| De la plecarea ţăranilor din bătătura lui Tănase Scatiu, când cu citaţia, se urmaseră mai multe înfăţişări la tribunal, în care obştea sătenilor se apăra cu disperare împotriva pretenţiilor arendaşului. Dar judecata procesului se amâna mereu. Tribunalul hotărâse “o descindere la faţa locului”; ea fusese fixată, la-nceput, mai pe vară, dar fusese amânată din cauza morţii unui judecător. Acum, în fine, venise vremea să se împlinească “descinderea”.Tănase Scatiu trecuse prin multe judecăţi; el ştia rostul proceselor pe dinafară. Nu-i dase Dumnezeu “gură”, zicea el, că altfel nu-i mai trebuia lui avocaţi. Dar, ca oamenii care nu au încredere în doctori când sunt sănătoşi, iar când îi doare un deget cheamă patru, Scatiu aştepta pe judecători cu avocatul lângă el.— Nu doar că el ştie mai mult decât mine, da’ ia aşa, deo parigorie.Avocatul lui venise de cu seară şi trăsese în gazdă la el, aducându-i în acelaşi timp şi o trăsură încărcată cu mezeluri, icre negre, salamuri, şunci, limbi, ţuică, făină, un vin… mă rog, un vin de Golul Drâncei, şi s-a isprăvit. Avocatul cammirat, aduse toată băcănia asta dar îi spunea că nu crede că judecătorii să tragă la el şi mai cu seamă să întindă masă mare, în împrejurările în care veneau. Tănase îl privi spanchiu, ca cineva care ar zice: “Câţi am păscut eu ca d-ta!”, apoi trimise de chemă pe primar.Avocatul fu foarte mirat când văzu intrând un fel de omuşor păros, scund, piţigăiat, cu o barbă neagră tăiată roată împrejur, îmbrăcat nemţeşte, cu tocuri duble la încălţăminte, ca să pară mai înalt, şi vorbăreţ, şi isteţ…— Bună seara, d-le Aronovici. — Bună seara, d-le Tănase. — Ce mai e nou? — Apăi… tot alea şi iar alea: noroi, ploaie, — mizerie goală.— Ce se mai petrece prin Europa?… Scatiu, care trata pe Aronovici cam peste picior, făcu din ochi către avocat.— Ce să se petreacă?… Burghezimea se îngraşe pe spinarea săracilor. Am citit că irlandezii vor să înzestreze pe Parnell al lor; aşa martir m-aş face şi eu.— Vrei o dulceaţă? — Vă mulţumesc, cu plăcere. — Ştii că d-l primar este socialist, zise Scatiu către avocat, când nu se poate duce la Brăila să-şi facă chefurile. Ia şezi. Mă duc să zic să-ţi aducă o dulceaţă.El îşi puse pălăria în vârful unui baston strâmb şi o rezemă de un scaun. Apoi scoase tabachera de tinichea şi făcu o ţigară.— Aşa mă supără d-l Tănase. D-nul este un “aucat” în procesul cu obştea?— Da. — Îmi pare bine… A ajuns ţăranul să ţi se urce în cap. Mă rog, acu eu, că trăiesc cu ei de atâta vreme, pot să-ţi spun, că ţi se urcă în cap. Ţi se urcă în cap, d-le!…Scatiu intră repede, strângând din umeri. — Ia ascultă, primarule, ştii că mâine te calcă judecata? — Apoi atâta “ni” mai lipseşte… “Ni”-a spus “vătau”! D-l Aronovici nu prea se avea bine cu unele cuvinte româneşti; mai cu seamă trăia rău cu litera “v” între două vocale.Domnia-sa se sculă de unde se afla şi veni spre Scatiu înălţând din umeri.— N-am sfanţ!… — Asta n-ar fi nimic, că ţi-aş da eu, dar socotesc că e prea mare “deranj” să întinzi masă mare pentru cheful tribunalului.— Ba de ce? Numai să am ce le da, că altfel… El auzise pe Scatiu că i-ar da el parale, şi nu ştia cum s-o dreagă, ca să ciupească ceva.— Ia ascultă, zise Scatiu, parcă era vorba să te duci la Brăila.— Cu ce dracu să te duci?… — Ce-ţi pasă, numai să te duci mâine în zori. — Plec chiar acu. Şi se sculă, cu un gest comic, parcă ar fi fost gata să se urce în vapor chiar atunci. Scatiu îl chemă într-o odaie alături să-i dea ceva parale, şi pe drum îi zise:— Spune şi ajutorului dumitale să nu găzduiască pe tribunal, că nu-i dator… Tribunalul să-şi aducă merinde, dacă îi trebuie.După ce Aronovici plecă, Scatiu se întoarse în odaie la avocat, se apropie de el, închizând din ochiul stâng şi zicându-i:— Înţelegi dumneata!… Ăsta-i primarul ales de mine. Ce-a băut şi ce-a mâncat!