Duiliu Zamfirescu | Viata la tara | Capitol XXI

Publicat deMadalina Marcu

După ce baciul ieşi, Matei se gândi să se ducă la Irimia Mocanul şi să aducă un căţel lui Micu, ca să-l îmbuneze. Aşa şi făcu. Zise să-i puie caii şi, cu tot noroiul ce era, porni la Şindrilita. Pe drum se gândea la vorbele baciului; ce înrâurire aveau chiar asupra lui!… Oare ce să fi fost la mijloc? O simplă rătăcire a unui suflet plin de credinţe greşite, sau intuiţiunea unui fapt posibil, a cărui împlinire se lega de oarecare împrejurări din viaţa reală?… Oare să nu fi fost vreo temere ascunsă de Stângă, bărbatul Floarei, sau de niscaiva ciobani, sau de Eftimiu? Atâtea întrebări ce rămâneau fără răspuns. Poate din toate era câte ceva adevărat. Moartea câinelui părea că apropie împlinirea unei nenorociri inevitabile.Dar timpul trecea fără ca bănuielile baciului să se împlinească. Tăcut şi tot cu inimă rea, Micu se înduplecase să rămâie la Matei; dar părea că nu mai era omul de mai-nainte: petrecea serile de iarnă în tinda lăptăriei, la un foc de vreascuri şi tizâc, rezemat de perete şi cântând alene din fluier. Căţelul adus de Matei, pe care negreşit că-l chema tot Corcoduş, dormea pe o mână de fân, lângă el. Începea să-i fie drag, ce-i drept, dar nici nu se încerca să-l apropie în minte de celălalt: “departe-i griva de iepure”, zicea molcom, celui ce l-ar fi întrebat. Copilăria lui Corcoduş, răposatul, era plină de legende extraordinare: Corcoduş nr.1 muşcase de deget pe un cioban încă de când n-avea dinţi; Corcoduş nr.2 era un căţel liniştit, cam tontolog, cu labe late, care nu se zdruncina cu firea decât când vedea strachina cu lapte. În toate zilele îi deschidea botul, ca să vadă dacă are negru sub cerul gurii; avea negru, dar ce folos, că nu era rău deloc…Cu Floarea, lucrurile mergeau mai greu; i se făcuse silă de ea, şi nu-i mai vorbea decât când avea câte ceva de cusut ori de dres. Ea ofta, când mai avea vreme şi smântânea putineele cântând cu viersul ei piţigăiat: “las’ să vie, domnul ştie, calea-n trandafiri să-i fie”, şi oprindu-se în mijlocul vorbei ca să dea într-un câine: “to, cotei, ‘ză-te focul!”În împrejurările astea trimise Matei pe baciu la Călăraşi să cumpere nişte leţuri, ca să facă din nou perdeaua oilor.Baciul plecase cu carul cu patru boi, de cu noaptea, ca să aibă vreme să se întoarcă chiar în seara aceea. Matei, ca să nu-l trimită singur, poruncise ca unul din argaţi din curte să-l însoţească.Până a doua zi dimineaţa, carul nu se întoarse. Neliniştit, Matei întrebă de numele argatului care era la drum cu Micu, dar nu-l putu afla.Tocmai atunci îi aduseră o scrisoare de la Saşa, prin care dânsa se ruga de el să nu se supere că întârziază atâta: Mihai se deprindea greu cu Parisul şi ea nu putea să-l lase singur aşa de repede. Şi în această scrisoare, ca în toate, îi vorbea de fericirea ei, deplină, desăvârşită, de planurile ei, cum avea să schimbe casa; îl întreba, glumind, de dulcea Aglaia, de conu Dinu, de surori, şi, mai cu seamă, de Tincuţa; ce zicea Tincuţa? Cum trăia Tincuţa? era tristă?