| Preocupat şi nerăbdător, conu Dinu nu lăsă lucrurile pentru a doua zi, ci se duse drept la Comăneşti. Saşa era la dânsa în odaie, şi-l făcu să aştepte. Bătrânul se plimba în lung şi-n larg prin casă, deschizând din când în când uşa şi întrebând dacă vine. Se puse să-şi răsucească o ţigare, dând din cap şi zâmbind.Saşa intră ca o vijelie, strângând în mână o batistă ce o scosese în fugă din cutie:— Ce e, coane Dinule? ce s-a întâmplat? întrebă ea cu temere.El, cam teatral, făcu un pas spre dânsa şi o luă de mână, ducând-o spre fereastră. Aci se vârî în sufletul ei, privind-o cu nişte ochi teribili, de o comicitate nespusă.— Da’ ce-ţi este, coane Dinule? întreabă ea, din ce în ce mai mirată şi începând să se roşească.— Vino încoace, vinovato. Şezi ici lângă mine. — Iacă şed. Ea se aşeză lângă dânsul, pe o canapea. Bătrânul se uită din nou în ochii ei, dând din cap.— Aşa te porţi? — Da’ zău, nu mă mai chinui şi spune-mi ce este?… — Este… Este… Să-ţi spui? — Te rog. — Nu-i nimic. — Ei asta-i! — Dă-mi întâi o dulceaţă, tratează-mă bine, că viu împeţit. Saşa, care se sculase să poruncească dulceaţă, se opri. — Dacă vii pentru asta, nu-ţi dau nimic. Conu Dinu urma a se uita la dânsa: — Ce şireată eşti!… — Eu, şireată? zise ea tare, dar roşindu-se.— Ei, de ce te roşeşti? Ia şezi, lasă dulceaţa. Ea veni din nou lângă dânsul. — Ascultă, Saşo: viu de-a binelea împeţit. — Se poate, coane Dinule, dar o să te duci cum ai venit. Îmi pare că ne înţelesesem asupra peţiturilor, zise ea redobândindu-şi tot sângele rece.Bătrânul urma a o privi, zânbind cu bunătate. — De ce mă priveşti? întrebă ea. — Fiindcă aş vrea să pătrund bine în inima ta, şi să ştiu tot ce se petrece acolo.— Ei, vrei cam mult, zise Saşa, râzând. El tăcu un moment, uitându-se în jos şi gândindu-se. Saşa îl privea, la rândul ei, vroind parcă să înţeleagă jocul ascuns al bătrânului. El îşi ridică ochii din nou către dânsa.— Ascultă, Saşo: mă gândesc cum e mai bine să-ţi vorbesc. Eu ştiu că tu nu vrei să te măriţi şi ţiu să nu te supăr cu vorbele mele, fiindcă te iubesc ca pe copilul meu, ca pe Tincuţa; pe de altă parte, persoana care mă trimite îmi este tot aşa de dragă ca şi tine. Socot prin urmare că e mai bine să-ţi spun lucrurile cum sunt. Tânărul care te cere este nepotul meu Matei, zise bătrânul, ridicându-şi încet ochii spre dânsa.În timpul cât rosti el cuvintele acestea, obrajii Saşei se înroşiră ca purpura şi lăcrămile i se urcaseră în ochi. Printr-o puternică încordare a voinţei, ea căută să rămână liniştită, cel puţin în aparenţă, şi răspunse:— Asta e altă vorbă. Conu Dinu sări în sus, parcă întinerise cu patruzeci de ani, şi strigă pocnind din degete.— A, ştrengăriţo! de-astea mi-ai fost dumneata! Apoi îi luă capul în mâini şi i-l sărută cu o adevărată dragoste părintească.— Ah, câtă bucurie îmi faci, Saşo! Dânsa râdea printre lacrimi, sărutând mâna bătrânului. El se uita la ea, neştiind ce să admire mai mult: ochii adânci cu gene scăldate în lacrimi, sau puterea de caracter cu care ştiuse să tacă o viaţă întreagă.