| La Ciulniţei, de când plecarea lui Mihai era hotărâtă, lumea de primprejur se aduna regulat în toate zilele. Victoria şi Mary îşi aduceau, unul câte unul, toate lucrurile de dormit, fiindcă, pe cât timp Saşa avea să lipsească, ele trebuiau să stea în casă la conu Dinu.Cu cât vremea plecării se apropia mai mult, cu atât Mihai devenea mai tăcut. De dimineaţa până seara umbla la vânat, pe lac, mâncând în luntre sau pe iarba îmbrumată a pământului.Primele zile ale lui septemvrie erau minunate. După ce soarele risipea cele dintâi negure ale dimineţii, valea lacului se ivea în limpeziciunea cerului de toamnă, singură, locuită numai de păsări de apă, cu căpiţe de fân pe margini şi cu câte un bou rătăcit, ce păştea pe mirişte. De la Comăneşti până la Ciulniţei “balta” (cum o numeau sătenii) ţinea o poştă. Heleşteul de la Comăneşti, plin de peşte, se înfunda într-o perdea de verdeaţă, unde apa părea că încetează. În realitate însă, ea urma mai departe, ascunsă de stuf, de foi de nufăr şi de trestii. Aici se pierdea Mihai, care, de mic copil, învăţase toate cotiturile, toate cărările, şi acum se strecura cu luntrea lui peste tot, bătând coturile, oprindu-se la limpezişuri, de unde zburau, speriate, cârduri de raţe sălbatice, lişiţe şirete, găinuşi de baltă, cucove, gâşte şi câteodată chiar lebede, ce veneau de prin bălţile Dunării.De-abia împrăştiase soarele negura, când Mihai îşi aşeza în ziua aceea puşca şi geanta în fundul luntrei. Apucând lopeţile cu putere, se îndepărtă de la mal într-o clipă şi trase cu siguranţă drept la cărăruia din stuf, în care intră, pierzându-se. Dar, în loc de a înainta cu grijă, ca totdeauna, oprindu-se în marginea limpezişurilor sau făcând ocolul ochiurilor, de astă dată merse tot mai departe, fără a se preocupa de trestiile ce se rupeau cu zgomot sub luntre, ori de lopeţile ce loveau apa. Cârduri întregi de păsări se sculau în drumul lui, umplând văzduhul cu răpăiala aripelor şi fulgii albi ce cădeau domol în aer. El nici nu se uita la ele. Dus de o putere nouă, mâna tot înainte, lăsând câteodată lopata, spre a se şterge pe frunte.După două ceasuri de muncă, ajunse într-un limpeziş, unde nu mai creşteau trestii. Lacul părea a se înfunda aci, fiindcă împrejurul lui valea se închidea de toate părţile, ca un amfiteatru. Ieşise de mult din pământurile lui şi intrase pe moşia lui conu Dinu.Oprit în marginea stufului, băiatul se sculase în picioare şi se uita pe maluri, parcă ar fi aşteptat pe cineva. În adevăr, o batistă albă fâlfâia în aer, chemându-l. Apucă lopeţile în grabă şi vâsli cu putere în partea aceea.Când ajunse la izvor, Tincuţa (fiindcă ea era) sta în picioare cu mâinile întinse.— Vino mai curând că nu mai pot de frică. Ce singurătate e pe valea asta!Mihai o ajută să se urce în luntre, şi, apucând din nou lopeţile, îşi făcu vânt înapoi, spre stuf. Fata se uita în apă, roşie, mulţumită că se găseşte alături de o altă fiinţă vie, îmbătată de viaţa soarelui, de viaţa ei, de legănatul luntrei. Ajunseră astfel în stufiş, unde Mihai intră de astă dată cu mare băgare de seamă. Tincuţa se uita la trestiile înalte cu frică, tupilându-se pe lângă cele ce se mişcau prea tare, sau apărându-se cu cotul ridicat în dreptul ochilor. Trecură repede prin două ghioluri şi se opriră în cel de al treilea.