…Apoi începu să istorisească toată pătărania lui Aronovici: cum fusese sergent în armată, cum se încurcase c-o femeie măritată şi o despărţise de bărbat, cum venise la un peticel de moşie ce-l avea acolo, cum era veşnic fără lescaie etc.— Mi l-am ales primar… Mă ţine vreo mie de franci pe an, dar halal!… Ehe! Dumneavoastră gândiţi că numai aşa se face agricultura!… Trebuie muncă, domnule! Să ştii să chibzuieşti toate, că ţăranul în ziua de azi e mai şiret decât boierul.Avocatul păru a zice în sine că e greu, mai ales cu asemenea prubă de boier — dar se mulţumi a zâmbi şi a nu răspunde.După câteva minute intră şi cârciumarul, un japlan de om până la podele.— Bună seara, Chirule. — Sărutăm mâinile, naşule. — Te chemasem la socoteli, dar văd că astă-seară n-avem vreme. Mai ai din ale băcăniei?… ori s-a dus tot?… că parcă primiseşi puţin lucru.Tănase îi vorbea întors spre el cu spatele, dar finu-său, Chiru, care fusese hoţ de cai ( şi se bănuia că şi acum se mai ocupă cu astfel de afaceri), îl plănuia după întrebări şi pricepu unde vrea s-o aducă “alde naşu-său”.— Apăi, ce să mai am, naşule, că o litră două de pastramă, cât am adus, s-a mâncat în casă.Tănase începu a râde şi a clipi din ochi avocatului. —Ad-o mai domol. Chirule, că nu te-ai fi făcut papistaş să mănânci carne în postul Crăciunului.Chiru mustăci şi se foi în zăbun. — Da’ bate-i-ar Dumnezeu de băcani, că dacă ai căuta ghine, nici nu dai de carne în pastrama lor, aşa-i de uscată şi de slabă.Scatiu se prăpădea de râs. —Zi: pastramă de post? — Apăi, ce mi-e caracateţa, ce mi-e pastrama lor… — Zi, nu mai ai… — Nici o crestătură. — Da’ de-ale mâncării, altminterea?— N-am fir de nimic. — Zi, de-o veni tribunalul, tufă? Chiru înălţă din umeri a gol. Tănase păru a-şi lua aerul grav şi a se gândi:— Apoi bine. Chirule. Rămânem înţeleşi aşa: dumneata n-ai nici unele… Tribunalul să-şi caute de mâncare în altă parte.Pe când deschidea uşa să iasă, Chiru, zise: — Aş avea o vorbă cu matale. Scatiu se sculă numaidecât şi se luă după el în sală. — Cum te duci matale mâine la câmp? îl întrebă încet şi misterios cârciumarul.— Da’ ce ce? — Apăi… eu aş zice: matale să nu te dai jos de pe cal. — Da’ ce este? — Nu-i nimic… da-i mai bine aşa. Scatiu, care ştia ce vrea să zică o vorbă de-a lui Chiru, îi făgădui să nu se dea jos.— Şi mai mă rugam de nişte belerturi, zise Chiru. — Da’ ce-i? întrebă Scatiu, a mai căzut ceva? Chiru se scărpină în cap. — Apăi tot mai chică câte o gloabă. Au venit nişte flăcăi despre Râmnic cu juncani.— Du-te la primar, până nu pleacă, şi spune-i că vii de la mine, să-ţi dea trei bilete. Haide!…Cârciumarul ieşi, iar Tănase se întoarse în casă. Şiretenia biletelor era următoarea: de când Chiru se lăsase de a mai fura vite, în urma unei straşnice bătăi ce mâncase de la ţărani, se îndeletnicea cu vânzarea vitelor furate de alţii, de prin alte judeţe. Pentru aceasta însă îi trebuia bilete de la primărie, cu care să poată duce pe la “bâlciuri” caii furaţi. Aronovici îşi avea partea lui de zeciuială, iar Scatiu, care multă vreme luase şi el de-a dreptul parte la câştig, se mulţumea acuma numai cu câte un cal ori un bou, pe care îl plătea un galben ori doi, îl înfiera cu fierul lui şi-l trimitea la suhat ori la herghelie.Astfel se puseră lucrurile la cale pentru a doua zi. Pe la vreo 11 ceasuri dimineaţa, sosi, în adevăr, a doua zi, o birjă cu patru cai, în care preşedintele şi supleantul tribunalului, însoţit de ajutorul de grefier, se transportau la faţa locului. Birja se opri în faţa primăriei, unde erau deja adunaţi mulţi locuitori, care, cu căciulile în mână, stau pe prispă în picioare.Magistraţii se deteră jos, zgribuliţi de frig, plictisiţi de drum şi morţi de foame. Ajutorul de primar veni în fugă să deschidă “canţelaria”, dar oamenilor legii nu