— Ei, cum te-ai hotărât tu, aşa deodată?… — Deodată?… — Va să zică e afacere veche… — Nu-i nici veche, nici nouă: e de totdeauna. — Cum aşa?… Ia spune-mi, zău. Şi fiindcă văzu că Saşa îşi plecase capul pe o parte şi se uita în pământ, cum avea de obicei să facă ori de câte ori era încurcată de ceva, dânsul o mângâie pe umeri:— Spune-mi, fetiţo, aibi încredere în mine: vreau să te văd fericită.— Ce să-ţi spun, coane Dinule? întrebă ea cu voce dulce. — Spune-mi, de unde înţelegerea asta aşa de desăvârşită între voi?— Nu e nici o înţelegere. Din partea mea e o veche şi copilărească credinţă că noi eram meniţi de părinţii noştri să… ne luăm. Cel puţin asta era dorinţa cea mare a bietei răposate.— A soră-mi? — Da. — De unde ştii? ţi-a spus-o? — Nu mi-a spus-o niciodată, dar am înţeles-o aşa de bine… — Ai dreptate: asta se vedea cât de colo… Şi prin urmare tu ai aşteptat pe Matei, cu credinţă şi statornicie, totdeauna? Erai sigură de el?— Eu?… Niciodată nu am vorbit serios de asemenea lucruri. De altminteri sunt şapte ani de când mi-ar fi fost cu neputinţă să-i vorbesc.— Dar înainte? — Nici înainte. Cât eram copii, ne jucam: când ne-am mai mărit, ne certam, şi astfel ne-am despărţit.— Şi pe asta te întemeiai tu?Dânsa îşi ridică ochii spre bătrân, ca cineva care nu ştie cum să spună un lucru tainic.— Eu nu mă întemeiam pe nimic, zise rar, eu îl iubeam. Bătrânul se uita la dânsa, întinerit parcă el însuşi de suavitatea acelor vorbe şi, ţinându-i o mână, da din cap, gânditor:— Dar dacă el te uita?… Ştii: străinătatea şi depărtarea sunt duşmanii jurămintelor de dragoste.Saşa înălţă din umeri şi închise din ochi, cu supunere către soartă:— Nu sta în puterile mele să fie altfel. Fiecare îşi are steaua sa, şi ce-i e scris i se împlineşte.— Dar el? — El?… văd că dumneata ştii mai mult decât mine. — Aşa este… Adică eu ştiu atât, că m-a însărcinat să viu să-ţi cer mâna. Mai mult nimic. Mi-a zis că împlineşte o dorinţă a răposatei maică-si…Bătrânul se opri parcă într-adins, căutând să prindă efectul acestor cuvinte pe chipul fetei. Ea îşi privi vârful degetelor în tăcere.— Ce-i răspund?… că primeşti, da? Dânsa zâmbea cu frică. — Da, zise ea sfioasă. Dar dacă face pasul ăsta numai din pietate către coana Diamandula?— Şi eu m-am gândit la asta, şi i-am zis. El m-a încredinţat că nu.— Dumneata ce crezi, coane Dinule? — Îmi faci o întrebare grea, fetiţo. Eu cred că şi da şi nu. Ce ciudat lucru! de unde mă temeam că tu n-o să primeşti, iată-ne acum temându-ne de el.Se opri bătrânul şi se gândi. Saşa se uita la el cu frică, parcă soarta i-ar fi atârnat de vorbele lui.— Eu cred că el este sincer, că te iubeşte, dar că vorba răposatei îl înrâureşte de asemenea foarte mult.— Atunci ce-i de făcut? întrebă ea, descurajată.— Un lucru foarte simplu: să vă luaţi. Dar nu îndată. Tu trebuia să te duci cu Mihai la Paris, nu-i aşa?— Da. — Eu socot că e bine să pleci numaidecât şi să spun lui Matei că răspunsul i-l vei da când te vei întoarce.— Da?