— Ştii că am văzut un iepure? zise Tincuţa. — Sâât!… şezi jos, dacă vrei… am pus o scoarţă întradins pentru dumneata.Fata se aşeză în fundul luntrei, ascultătoare ca un copil, cu ochii sticlind de frică şi de emoţie. Mihai luă puşca şi rămase cu privirile aţintite spre limpeziş. Câteva rânduri de trestii îi ascundea de minune. Se făcu o tăcere adâncă. Fata îl trase de pulpana hainei, arătându-i cu degetul în aer: un bâtlan trecea pe deasupra, cu zborul lui greoi, mişcându-şi ciocul ca o cârmă de corabie. În acelaşi timp, un roi de grauri tăbărî pe vârful înspicat al trestiilor, făcându-le să se legene în toate părţile. Iar tăcere. Tincuţa văzu un peşte sărind din apă, şi făcu o mişcare către el. Tot într-un timp se ivi dinlăuntrul stufişului un cârd de răţuşte, mişcând din cap, parc-ar fi fost trase de o sfoară, urmate de o lişiţă vânătă. Fata îşi duse un deget la gură, căutând să întindă mâna cealaltă către Mihai, dar rămânând cu ea în aer. Băiatul le văzuse şi-i făcu semn că nu trage în ele.— Sunt lişiţe, zise el, plecându-se spre dânsa, nu-s bune la mâncare.Un sunet uşor, ca de aripă ce-ţi trece pe la ureche, se auzi în aer, şi tot atunci apa din ghiolul din faţă fu bătută de piepturile mai multor păsări. Tincuţa văzu pe Mihai ridicând puşca. Încremenită, ea se tupilase cu totul în fundul luntrei. O nespusă mulţumire se putea citi pe chipul băiatului: plăcerea de a o simţi alături de el, dorinţa de a-i arăta îndemânarea lui de vânător, emoţiunea ei, toate erau de natură a-l îmbărbăta şi mai mult. Vroi să întinză puşca, dar o trestie ruptă îi sta de-a curmezişul. Nerăbdător, el vru să frângă cu totul trestia, şi, în mişcarea lui, făcu zgomot. Cele trei raţe ridicară capul în sus. Mihai încremenise în poziţia în care se afla, fără măcar să îndrăznească a-şi strânge braţul. Speriate, raţele bătură apa cu aripile şi o porniră în zbor. Tincuţa, cu ochii mari, palidă, cu sufletul la gură, se ridicase pe un genunchi, parcă ar fi vrut să zboare şi ea după păsări — când o detunătură de puşcă o făcu să tresară. Pentru un moment nu se văzu nimic, din cauza fumului, dar, după o clipă, Mihai o auzi strigând:— A căzut, a căzut, uite-o colo!… În adevăr o raţă căzuse. Băiatul scoase luntrea dintre trestii şi se duseră să ia raţa. El o aruncă cu nepăsare într-un colţ al luntrei şi căută să se întoarcă cât mai curând în ascunzătoarea de trestii. Tincuţa mângâia penele păsării, neîndrăznind parcă să-şi arate mai pe faţă toată dragostea şi mila ei pentru biata raţă, de teamă să nu pară prea copilăroasă unui vânător aşa de extraordinar. Mihai se aşeză şi el în fundul luntrei, cu puşca pe braţul stâng, şi se puse din nou să aştepte, uitânduse în sus, spre cer.Nu se mai auzea nici o mişcare. Un sunet răguşit de talangă răsuna a spart la gâtul unui bou, pe care-l gonea departe, pe deal, un văcar, strigând cât ce putea: “Nea, haram, mânca-te-ar lupchii!” O încântătoare tăcere se întindea peste întreaga vale. Aerul era străveziu. Cerul se vedea până în straturile sale albastre cele mai depărtate. Fire albe pluteau prin cer şi cădeau pe vârfurile roşite ale trestiilor.