele fetei mele. Eu am luat bani cu dobândă de la Scatiu. Îi sunt dator trei mii de galbeni, pe care nu i-am putut plăti la timp. Te miri, şi ai dreptul să te miri…

— Nu…
— Ba da. E de mirare, cum un om ca mine să nu poată plăti treizeci de mii de franci la termen. Dar când vei cunoaşte mai bine lucrurile, când vei vedea ce produce o moşie unui proprietar, ce se cheltuieşte în casă la mine, cum se trăieşte la Bucureşti — poate vei înţelege mai uşor. Nu zic că nu aş fi putut să găsesc bani numaidecât; dar nu i-am căutat, fiindcă ţiu să las moşia fetei fără ipoteci. În sfârşit, ca să nu mai lungesc vorba, sunt dator lui Scatiu bani şi mojicul crede că pentru asta îmi poate porunci. Asta e una. A doua: ţi-am spus, îmi pare, că tot acest bădăran şi-a pus în gând să ia pe Tincuţa. Mătuşă-ta ar fi gata să i-o dea. Dar e cap de femeie, care nu vede dincolo de vârful nasului. El vrea să ia fata ca să pună mâna pe moşie. Tot pentru asta nu primeşte niciodată dobânda la bani, ci o adaugă la capete, şi-mi face nişte socoteli cu dobânda la dobândă, de te sperii. Unde şi-a vârât coada, nici praful de pe tobă nu s-a ales, şi dacă nu m-oi scăpa de el, îmi mănâncă moşia.

Bătrânul se sculase în picioare şi se plimba neliniştit prin casă. Nepotu-său se uita la el, părând el însuşi preocupat.

— Nene Dinule, cât eşti dator în tot?
— Da’ cine mai ştie! Matei zâmbi fără voie.
— Cu chipul ăsta ajungi departe.
— Ştiu, dar aşa e: mi-am ţinut totdeauna rău socotelile; însă, cum am făcut, cum am dres, nu eram dator nimănui un ban. A venit un şir de ani răi, şi m-am încurcat. Trebuie să fie peste patruzeci de mii de lei.

— În câţi ani?
— Într-un an şi jumătate.
— Atunci îţi ia mai mult de zece la sută.
— Se-nţelege.
— E un mişel; trebuie să ne scăpăm de dânsul.
— Ştiu — dar cum?
— Eu am nişte bani rămaşi de la mama şi ţi-i dau, zise el, zâmbindu-i cu bunătate.

Bătrânul se oprise în faţa lui şi se uita la el ţintă. Apoi, încet, zise:

— Eu ştiu, băiete, că ai bani şi ce bani ai, fiindcă soră-mea îi ţinea la mine. Dar nu pentru asta îţi vorbesc de nevoile mele. Aceia sunt bani rămaşi de la tată-tău, în bonuri, şi nu poţi să-i atingi.

— Da’ de ce nu pot să-i ating?
— Fiindcă asemenea hârtii sunt mai bune ca o moşie.
— Le depun undeva şi iau bani.
— Poţi s-o faci, dar nu pentru mine.
— De ce, nene?
— Îmi pare rău că ţi-am vorbit, zise bătrânul trist. Dacă m-aş fi gândit la una ca asta, puteam să iau bani de la biata mamă-ta, fără să mai umblu prin străini; însă aceea e averea rămasă de la tată-tău.

— Bine, dar astăzi e averea mea.
— Aşa e…

— Nene Dinule, zise Matei domol, te rog să primeşti. Eu ştiu ce ai făcut pentru mine. Aceşti bani erau meniţi să meargă în zestrea Tincuţei. Asta a fost dorinţa mamei înainte de a muri.

Bătrânul se rezemase cu un cot de masă şi se uita trist înaintea ochilor.

— Nu ai nici un drept să primeşti sau să nu primeşti. Aşa a vrut mama, şi eu voi face aşa.

— Sărmana soră-mea!… zise bătrânul încet, cu lacrămile în ochi.

Matei îl privea, mişcat, simţind toată curăţenia de suflet cu care nu voia să primească banii, şi fiindcă unchiu-său părea descurajat şi fără nici o voinţă, el îl atinse binişor peste mână, încercând să glumească, dar în realitate foarte emoţionat:

— Şi fiindcă vorbim de voinţele din urmă ale mamei, mai am să-ţi împărtăşesc una, mai veselă.

Conu Dinu se şterse la ochi, aşteptând.
— Dumneaei mi-a zis, înainte de a muri, să mă însor. Vreau să-i împlinesc dorinţa şi o să te rog să m-ajuţi.

Conu Dinu se uită la el serios, dar cam mirat.
— Te-aş ruga să vorbeşti Saşei despre asta.
— Da’ pe cine vrei să iei?
— Pe Saşa. Bătrânul urmă a-l privi din ce în ce mai mirat.
— Va să zică era adevărat?…
— Da, întări Matei. Apoi se grăbi să adauge: Eu îţi răspund “da” fără să ştiu ce mă întrebi.

— Scatiu a scos de mult vorba prin lume că vrei s-o iei: nimereşte şi prostul câteodată.

Tânărul se uita în pământ, jenat.
— Mă mir cum a putut să vorbească de un asemenea lucru. Eu nu am făcut nimic care să îndreptăţească pe Scatiu să vorbească astfel, şi nici el, nici nimeni nu ştia ce s-a petrecut între mine şi mama.

— Ba eu ştiam, că asta era de mult dorinţa bietei maicăta. Şi faci bine: Saşa e un inger. Pentru mine nu e nici o deosebire între Tincuţa şi Saşa…

Conu Dinu se uita lung la Matei, părând că vrea să pătrundă în sufletul lui.

— Eşti bine încredinţat că nu urmezi numai dorinţa răposatei, şi inima ta te îndeamnă să faci pasul acesta?… Fiindcă trebuie să-ţi spun cum sunt lucrurile şi cum de altminteri le vezi şi tu: Saşa şi-a legat viaţa de creşterea fraţilor ei. Ştiu că până acum nu vrea să se mărite; dacă şi-o fi schimbat părerea pentru tine, eu o să fiu încântat, dar tu o să devii deodată cumnatul, tatăl a trei copii, dintre care două fete de măritat.

— Ştiu.
— Încă o dată, Saşa e cea mai bună, cea mai dulce făptură — atât de bună, încât, dacă ar fi fost un bărbat, i-aş fi dat pe Tincuţa. Asta însă nu împiedică adevărul celorlalte lucruri. Viaţa ta se schimbă cu totul. Ai fost deprins să trăieşti singur în lume multă; aici viaţa noastră e restrânsă. Ai pentru tine avere destulă şi poţi face ce vrei… După aceea, trebuie să nu uiţi că Saşa e aproape de vârsta ta, ceea ce pentru un tânăr, merge, dar pentru o fată… nu prea.

Tăcură un minut amândoi. Conu Dinu se sculă şi-i întinse mâna:

— Ţi-am spus toate părţile îndoioase, mai negre decât sunt. Acuma închei, zicându-ţi, că dacă eşti hotărât s-o iei şi dacă dânsa te ia, ai să fii un om fericit. Numai să cauţi să fie şi ea fericită. Vino să te sărut.

Bătrânul îl îmbrăţişe şi ieşi. Pe pragul uşei se opri:
— Bagă de seamă, eu mâine mă duc să-i vorbesc… Eşti bine hotărât?

— Da, da.
— Foarte bine. Adio.

S-ar putea sa iti placa…

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...