le ardea de formalităţi. Ei întrebară de “ceva de mâncare”. De mâncare, tufă. Preşedintele era bărbat în vârstă, însurat, cu tabieturi, fiu de oameni de rând, ajuns prin munca lui. Supleantul era tânăr, fost prin străinătate, de familie bună, dar îmbrăcat cam pirpiriu. Pe când d-l preşedinte de-abia se foia într-o şubă de-a lui socru-său, moşier din Călăraşi — junele supleant strângea din spete în paltonaşul său de bonjurist, şi tot întindea o tabachere de argint ajutorului de grefă, care apuca ţigara cu vârful unghiilor sale de copist de carieră, sprijinindu-şi manşetele în degetele resfirate. După o scurtă chibzuire, preşedintele spuse ţăranilor să plece la câmp, iar el se sui în trăsură, împreună cu supleantul şi ajutorul, şi se duseră la cârciumă să îmbuce ceva. Caii birjarului de-abia mai mişcau trăsura prin noroiul din sat. Birjarul speră să tragă la arendaş, ca de obicei, unde găsea orz degeaba pentru cai, mâncare şi vin bun pentru el; de aceea bombănea pe capră, înjurând. La cârciumă, Chiru primi pe domnii magistraţi foarte cu supunere, dar fără fir de mâncare, “că ştii matale, în post, noi trăim cu fasole, cu una, cu alta, cum dă Dumnezeu”, dar pofti pe boieri să tragă la curte. Magistraţii iar se chibzuiră. Preşedintele, cu mai multă experienţă, n-ar fi vrut să se ducă la arendaş, deoarece era “parte interesată”, dar supleantul, mort de foame, se îndreptă repede spre trăsură:— Ia lasă, mon cher; ce, o să-mi vând eu conştiinţa pentru un dejun! Hai să mâncăm la el, şi dacă n-o avea dreptate, îl radem.Această argumentare a unei conştiinţi curate (şi a unui stomac gol) birui frageda rezistenţă a preşedintelui. Birjarul se îndreptă spre curtea arendaşului (şi de astă dată caii dau mai bine în ham) şi astfel mezelurile aduse de avocatul lui Scatiu îşi găsiră fireasca lor întrebuinţare.Magistraţii mâncară cu măsură şi destul de repede, dar mâncară la Tănase, parte împricinată; ieşiră la câmp fără el, dar în trăsura lui şi cu avocatul lui. Cât despre Scatiu, el venea în urma trăsurii, călare pe bidiviul cu care făcea curte Tincuţei, încălţat cu nişte botfori ce-i treceau de genunchi, şi pe cap cu o căciuliţă de pielicică de oaie, foarte tâlhărească. Era radios şi din când în când făcea cu ochiul avocatului. Acesta, om de omenie, întorcea capul, fiindcă simţea că judecătorii erau jenaţi.Pe drum întâlniră mai multe pâlcuri de ţărani, care nu se prea dau la o parte. Vizitiul lui Scatiu mâna bine, dar era noroi şi zgomotul trăsurii nu împiedica glasurile ţăranilor de-a ajunge până la preşedinte. Ei, după cum spuseseră de cu vară, nu voiau să calce judecata pe pământurile lor. Astfel, între grupuri de săteni nemulţumiţi, trăsura ajunse la o viroagă, plină de apă, peste care era un podeţ. Aci, la capătul podului, vreo zece oameni stau înaintea cailor. Vizitiul strigă la ei să se dea la o parte.— Nu se poate, domnilor!… ziceau ei. N-are ce căuta judecata pe locurile noastre.Preşedintele se sculase în picioare şi căută să le vorbească; dar, pe când parlamenta din trăsură, Scatiu trecu ca fulgerul pe lângă ei, repezind calul asupra ţăranilor cu atâta furie, încât rupse rândurile şi trecu, iar vizitiul dete bici cailor. În urma lor, locuitorii strigau şi ameninţau, alergând cât ce puteau. Gluma se îngroşa.Când ajunseră la movilă, unde era locul în contestaţie, îi aştepta jumătate satul. Cei ce alergaseră în urma trăsuri soseau şi ei gâfâind. Preşedintele se dete jos şi se duse în mijlocul ţăranilor cu pasul sigur şi cu capul sus.— Bună vreme, oameni buni. Lumea se dete la o parte, dar nimeni nu răspunse. Preşedintele se învârti împrejur, ca un actor, şi se uita spre cei sosiţi.— Ce este? întrebă el; ori credeţi că am venit cu execuţie la dumneavoastră?… Liniştiţi-vă: noi venim numai ca să vedem de partea cui este dreptatea.