— Cine ştie când mai văd eu toate astea, zise băiatul, uitându-se fără scop înainte.Tincuţa plecase ochii în jos, răsucind între degete un fir de papură.— Poate chiar te găsesc măritată când m-oi întoarce… Ea dete din cap că nu. După câteva minute de nouă tăcere, el oftă din adânc. — Aşa e viaţa! zise cu un accent de nespusă durere, parcă ar fi trăit de ani şi ar fi cunoscut toate amărăciunile ei. În acelaşi timp ochii lui înotau în lacrimi, pe când de pe obrajii fetei cădeau picături mari pe firul de papură.El tuşi într-aiuri, aducându-şi aminte de demnitatea lui de vânător şi căutând să-şi stăpânească nodul de emoţiune ce i se urca în piept.— Uite un fir alb ţi se lasă pe frunte. Fata ridică mâna domol, netezându-şi părul. Capătul firului se opri de pălăria lui.— A ajuns şi la dumneata, zise ea încet. Mihai îşi luă pălăria şi se uită la firul ce se aninase de ea. — Ce subţire şi moale e: parcă-i de mătase. Apoi, desprinzându-l cu mâna de pe pălărie, şi-l lipi de frunte, zâmbind şi uitându-se la Tincuţa.Ea prinse a surâde, uitându-se la el pe sub genele plânse. După aceea căută să înnoade firul ce se rupsese şi se apropie de el aşa de mult încât barca era gata să se răstoarne. El se mişcă de unde era şi rezemat de bancă, în lungul luntrei, se lăsă să-i scarmene tot părul, ca să înnoade firul.— Şezi ici lângă mine, zise el, cuprinzând-o cu braţul de mijloc.Ea şezu lângă dânsul, lipindu-şi capul de umărul lui. — De ce nu vii şi dumneata la Paris, zău aşa? — Ba viu, dacă m-o lăsa de acasă. — Ce bine am petrece!… Ne-am vedea în toate duminicile.— Da’ Victoria şi Mary vin? — La anul viitor… Eu aş fu corespondentul d-tale… Am ieşi împreună să ne plimbăm.Ea găsi foarte firesc ca un om care ia pasărea din zbor să-i fie corespondent. Se uita înainte fără scop, şi parcă se vedea la plimbare în mijlocul Parisului, rezemată de braţul lui, cum sta acuma. Şi cum se uita, pierdută pe gânduri, văzu ieşind dintre trestii o găinuşă de baltă, neagră la pene, cu nişte picioare arămii, subţiri, mişcându-se aşa de elegant că părea o femeie cochetă. În partea aceea nămolul se ridica până în faţa apei. Tincuţa îl atinse uşor pe mână, ca să-i atragă luarea-aminte. El o văzuse, dar părea că nu vrea să tragă în biata pasăre. Se apropie de urechea fetei şi-i zise încet:—E păcat s-o omor… mai bine să ne uităm la dânsa. Apoi rămase cu obrazul lipit de obrazul ei, şi, şiret din instinct, urmă a-i vorbi de găinuşă, ca să nu prindă de veste că o sărutase:— Vezi ce frumos se mişcă?… Parcă eşti dumneata câteodată…Fata începu a râde cu hohot. El îi astupă gura cu mâna, râzând şi el:— Sât!… Na! ai gonit găinuşa cu râsul d-tale. — Cum să nu râd dacă zici că seamănă cu mine. În acelaşi timp se desfăcu uşor din braţul lui şi vru să se dea mai la o parte; dar soarele ajungea tocmai acolo. El întinse umbreluţa ei şi o rugă să vină din nou lângă dânsul.— Vino lângă mine, că cine ştie când te mai văd. Ea îl privi lung, şi după aceea veni iar. — Dacă n-o să mă uiţi, îi zise, mângâindu-l pe mâna ce ţinea umbrela, eu am să-ţi dau ceva.