… Matei îşi mărturisi că nu prea se gândise la asta, şi îşi făgădui să observe pe fată mai de aproape. Se puse să răspundă Saşei, şi astfel veni vremea namiezului, fără să se mai ocupe de baciu şi de carul cu leţuri. Dar, cu toate că mintea lui era prinsă de imaginea Saşei şi de viaţa lor viitoare, pe al doilea plan al conştiinţei tremura grija de ceea ce se putuse întâmpla lui Micu. Când se uită la ceasornic şi văzu că era aproape unu, sări de pe scaun şi se duse singur să întrebe de sosise baciul. Aglaia părea şi ea foarte mirată de această întârziere, pe care nu şi-o putea explica.— Să fi băut undeva, la vreo cârciumă… parcă nu-mi vine să cred, zise dânsa.— Da’ de unde! baciul nu bea, răspunse Matei preocupat.Dânsa îl privi pe sub sprâncene, zâmbind ironic. El pricepu înţelesul râsului ei, dar îi fu silă să mai lungească vorba. Chemă pe un vătaf şi îi zise să încalece numaidecât şi să plece spre Călăraşi, înaintea baciului. Omul plecă pe loc, iar el, neliniştit, ieşi pe jos şi se duse la arman.Printr-o pornire firească se gândi la Floarea. O găsi trebăluind prin casă, îmbrăcată cu un cojoc fără mâneci, sprintenă şi parcă chiar cam înghimpată. De îndată ce-l văzu se spăsi şi-i ieşi înainte.— Floareo, s-a întors baciul?
— Da’ gândesc că s-a întors, coane, că-i plecat de ieri de dimineaţă. Nu-i la curte?— Nu-i.
— D-apoi o veni el.
— Trebuia să se-ntoarcă de aseară.
— I-auzi, bată-l crucea; i-a abătut de dârdora însurătorii… Vorbele astea fură zise într-un chip aşa de ciudat, încât dezvăluiră în mintea lui Matei o întreagă stare de lucruri: cum baciul prinsese vorba lui de a-l însura în nume de bine, cum, sătul de Floarea, îi zisese se vede să-l lase în pace, cum femeia îl cicălise şi îi spusese că boierul vrea să-l însoare, şi aşa mai departe, o mulţime de secrete sufleteşti se dau pe faţă printr-o vorbă. Matei se uită la dânsa, cum se rezemase de un stâlp al prispei şi privea într-aiuri pe câmp.— Ei, şi dacă s-o-nsura, ce-ţi pasă ţie…?
— Da’ însoară-se, dare-ar dracu-n el, că doar nu i-oi mai coase zdrenţele…— Vezi bine, tu ai bărbatul tău şi nu se cade să coşi zdrenţele la alţii.— Da’ gândeam să-i fac un pustiu de bine.
— Prea mult bine nici lui Dumnezeu nu-i place, Floareo.
— Păi, adevărat, coane. Tocmai atunci trecea pe drum un cioban străin, călare pe un măgăruş, atât de mic, încât omul lovea cu picioarele de pământ. El se opri în dreptul porţii şi făcu semn cu bâta să vină cineva spre dânsul. Floarea alergă la poartă. Matei, nerăbdător, se luă după dânsa. Ciobanul istorisea că a întâlnit pe drumul Călăraşilor o căruţă cu leţuri, dejugată, ce sta acolo din zori de ziuă, când trecuse el de la stăpânu-său, şi până acum, când se întorcea. Îl întrebară dacă n-a văzut şi pe baciu Micu, pe care trebuia să-l cunoască. Ciobanul răspunse că n-a văzut pe nimeni. Şi îşi căută de drum.Matei se duse în grabă acasă şi zise să-i puie caii. Sări în trăsură chiar de la grajd şi porni pe drumul Călăraşilor. Deşi caii se duceau în goană, lui i se părea că nu se mişcă. Fel de fel de gânduri îi veneau în minte: ba că l-au omorât hoţii; ba că s-a întâlnit cu Stângă, bărbatul Floarei, care-i purta de mult sâmbetele; ba că prepusurile lui asupra Aglaiei şi a lui Nae se împlineau tocmai acum… În sfârşit, după vreo trei sferturi de ceas, ajunse la căruţă. Aci toate lucrurile erau în şartul lor; leţurile legate cu două frânghii, aduse până la inima carului, erau la loc, fără să lipsească unul; boii, dejugaţi, avuseseră câte o mână de fân; nu lipsea nimic, nu se vedea nici o urmă de luptă… Atunci, ce se întâmplase? Toţi înălţau din umeri. Vătaful, care venise călare, căina bieţii boi, că nu fuseseră adăpaţi de o zi şi jumătate, şi îi înjugă să pornească înainte: de om nici un interes.