… Dar dacă se supără? — O să se supere şi-o să-i treacă. Cu mijlocul ăsta însă o să poată vedea mai limpede şi mai adânc în inima lui. Înţeleg foarte bine îndoiala ta şi împărtăşesc sentimentul de la care porneşti. Îmi făgăduieşti că ai să urmezi astfel şi că n-ai să dai semn de viaţă până la întoarcere?— Îţi făgăduiesc. — Da? — Da. — Atunci să pleci cât mai curând. Cu restul mă însărcinez eu.Bătrânul porni de la dânsa grozav de mulţumit. I se părea că a pus la cale fericirea a doi inşi, care erau amândoi neştiutori de sentimentele lor unul pentru altul.A doua zi dimineaţa se duse la nepotu-său. Frecându-şi mâinile, îi istorisi cum stau lucrurile: că Saşa primeşte, dar se teme să nu fie mai târziu o sarcină pentru el; că e bine să nu se grăbească; că poate el e înrâurit numai de vorbele mamesei; că o despărţire de câtăva vreme le va fi folositoare la amândoi; în sfârşit, că Saşa, trebuind să însoţească pe Mihai în străinătate, era hotărâtă să plece cât de curând, şi, dacă la întoarcere dânsul ar fi stăruit în ideile de astăzi, să se facă lucrul. Matei îl ascultă liniştit.— Asta e dorinţa Saşei? întrebă el. — Da. Ba ceva mai mult: te roagă ca până la plecare să nu mai încerci a o vedea.Matei se uită lung la unchiu-său, părându-i greu a-l înţelege. Se făcuse palid.— Nene Dinule, să-mi dai voie să nu te cred. — Faci rău că nu mă crezi; e aşa, cu toate astea. — Cum! zise el cu putere. Saşa doreşte să n-o mai văd până la plecare!… Atunci viaţa şi sentimentele nu mai au logică.— Nu ştiu ce vrei să zici, — ştiu atâta numai, că asta e dorinţa fetei.— Vreau să zic că astea sunt lucruri de pus în romane. În viaţa reală, când cineva îţi este drag, te duci să-l vezi, dacă poţi. Şi mie Saşa mi-e dragă.— Dar dacă nu poţi? — Atunci răstorni pământul, te baţi cu lumea, cumperi, vinzi, faci tot ce-ţi stă prin putinţă ca s-ajungi până la ea.Bătrânul îl privea cu o uşoară nuanţă de ironie. — Ce aprindere! parc-ai fi de 20 de ani. — Nu sunt de 20 de ani, dar nu sunt nici de o sută. Tonul acru cu care fură zise vorbele din urmă îi miră pe amândoi, pe conu Dinu mai cu seamă, care nu avea în gând decât fericirea lor. Dar egoismul omenesc e aşa de orb în toate apucăturile lui, încât bătrânul, care în realitate lucra spre împlinirea mai sigură, după cum credea el, a dorinţelor lui Matei, nu vru să priceapă că, din momentul ce sentimentele lui se dau pe faţă cu atâta putere, nu mai era nevoie a-l supune la probe. Planul lui, de a-i despărţi pentru câtăva vreme, i se părea tot cel mai bun.— Bine, fătu meu, zise el zâmbind, încearcă şi du-te de-o vezi.Zise vorbele astea ieşind. Matei rămase singur, lovit parcă de o desăvârşită paralizie a voinţei. Conu Dinu se ducea spre casă, trist şi el şi mirat de întorsătura ce o luau lucrurile. Îi părea rău că se arătase aşa de crud faţă de nepotu-său, care fusese aşa de bun cu el, cu toate astea, nu se putea împiedica de a găsi că el avea dreptate.