— Da? — Ceva de la mine… Da’ să nu te desparţi de el… Şi pe când vorbea astfel, scoase din sân o bucăţică de hârtie îndoită, în care era o şuviţă de păr, legat cu o panglică roşie.— Vai, ce bună eşti!… zise el, sărutând părul cu înduioşare. — Vezi?… Da’ n-o să te desparţi de el, nu-i aşa?… întrebă ea tremurând.— Niciodată!… am să-l port cu mine cât oi trăi, oriunde oi fi şi n-am să mă despart de el niciodată!…Şi astfel vorbind, o strângea la piept mângâind-o cu mâna pe obraz şi tânguindu-se că pleacă.— Ce trist am să fiu, Tincuţo!… N-am să mă împrietenesc cu nimeni. Am să trăiesc cu gândul numai la dumneata… şi am să mă silesc să învăţ, ca să sfârşesc mai curând… şi când oi fi sfârşit, o să ne luăm… Da’ o să m-aştepţi?…Ea da din cap că “da”. — N-ai să te măriţi, până m-oi întoarce eu? Fata răspunse încet: — Nu. — Îmi juri? — Da… — Şi eu îţi jur… Umbreluţa îi căzuse din mână şi soarele de toamnă ardea puternic deasupra lor. El îi făgădui să-i trimeată cărţi şi jurnale, ca să ştie şi ea ce face şi cum trăieşte el.— Şi să-mi scrii, zise fata, ridicând ochii spre el. — O să-ţi scriu… dar cum? — În vacanţa Crăciunului să-mi scrii de-a binele, acasă la noi, că tata îmi dă scrisorile…— Da’ până atunci?… — Nu ştiu: o să-ţi scriu numai eu, şi dumneata să-mi răspunzi prin Victoria că ai primit şi eşti sănătos… Are să-mi pară vremea aşa de lungă! De ce nu se poate să fac aripi şi să zbor către locurile depărtate unde te duci?După aceea, uitându-se la puşcă, adause zâmbind tristă: — Ai trage în mine?… El dete din cap supărat: — Ce idee ciudată îţi trece prin minte! — Nu, nu, spune-mi, ai trage în mine? — Cum vrei să-ţi spui? — Să-mi spui curat, dacă ai avea curajul să tragi în mine… Băiatul înţelese, cu intuiţiunea lui bărbătească, că era o ciudăţenie de femeie, la care îi trebuia găsit un răspuns.— Depinde. — Ce fel: depinde…— Da… Dacă ai fi o raţă sau… o gâscă sălbatecă, aş trage. — Mersi, răspunse ea, supărată, desfăcându-se de el: adineaorea eram găinuşă; acum sunt raţă… ba gâscă!…Mihai se uita la ea, serios, cu o uşoară mişcare a sprâncenei, care arăta sentimentul lui de părere de rău, faţă cu o copilărie aşa de nepotrivită. În substratul firei ei, fata suferea: o trebuinţă de a plânge, sau de a-l face pe el să sufere, sau de a-l săruta se încheiase în această ciudată întrebare.— Eu mă duc, zise ea, strângându-şi pălăria şi umbrela. El se uita mereu la dânsa, trist şi nedumerit: — Şi de astă dată trebuie să ne despărţim aşa? — Te rog să mă duci la mal… El nu mai zise nimic, ci îşi puse puşca binişor jos şi luă lopeţile. Merseră în tăcere până ce ajunseră în dreptul izvorului.Te rog să-mi dai şuviţa de păr înapoi… — Ţi-o dau, răspunse el, scoţându-şi batista şi ştergânduse pe frunte: cu de-a sila nu se poate păstra un aşa frumos lucru.— Dacă nu ţii s-o păstrezi, mai bine să mi-o dai înapoi. — Eu nu ţin s-o păstrez!… — Se vede. Băiatul înălţă din umeri şi rămase pe bancă, lângă lopeţi, cu batista pe genunchi. Ea se uita cu coada ochiului la el. Se vede că era ostenit şi supărat.— Esti ostenit? — Cam ostenit. Dar n-ar fi nimic dacă n-aş avea încă două ceasuri de-acum încolo.