— Dreptatea o să hie de partea ciocoilor, zise Lefter, cel cu ura împotriva lui Scatiu.— Păi aia-i ştiută, adăugară mai multe glasuri deodată. — Să nu-i calce chiciorul pe locurile noastre! strigă Lefter. — Să plece de-aici hoţul! întăriră alţii. Preşedintele voi să mai vorbească, însă fu repede înconjurat de toate părţile.— Domnule judecător, să poftiţi în trăsură. În acelaşi timp, mai multe braţe îl luară pe sus. — Să nu puneţi mâna pe mine, strigă preşedintele. Atunci Scatiu, care sta la o parte, repezi din nou calul în ţărani, dar Lefter dete cu băţul în capul calului, de-l făcu să sară în două picioare. Lumea se dete la o parte, iar preşedintele putu să se urce în trăsură singur. Scatiu răspunse la lovitura lui Lefter pocnindu-l cu sfârcul biciului peste ochi, de-i luă văzul. Lefter aruncă cu ciomagul în el, înjurând, dar Scatiu se tupilă şi băţul îi trecu peste cap. Calul se mişca cu o nespusă îndemânare; se retrăgea cu câţiva paşi, sărea într-o parte şi întralta, se învârtea printre oameni aşa de repede încât nimeni nu putea să puie mâna pe el. Iar biciul plesnea în dreapta şi în stânga şi pe cine-l ajungea îi crăpa pielea. Scatiu sta ghemuit, cu căciula îndesată pe ochi, cu dârlogii strânşi în mâna stângă, înfipt în şea ca un drac. Lefter, cu mâna la cap, se ţinea după el şi, când îi veni bine, îl lovi o dată cu bâta peste ţârloi de-l secă la inimăToate acestea se petrecură într-o clipă. Cearta devenea revoltă pe faţă. Preşedintele striga din răsputeri lui Scatiu să s-astâmpere. Când lumea se mai dezmetici, puse mâna pe pietre, pe bulgări îngheţaţi, şi începu să arunce în Tănase. O piatră îl ajunse în obraz şi-l umplu de sânge. Numai atunci se hotărî s-o rupă la fugă. Întoarse calul împrejur şi-i dete drumul pe câmp… Săreau bulgării de pământ din copite de parcă la fiecare pas cădeau bombe ca din senin. Un “huideo” prelung îl urmări până se făcu nevăzut.În vremea asta domnii din trăsură o vârâseră pe mânecă. Vizitiul voise să dea bici cailor şi s-o şteargă şi el, dar preşedintele se împotrivise. Atunci, vizitiul, profitând de un moment de învălmăşeală, sări de pe capră şi o rupse la fugă. Când se deşteptară ceilalţi, el se făcuse nevăzut.După ce Scatiu dispăru, lumea se întoarse către judecători, ameninţătoare.— Acuma, domnule judecător, să vă mai judecăm şi noi o dată! zise unul dintre ţărani; aţi mâncat şi aţi băut la ciocoi, ha!…Preşedintele încercă să le mai vorbească: — Fraţilor!… Oameni buni!… noi nu suntem vinovaţi… — Jos! Ia-l, mă! Un ţăran se ridică pe la spatele trăsurii şi puse mâna în părul avocatului. Acesta începu a plânge şi a se tângui că are nevastă şi copii, să le fie milă…De pe movilă se auzi un glas:— Staţi, măi creştini, ce faceţi? Era bătrânul Stoica, cel ce venise pe vară cu citaţia la Scatiu.— Ce vă legaţi de oameni!… Ce v-a făcut dumnealor? — Nu, că de ce au mâncat la hoţu! — Fraţilor, zise preşedintele, ce era să facem? n-am găsit de mâncare nicăieri…— Dă-te jos, tâlharule, care vrei să ne sărăceşti, zise Lefter avocatului.— Mă, Leftere, pesemne ţi s-a făcut de puşcărie, mai zise Stoica.Gălăgia se ridică până în slava cerului. Nimeni nu băgă de seamă că pe drum venea un şir de vreo trei trăsuri, ce mergeau spre gară, care era la vreo jumătate de oră depărtare. Cum era firesc, cea dintâi trăsură se opri, iar celelalte se opriră după dânsa. Era Matei cu fetele, Tincuţa şi coana Sofiţa. Ei mergeau înaintea Saşei, care tocmai venea din străinătate. Matei, care era în trăsura de la Otopeanu, cumpărată de la Scatiu, lăsă hăţurile vizitiului şi se dete jos. Lumea se mai liniştise. Câţiva ţărani îl cunoşteau, fiindcă, de când trăiau rău cu Scatiu, munceau adesea pe moşia lui.