— A fugit, bată-l Dumnezeu… Părerea asta o împărtăşi şi vizitiul şi în curând toată lumea din curte nu mai vorbea decât de asta. Unii istoriseau că a furat bani de la boier, alţii că se apucase de beţie, iar alţii că înnebunuse:— Vezi dumneata, ceasul rău: de nu-i murea câinele, el nu-şi lua lumea în cap, zicea o ţărancă din bucătărie.Matei era cel mai impresionat dintre toţi. El ştia bine că nici bani nu-i furase baciul, nici nebun nu era, ci că sufletul lui, înzestrat de natură cu putere de simţire ce trecea peste starea lui umilă de slugă, fusese zdruncinat din temelii prin moartea câinelui. Firea lui meditativă, fatalistă, ca a tuturor ciobanilor ce au copilărit cu oile pe vârful munţilor, văzuse în moartea celui mai bun al lui prieten, un semn rău, şi, ca să scape de urmărirea gândurilor triste, plecase în lume. El era sigur că, dacă nu murea undeva, era să se întoarcă.După câteva zile de aşteptare şi de căutare, fără vreun spor, se puse să scrie toate acestea Saşei, istorisindu-i de demult, cum venise baciul la dânşii; cum trăiseră ei, băieţandri, împreună: câte amintiri îi legau; cât era de cinstit; ce suflet de mare poet pusese natura în forma aceea umilă. Şi, scriind, îi curgeau lacrămile şiroaie, şi trebuia să-şi ţie batista deasupra scrisorii ca să nu o umple de picături. După moartea mame-sei, aceasta era a doua mare durere a lui. Chipul cum plecase Micu, fără o vorbă, fără un semn de părere de rău, îl indigna ca pe un copil; dar tot el singur se îmbuna, zicându-şi că poate nu avusese curaj să-i vorbească despre asta. Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât mai dragă îi era firea baciului, modestă, blândă, cu aplecare către tot ce era tainic şi depărtat în natură. Îşi aduse aminte de noaptea ce petrecuse cu dânsul, pe vârful şirei de paie, precum şi de vorbele lor rostite cu faţa la cerul stelat, şi rămase cu condeiul în mână, prins de iluzia depărtării luceafărului, pe care baciul i-l arăta înecat în fundul spaţiului. Apoi îşi aminti de mustrarea ce i-o făcuse din pricina legăturii lui cu Floarea, şi îi veni un dor ciudat de a vedea pe văcăriţă. Încheie scrisoarea rugând pe Saşa să se întoarcă mai curând, fiindcă el se simţea singur, din cale afară trist. După aceea ieşi şi se duse să vadă pe Floarea.Când ajunse la arman, ea tocmai punea lacătul la lăptărie.
— Ce faci, Floareo?
— Sărutăm mâinile, coane, ia, cu treabă.
— Ai zor mare?
— Ba n-am nici un zor.— Ia deschide, te rog. Ea deschise din nou şi intră cu el înăuntru. Matei ştia foarte bine ce rămăsese pe urma baciului, dar, ca să mai vorbească de el, şi ca să vorbească cu ea, se uită cu de-amănuntul la toate. În tinda încăpătoare stau de-a lungul pereţilor putinici cu brânză şi teancuri de caşcavaluri, peste care erau aruncate scurgători, şervete de pânză groasă, un căuş, nişte teascuri.— Floareo, da’ asta nu îngheaţă iarna aici?
— Ba or îngheţa, coane…
— Unde le ţinea Micu?