Îndoiala bătrânului se strecurase în sufletul tânărului. Rămase pe scaun cu o nehotărâtă idee de a se supune dorinţei lui unchiu-său. De pe fereastră se vedea un şir de care trecând pe drum încărcate din greu. O impresie fugară de urât îi răsări în suflet. Dar uitându-se lung spre care şi gândinduse, imaginea lor îi dispăru din conştiinţă, unghiul vizual se scurtă şi, în loc de a străbate prin geamuri, se opri în ele, şi, ca într-o oglindă, el se privi pe sine şi lucrurile din casă. Atunci îi răsări în minte Saşa, punându-şi o mănuşe. Chipul ei, chemat astfel de împrejurări, avu darul de a-l reînsufleţi. Era oare cu putinţă ca dânsa să plece fără să vrea să-l vadă? Pentru ce această încercare la care voiau să-l supună? Oare nu era el o fire destul de statornică?Îmbărbătându-se astfel singur, ajunse la hotărârea firească de a da ochii cu dânsa şi zise să-i puie caii.Când fu la Comăneşti, Turică feciorul îi spuse că toţi ai casei erau la Ciulniţei.— Cuconaşul nostru pleacă în străinătate, zise Turică. — Da? — Cu cuconiţa. — Când pleacă? — Apoi cât de curând. Matei rămase locului gândindu-se. — Ia ascultă, Turică: aş vrea să scriu două rânduri cuconiţei, pentru o afacere — poţi să-mi dai un petec de hârtie?— Vai de mine, cuconaşule, cum să nu se poată! poftiţi sus în “berău”.Matei se puse să scrie Saşei, arătându-i mirarea sa de cele ce se petreceau şi rugând-o să nu plece înainte de a-l vedea. Era atât de adâncit în cele ce îi spunea, încât făcea mişcări cu mâinile prin aer, întorcea pagina neuscată, exclama singur câte un cuvânt incoherent, parcă cine ştie ce luptă uriaşe se petrecea în fantazia lui. Pe când scria, o uşe din spatele lui se deschise binişor şi Saşa înaintă în vârful gedetelor, încetinel, până ce se apropie la un pas. Dânsul nu simţea nimic, absorbit în scrisoare. Ea mai făcu un pas şi-l atinse uşor peste umăr. El se întoarse repede, şi, văzând-o, nu putu zice decât un “Aaa!…”. Apoi se sculă de la birou şi veni la ea, luându-i mâinile şi uitându-se lung la dânsa.— Va să zică nu te-ai dus la Ciulniţei cu ceilalţi? Ea ridică ochii spre el, zâmbind: — Vezi bine că nu, deoarece sunt aici. — Aşa este, dar mă aşteptam atât de puţin să te văd, încât nu sunt încă sigur de eşti dumneata sau altcineva.Saşa râdea: — Da, da, sunt eu. — Ce fericit mă simt de a te vedea aici, aproape, lângă mine!— Da?… zise ea, ridicând capul spre el, cu ochii luminaţi de bucurie.— Da, sunt fericit, sunt omul cel mai fericit, nu simţi că sunt fericit?— Ba da, zise ea. Şi purtată ca de o forţă străină, îşi retrase mâinile din ale lui şi-i aruncă braţele de gât, lipindu-se cu capul de pieptul lui. Dânsul o strânse în braţe, sărutându-i părul şi respirând lung parfumul şuviţelor moi şi bogate, ce sfârşeau, împletindu-se într-o cunună de bucle.Nici el, nici ea nu se gândeau cum de ajunseră aşa de repede unul în braţele altuia: saturaţia sufletească era atât de desăvârşită, încât simplul fapt de a se găsi faţă în faţă trebuia să-i aducă aici.— Tare mi-eşti dragă! dragă, ca sufletul!… Ştii!… — Da… — Cât se poate de mult şi de tare!…— Da… — Şi eşti de acum a mea… toată, întreagă, cu păr, cu ochi, cu suflet şi cu tot.