— Da’ ce este, oameni buni? întrebă el mirat. Unii îşi scoaseră căciulile, alţii se deteră la o parte. Matei îşi aruncă ochii către nenorociţii din trăsură. — Cine sunt dumnealor? — Ia, judecătorii sunt, de au venit să ne despoaie, zise unul mai hărţăgos.Matei nu ştia ce să creadă. Toţi erau încremeniţi — ţăranii cam ruşinaţi, judecătorii moleşiţi de frică.Avocatul îşi îndrepta părul în cap şi-şi ştergea ochii. Lui Matei i se făcu milă.— Oameni buni, dacă înţeleg bine, dumnealor au venit la vreo constatare.— Au venit cu “izicuţie”, îl întrerupse unul din cei mai răi. — Nu este adevărat, am venit în “descindere la faţa locului”, zise preşedintele.— Ei, şi cu ce drept vă legaţi dumneavoastră de nişte judecători, care vin să-şi îndeplinească o datorie?…— Păi aşa spui şi eu, coane, zise bătrânul Stoica, ce-s vinovaţi dumnealor. Boierul nostru e câinos, da’ dumnealor…— Cine-i boierul dumneavoastră? — Alde Scatiu. La numele lui Tănase, Matei rămase un moment pe gânduri, fiindcă i se păru că trebuie să fie vreo pehlivănie la mijloc.— Căutaţi-vă de treabă, oameni buni, şi lăsaţi pe dumnealor să meargă cu Dumnezeu.— Parcă ăsta nu-i tot ciocoi, zise unul care nu cunoştea pe Matei.El se întoarse încet, şi se uită la ţărani liniştit. — Eu nu sunt ciocoi, bade, dar văd că dumneata eşti obraznic. Nu ţi-e ruşine să te legi de oameni nevinovaţi…— Haidem, mă, zise Stoica. Cei mai mulţi se luară după bătrân, şi se-ndrumară spre sat. Dar Lefter şi cu alţii mai colţaţi stau pe loc.— Ia ascultă, bade, zise Matei către Lefter, eu te povăţuiesc prieteneşte să-ţi cauţi de treabă că altfel ai să putrezeşti în puşcărie. Dumnealor sunt judecători, şi fiindcă dumneata teai sculat cu putere în contra judecăţii, ai să vezi mâine cum o să te lege călăraşii cot la cot…— Apoi, tot atâta e de mine. Românul era încăpăţânat. Atunci Matei se duse drept la el. Era cu un cap mai înalt decât Lefter.— Şi ce pofteşti? Ţăranul se muie. — Apoi să se ducă de pe locurile noastre. — Aicea aveţi dreptate: să se ducă… dar lăsaţi-i să plece.— Nouă nu ne trebuie judecată, că la judecăţi tot ciocoii câştigă.— Aşa este: duceţi-vă la treaba dumneavoastră, iar dumnealor să se întoarcă de unde au venit.— Păi aşa, cucoane. Iaca, noi ne ducem, da’ să nu le mai calce chiciorul pe pământurile noastre, că se întâmplă lucru mare…Şi astfel, şi aceşti din urmă porniră după ceilalţi. Fetele din trăsură se uitau mirate spre grupul în care era Matei, fără să priceapă ce se petrecea acolo. Judecătorii plecau capetele unul pe după altul, să vadă cum se sfârşea “revolta”. Începuseră să mai prindă curaj, de când văzuseră trăsurile pe drum. Ajutorul de grefă ţinea hăţurile. Cât despre avocat, mâna ţăranului ce i se plimbase prin păr îi paralizase orice voinţă: singura lui aspiraţie, pentru moment, era de a rămâne pe loc, viu.Situaţia, din primejdioasă, devenea comică. Judecătorii nu voiau să se întoarcă acasă la Scatiu, ca să nu mai treacă prin mijlocul sătenilor. Şi cu toate astea trebuiau să se întoarcă, fiindcă birja lor era acolo. Avocatul se ruga de Matei să nu-i lase.Nehotărât, Matei stete un moment la gânduri: îi părea rău să nu se ducă înaintea Saşei, dar pe de altă parte nu putea să părăsească în voia întâmplărilor pe nişte nenorociţi. Se duse la mătuşi-sa şi îi spuse cum stau lucrurile, rugând-o să meargă cu fetele la gară, că el trebuia să se întoarcă înapoi. Puse pe preşedintele şi pe supleant în trăsura lui, iar el se urcă pe capră, în trăsura lui Scatiu, în care era avocatul şi ajutorul de grefă, şi astfel porniră înapoi, dar nu la Scatiu, ci acasă la Matei.Pe când aceştia veneau la Ciulniţei, Tănase ajungea la tactul subprefecturei, unde starea lui producea cea mai mare impresie. Fără a sta mult la îndoială, subprefectul telegrafie la prefectură că ţăranii din comuna Balta se puseseră în revoltă în contra autorităţii judecătoreşti; el făgăduia că se duce la faţa locului.