— Da? E aşa departe? — Da. Tincuţa, înduioşată de vorbele lui şi gândindu-se la drumul ce făcuse ca să vie s-o vadă, se apropie din nou de el.— Esti supărat pe mine?— Eu? Nu. Văd că dumneata eşti supărată. Dacă ţi-am greşit cu ceva, te rog să mă ierţi…Ea se uită la dânsul, zâmbind, şi, într-un avânt de generozitate, îl luă de gât şi-l sărută.— Nu mai eşti supărat pe mine, nu-i aşa? — N-am fost niciodată. — Acum mă duc. — Mai stai puţin. — Nu, că-i târziu. Adio. — Dacă nu vrei să mai stai, adio. Ea îi întinse mâna, pe care el o strânse într-ale lui. După aceea, dânsa sări pe uscat, şi, după ce-i trimise o sărutare pe vârful degetelor, porni la deal. El apucă lopeţile şi se depărtă de mal, ca s-o vadă mai bine. Se uită după dânsa lung, până ce pieri dincolo de culme, făcându-i semne cu batista.Rămas singur, în mijlocul lacului, băiatul se simţi cuprins din ce în ce mai mult de ideea unei atotputernice deşertăciuni, ce înfăşură deopotrivă lucrurile materiale ca şi pe cele nemateriale, lacul, câmpia, amorul, şi, cu o nespusă jale în suflet, îi veni să plângă. Îşi rezemă mâinile pe genunchi şi se uită lung pe culmea dealului, iar de acolo mai sus, pe cer… Nu era nici o nădejde, nicăieri. Atunci îşi reluă lopeţile şi se întoarse înapoi, în stuf, unde se opri din nou, la pândă. Se întinse în luntre, ostenit, şi se puse să privească vârful trestiilor. Păsăruici mititele sfârâiau din aripi, gonind câte un gândac zburător, ori albine răzleţe îşi îndoiau trupul pe spicul de papură. Un cârd de raţe îi trecu peste cap şi se lăsă în limpezişul de alături înspumând apa cu aripile. El se sculă repede şi-şi pregăti puşca. Le vedea foarte bine, dar nu putea trage, fiindcă se coborâseră pieziş, într-un colţ. Aştepta să se mişte şi să vină în bătaia puştei. Privindu-le, se gândi la vorba ciudată a Tincuţei… Socotind bine, erau mai fericite raţele. Dar ele tocmai veneau spre el. Întinse puşca, cu eterna emoţie a vânătorului; dar pe când ochea îi trecu prin gând ideea că şi raţele se pot socoti nenorocite, de vreme ce omul le aţinea drumul să le omoare. Pentru un moment îşi dezlipi capul de patul puştii şi se uita la ele, să vadă ce mină fac în faţa morţii. Ele se mişcau liniştite, venind mereu spre el. Atunci îşi alese un grup, în mijlocul căruia boierea un răţoi smălţat cu albastru, şi trase… Luă răţoiul din apă şi după aceea se puse să gonească o raţă ce era numai rănită, şi s-o lovească cu lopata, ca s-o poată prinde. Apoi, mulţumit, îşi scoase din geantă strugurii şi caşcavalul ce avea cu el, şi se aşeză să mănânce. Tincuţa era departe… Toată melancolia lui dispăruse. Tinereţea şi natura dimprejur dărâmau necazurile clădite de iubirea lor copilărească. |
Corina Crisu | Rewriting | Polytropic Identities in the Postmodern African American Novel | Chapter VIII | “Speak up, Ike, an ‘Spress Yo’se‘f” | Sentimental Romance Revisited in Ntozake Shange’s “Betsey Brown”
Our humanity has been so little explored and so little made available to us through art that sometimes we doubt it ourselves and live one-dimensional lives because that’s all we imagine can be possible. Literature, if it does nothing else, should stimulate one’s...