— Cu tot. — Şi nu mai pleci. Ea îşi ridică privirile spre el: — Dacă vrei, nu mai plec. Dar era ceva în ochii ei, atât de adânc, atâta mângâiere se revărsase pe chipul ei întreg, încât ideea plecării era cu neputinţă să încolţească într-un suflet aşa de fericit.— Acuma că eşti Saşa mea pentru totdeauna, şezi colo, să vorbim. Dă-mi mâna şi spune-mi pentru ce voiai să pleci? şi mai cu seamă fără ca eu să te mai văd?…Ea şezu lângă dânsul şi tăcu, uitându-se în pământ. — Îţi făcusem ceva?… — Nu mi-ai făcut niciodată nimic… decât bine. — Pot zice numai atât, că nu ţi-am făcut rău, atunci de ce voiai să pleci?Ea tăcu din nou. — Ai ceva care te supără? — N-am nimic… Voiam să plec, ca să duc pe Mihai la Paris.— Nenea Dinu a fost pe la dumneata? — Da… — Şi ce ţi-a spus? — Numai lucruri bune şi drepte. — Da?… Şi nu se poate să le ştiu şi eu? Ea zâmbea, neîndrăznind parcă să ridice ochii spre el. — Eu mă prind că ideea de a pleca, fără să mă mai vezi, vine de la dumnealui…— Da, răspunse ea, râzând şi arătându-şi dinţii albi, ideea vine de la dumnealui…— Vezi! şi găseşti că ţi-a spus numai lucruri bune şi drepte?— Nu în înţelesul ăsta, zise ea cam jenată. Conu Dinu ştia că eu trebuie să plec, fiindă Mihai nu poate să meargă pentru întâiaşi dată singur în străinătate; dumnealui m-a povăţuit numai să plec cât mai curând şi… fără să te mai văd.— Pentru ce? Ea tăcu. Dânsul se uită la raza de soare ce se oglindea în luciul parului ei, şi-i veni s-o mângâie pe cap, cu un sentiment aproape părintesc — atâta sfială era în ţinuta ei.— Şi ai fi plecat? — Da. — Fără să te mai văd? — Fără… dacă nu veneai. — Da’ de unde ştiai că am să viu? — Eram sigură… şi ca dovadă iată că te-am aşteptat. El urma a se uita la dânsa în tăcere şi parcă pentru întâiaşi dată pătrunse în conştiinţa lui convingerea adâncă de statornicia şi toată frumuceţea sufletului acelei femei. A o întreba şi a o descoase mai mult i se păru crud, şi emoţionat de înseşi simţirile sale, îi luă o mână şi i-o sărută cu lacrămile în ochi.După un moment de tăcere, tot el reîncepu: — Când pleci? — Cât de curând… poimâine poate. — Şi ai să-mi scrii? — Da, în toate zilele… dar fără să ştie conu Dinu, adăugă ea zâmbind.— Înţeleg. — Nu-i aşa? dăm satisfacere politicei sale (fiindcă asta era politica cu care conu Dinu vrea să ajungă acolo unde noi am ajuns singuri) şi totodată ne şi scrim, da?— Foarte bine. Ea se sculase în picioare, veselă, şi se uita la el, plecată în jos şi parcă aşteptând ceva. El îi întinse mâinile, şi, sculânduse el însuşi de unde şedea, îi trecu un braţ sub braţul ei, şi făcură astfel câţiva paşi prin odaie, vorbind de viitor, fericiţi, înclinaţi unul spre altul, ca doi copaci deasupra unui izvor. |
Corina Crisu | Rewriting | Polytropic Identities in the Postmodern African American Novel | Chapter VIII | “Speak up, Ike, an ‘Spress Yo’se‘f” | Sentimental Romance Revisited in Ntozake Shange’s “Betsey Brown”
Our humanity has been so little explored and so little made available to us through art that sometimes we doubt it ourselves and live one-dimensional lives because that’s all we imagine can be possible. Literature, if it does nothing else, should stimulate one’s...