Ştirea provocă în capitala judeţului o vie indignare. La tribunal, mai cu seamă, era fierbere mare, fiindcă se ştia că preşedintele era dus în cercetare, în persoană. Depeşi peste depeşi se urmară, între prefect şi procuror pe de o parte şi subprefect pe de alta, asupra soartei magistraţilor. La început, subprefectul răspundea că nu ştia ce s-au făcut. Toate inimile erau pline de groază. Procurorul şi judecătorul de instrucţie hotărâră să plece numaidecât la faţa locului, insoţiţi de poliţai şi de vreo 30 de călăraşi.În vremea asta, judecătorii şi avocatul se încălzeau la Matei, stând tăcuţi la gura sobei. Supleantul încerca să mai istorisească câte un caraghioslâc, dar nimenea nu-i răspundea. Avocatul mai cu seamă era plouat detot. El se uita melancolic la cărbuniii aprinşi, urmărind crâmpeie de gânduri. Când femeia îi dete dulceaţă, bău paharul de apă rece cu o nespusă voluptate, parcă s-ar fi simţit fericit de a fi încă viu, de a putea gusta un lucru bun, de a putea înghiţi. Fusese aşa de aproape de moarte, încât cele mai neînsemnate lucruri din viaţă căpătau importanţă.Ei prânziră şi trecură noaptea la Matei, iar a doua zi porniră la Călăraşi cu aceeaşi birje cu care veniseră, chemată la Ciulniţei de un vătaf.În urma lor, Matei aştepta cu nerăbdare să se poată duce la Saşa. În vremea asta văzu trăsura lui unchiu-său intrând în curte. Conu Dinu ieşi din şubă cu oarecare anevoinţă, ajutat de Aglaia, şi urcă scările în grabă.— Ce s-a întâmplat, frate? Ce-i? întrebă el pe când Matei îi ieşea înainte.— Nu-i nimic… — Cum nu-i nimic? Unde-s judecătorii?— Au plecat pe la casele lor. — Ştii bine? — Cum să nu ştiu!… dacă i-am pus eu în trăsură… — Atunci nu-i adevărat că i-au bătut ţăranii de i-au omorât. Matei explică bătrânului cum se petrecură lucrurile cu o zi înainte. Conu Dinu îl ascultă pe gânduri, dând din cap cu înţelesuri. Când nepotu-său isprăvi de istorisit, el rămase cu mâna la gură, neştiind parcă ce să facă.— Tot tâlharu ăla de Scatiu e pricina răutăţilor! La mine de ce nu se mai răscoală nimeni, măi frăţioare?Matei îl rugă să intre înăuntru să se mai încălzească. El nu primi.— Ia ascultă-mă, hai cu mine la Balta. Tânărul stete un moment la îndoială. — Aş fi vrut să văd pe Saşa… — Ai dreptate… şi eu vreau să mă duc s-o văd… Rămaseră faţă în faţă, uitându-se amândoi în pământ. —Ştii ce? tu du-te la Comăneşti, că viu şi eu, zise conu Dinu. Deocamdată vreau să dau o raită pe la Balta, c-am auzit că se petrec grozăvii mari.— Da? atunci merg şi eu. — Haide. Şi săriră amândoi în trăsura lui conu Dinu. Pe drum, bătrânul îi explică ceea ce auzise vorbindu-se printre ţăranii din sat, că veniseră nişte zbiri din Călăraşi, care puseseră lumea la chinuri. Drumul desfundat de ploi le păru fără sfârşit.Când ajunseră la Balta traseră de-a dreptul la primărie. Aici nimeni. Un bătrân care cunoştea pe Dinu, îi ieşi înainte şi-l rugă să le vie în ajutor, că tot satul era pus la muncă silnică, la Scatiu acasă. Conu Dinu porunci vizitiului să meargă la Scatiu.Porţile de la ogradă erau închise, când ajunseră ei la curtea boierească, şi păzite de un călăraş. Conu Dinu şi Matei se deteră jos din trăsură şi voiră să intre, însă călăraşul îi opri. O slugă, care tocmai ieşea, îi recunoscu şi zise soldatului să le dea drumul înăuntru.Pe prispa caselor lui Scatiu stau grămădiţi vreo 20 de ţărani, unii puşi în fiare, alţii liberi, păziţi de vreo câţiva călăraşi. Din fundul curţii, unde era o fânărie ascunsă între grajdul de nuiele şi hambar, se auzeau gemete, pocnete, parcă cine ştie ce s-ar fi petrecut acolo.Conu Dinu se apropie de ţărani; ei se sculară în picioare şi-şi scoaseră căciulile.— Bună vreme, oameni buni. Da’ ce-i cu dumneavoastră? Deocamdată nimeni nu răspunse. Conu Dinu recunoscu pe un bătrâm.