— Apoi, ştii matale, când îi om viu în casă, mai dezgheaţă pereţii; dar într-o casă pustie, ce-i faci?… El le mai ţinea şi în gârliciul beciului.— Să le punem şi noi tot acolo.
— Cum îi porunci matale. Matei se mai învârti prin tindă şi apoi rămase locului, încrucişându-şi braţele, dând din cap:— Cum m-a lăsat el pe mine! Floarea îşi găsise de treabă şi se puse să răsucească o putină, ca s-o ducă la loc.— Tu n-ai auzit nimic de el? Ea, cu ochii în fundul putinei, răspunse:
— Să-l ia dracu!… Dânsul, mirat de vorbele ei, o întrebă din nou:
— Da’ parcă voi eraţi dintr-un sat — de ce vorbeşti aşa de el?— Dintr-un sat suntem noi, d-apăi…
— D-apăi, ce?
— Ia, îi abătuse de însurătoare, coane, se îmbuibase de ghine, şi s-a dus să-şi vâre capul la stăpân. Las’ c-o vedea el pe dracu!…— Şi-a luat lucrurile ce le-avea la mine?
— D-apăi parcă ce avea! Două, trei zdrenţe şi iţarii de pe el.— Da’ ce făcea cu banii?
— Banii, mult puţin ce avea, îi trimetea la alde maică-sa, să-i plătească dările pământului şi să trăiască şi ea.— Are pământ?
— Avea o corhană stearpă şi vreo cinci iede, d-apăi cine ştie ce s-o hi ales de ele.Toate acestea erau zise cu căutătura în pământ şi cu un aer serios şi trist. Matei ar fi vrut s-o vază mai sentimentală, mai aprinsă, cum citise el în cărţile ce se ocupă de ţăranii noştri.— Bine, ţie nu-ţi pare rău c-a plecat?
— Şi de-mi pare şi de nu-mi pare, tot atâta-i. Şi mai mult nu fu cu putinţă să scoată de la dânsa. “Ce fiinţe ciudate şi totuşi interesante! gândi el, şi cât sunt de departe de felul cum le-au zugrăvit nuveliştii noştri!”…Se întoarse de la Floarea înapoi cu un sentiment de descurajare sufletească, de gol, pe care vremea de-afară, cu pomii desfrunziţi şi cerul împodobit de nori, îl mărea şi mai mult. Intră acasă. În odaia lui, focul se stinsese. Se aşeză într-un fotoliu, şi rămase astfel cu mâinile duse la gură. Frigul îi şerpuia prin vine, dar parcă nu se simţea în stare să se scoale şi să cheme. Îşi aduse aminte de o cameră rece dintr-un otel de la Pisa şi i se păru că vede apa turburată a Arnului curgându-i pe dinainte. Cum trece timpul!… Ce-o fi făcând Saşa!… Începea să se întunece… O muscă bâzâi greoaie prin aer şi se izbi cu capul de oglindă. El văzu, ca prin vis, un punct negru căzând, dar dincolo de faţa oglinzii, şi tot acolo, spaţiul din odaie, reprodus în slaba lumină a zilei. Ce departe i se părea un cadru de perete văzut în oglindă! Albul şi negrul din el alcătuiau un cap de călugăriţă. Dacă închidea ochii mai mult, călugăriţa se prefăcea într-o biserică gotică; când îi deschidea, biserica redevenea călugăriţă. Şi aşa, un freamăt de memorie îi cânta în minte rugăciunea celor patru popi, în mijlocul câmpului, când cu venirea sfintei. Dar picătura de aghiazmă de pe gâtul Saşei!… Ce încântătoare era Saşa în ziua aceea, aşteptându-l. În clarul obscur al odăii, i se păru că o vede, gingaşe şi surâzătoare cum era atunci; vedenia aceea lua forme hotărâte, venea spre dânsul, i se aşeza pe braţe şi îşi lipea capul pe umărul lui. Ce fericit se simţea!…O femeie intră cu o lampă aprinsă şi cu o depeşă. Saşa se întorcea. 

S-ar putea sa iti placa…

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...