— Ce-i cu tine, Stoico? — Ia, rău, cocoane. — Ce-aţi făcut? — Păi ce să facem… ia, pustia aia de judecată. — V-aţi pus împortiva stăpânirii. Rău, fătul meu. Cu toate că ştia de ce fel de judecată era vorba, boierul bătrân nu putea admite această răzvrătire în contra ordinei.Matei, nerăbdător, plecase înainte către fânăria din care veneau gemetele. Unchiu-său se luă după el.Aci, priveliştea era şi mai tristă. De trei gârneţe desfrunzite, erau legaţi trei ţărani, supuşi la tortura “vârtejului”, ca să spuie: pe de o parte unde erau judecătorii, iar pe de alta cine fusese capul revoltei. Fiecare om era legat de braţe şi lipit cu spatele de trunchiul copacului. Un domn numai în cămaşe, cu nişte mustăţi teribile, cu un chip buhav de beţie, trecea un restei de corn între funie şi copac, şi începea să învârtească. Pieptul şi braţul nenorocitului chinuit pocneau. El urla de durere, pe când călăul său înjura ca un surugiu, cerându-i să mărturisească adevărul. În acelaşi timp doi călăraşi întinseră la pământ pe un alt ţăran şi-l băteau pe pielea goală cu două opritori.Era o scenă dezgustătoare. Soldaţii, cari n-aveau nici o ură personală împotriva ţăranilor — din contra — păreau nişte călăi, atât erau de aprinşi de băutură şi excitaţi de propria lor răutate. Când, osteniţi, isprăveau de a-l bate, îi mai dau una cu tocul cizmei în coaste ca să-l ajute să se scoale.Matei rămase înmărmurit. Un sughiţ de indignare i se urcă în gât. Se rezemă de un stâlp şi-şi duse mâna la ochi.Unul dintre ţăranii legaţi recunoscu pe conu Dinu şi începu a striga:— Săi, cucoane, că ne-au omorât tâlharii!… Fie-ţi milă de zilele noastre şi nu ne lăsa.Ivirea celor două obraze necunoscute păru că intimidează pe chinuitorul oamenilor; dar impresiunea aceasta nu fu de lungă durată; el văzu în cei doi străini doi arendaşi, prin urmare doi buni prieteni, şi răspunse la strigătul de desperare al ţăranului, dându-i un ghiont în fălci. Acesta, tânăr şi voinic, încercă să dea cu piciorul în el, dar nu-l ajunse. Atunci bătăuşul, furios, se repezi la un gârbaci. Conu Dinu încercă să-l apuce de o mânecă:— Domnule, domnule, ia ascultă… Înainte de-a găsi vreme să-l asculte, el lovi pe ţăran peste obraz de mai multe ori. Flăcăul gemea, îndesându-şi capul în piept. Conu Dinu îl apucă de braţ şi-l scutură bine:— N-auzi ce-ţi spui eu?… Nu mai chinui lumea degeaba, că judecătorii sunt vii, nevătămaţi la Călăraşi, ori eşti surd?…Subcomisarul (fiindcă zbirul acesta era subcomisar) se uită urât la conu Dinu:— Da cine eşti dumneata? — Cine sunt, cine nu sunt, nu e treaba dumitale. Atâta îţi spun, să nu mai chinuieşti lumea, că ai să înfunzi puşcăria. Uite, dumnealui de colo a scăpat pe d-nii judecători.Matei se mişcă încet de unde era şi veni până lângă subcomisar.— În adevăr, aşa este, zise el domol. Dă drumul oamenilor de unde i-ai legat.Glasul lui strâns de emoţiune, figura palidă, statura înaltă, avură oarecare înrâurire asupra subcomisarului. Dar, făcându-şi curaj singur, beţivul se îndârji:— Ia slăbeşte-mă, domnule. Eu sunt agent auxiliar al parchetului.Fără cea mai mică pauză, o palmă uriaşă căzu pe obrazul agentului auxiliar al parchetului. Încremenit, ridicând mâna să şi-o ducă la cap, subcomisarul păru că se dezmeticeşte din buimăceala furioasă în care se găsea.— Dă drumul oamenilor şi hai cu mine la procuror. Nimeni nu îndrăzni să zică ceva, nici subcomisarul cel puternic, nici soldaţii înarmaţi — ci cu toţii se supuseră: atâta se potrivea de bine actul acesta de autoritate cu propria răspundere din conştiinţa lor amorţită de vin.Dezlegară pe ţărani de la trunchiuri. Braţele lor erau ca moarte. La unii degetele înţepeniseră. Cel bătut cu biciul peste obraz avea pielea crăpată şi plină de sânge. Cel bătut la spete sta grămadă pe un colţ de gunoi ud, fără să se poată mişca.În culmea indignării, Matei, urmat de unchiu-său şi de subcomisar, intră în casă la Scatiu.Aici, în odaia lui Tănase, sta la o masă poliţaiul din Călăraşi, cu o coală de hârtie şi o sticlă de vin dinainte. El lua interogatoriul la trei nenorociţi, care trecuseră prin mâinile subcomisarului şi acum gemeau rezemaţi de ziduri. Scatiu, cu capul îmboborojit în basma, făcea pe victima şi totodată ajuta pe poliţai în anchetă. Când văzu pe Matei, şi mai cu seamă pe conu Dinu, rămase foarte nedumerit. Se sculă stângaci de unde se afla, încurcându-se în scaune şi voi să poftească pe noii veniţi în odaia de alături:— Poftiţi, vă rog, dincoace, să fumăm câte o ţigară, că aici se face ancheta.— Unde-i domnul procuror? întrebă Matei, fără să-l asculte. Dumneavoastră sunteţi d-l poliţai? zise el adresânduse domnului de la masă.— Da, răspunse acesta. — Unde-i domnul procuror? — Dumnealui e la tactul subprefectului cu domnul judeinstructor.— Şi dumnealor v-au dat ordin să chinuiţi lumea asta? — Ba nu… Da’ cine chinuieşte lumea? — Cum: cine chinuieşte lumea; da’ ăştia ce sunt? zise el arătând pe oamenii dinăuntru; da’ ăsta ce e? da’ ăsta? da’ ăsta?Şi pe măsură ce întreba, apuca pe oamenii ce-l urmaseră până în sală şi-i vâra înăuntru.— Ăştia sunt capii revoltei. — Capii revoltei?! Da’ ăştia ce sunt? dar cei de-afară? dar satul întreg? Judecând după torturi, toată lumea e cap.— Păi se înţelege: toţi sunt deopotrivă vinovaţi, până neor declara pe adevăraţii instigatori… Da’ mă rog, d-voastră cine sunteţi?!Matei se uită ţintă în ochii lui. Era palid şi de-abia îşi putea stăpâni furia.— Eu cine sunt?… Ai dreptate, domnule, să mă întrebi. Sunt un nesocotit care am lăsat lumea civilizată şi m-am întors în ţara mea, ca să văd asemenea sălbăticii… Asta sunt. Şi spre deplina d-tale satisfacere, află că mai sunt un martor care am să strig până la cer împortiva zbirilor ce chinuiesc lumea, şi că n-o să m-astâmpăr, până nu vă voi vedea, pe dumneata şi pe beţivul acela de colo, cu lanţurile de gât, în locul lor…Poliţaiul muiase nasul în pământ. Matei urma a se uita la el cu scârbă.— Asta sunt!— Ia du-te de-ţi vezi de treabă, domnule, zise el în cele din urmă. Călăraş, pentru ce ai lăsat să intre lume străină aici?— Porunciţi, d-le poliţai. — Să nu mai laşi pe nimeni să intre în curte. Ai înţeles? — Am înţeles, să trăiţi… Şi pe când Matei şi cu unchiu-său se urcau în trăsură, ca să caute pe procuror la tactul subprefecturii, poliţaiul se aşeză placid la masă; aprindea din nou o ţigară şi-şi mai vărsa o picătură de vin, părând a-şi urma procesul-verbal mai departe. După ce Scatiu însoţi până la trăsură pe conu Dinu, se întoarse înapoi la poliţai şi începu să înjure pe Matei şi pe toţi coconaşii, ca un surugiu. Poliţaiul îl asculta cam pieziş, lăsându-l să-şi verse focul în pace. Când isprăvi de înjurat, poliţaiul îl luă de braţ şi trecură într-o odaie vecină.— Ia ascultă, nene Tănase, m-ai vârât în belea… — Ce belea, “domle”!… Te sperii’ mneata de vorba unui nebun? Păi ăsta-i nebun; nu-l vezi?— Ei… nebun, nebun; dacă m-o da la jurnale aşa-i c-am păţit-o?…— Ce “jornale, domle”!… Parcă eu nu cunosc “jornalişti” câţi pofteşti! Ia să vezi, când mă duc la Bucureşti, câţi stau împrejurul meu… Dacă-i vorba pe aia, să-l dăm noi pe el.— Ba, mă rog să-ţi cauţi de treabă. — Atunci ce-ţi pasă? — Îmi pasă, că mă dă afară din slujbă, şi mă dă şi-n judecată.— Răspund eu, “domle”, pentru ‘mneata. Poliţaiul rămase pe gânduri. După aceea ridică ochii domol spre el.— Dacă e aşa, să-mi dai înscris că dumneata ai poruncit să puie lumea la vârtej.— Îţi dau şi înscris şi poliţă dacă pofteşti… Nu fi copil, omule, şi vino-ţi în fire!Şi Scatiu voi să-l ia de braţ şi să-l întoarcă la lucru. Poliţaiul se desfăcu de el şi luă un scaun.— Ei, neică Tănase, nu merge aşa. Ce mi-ai făgăduit?… — Gata… — Scoate. — Păi n-am asupra mea. — Du-te la casă… — Cum o să umblu la casă cu oamenii de faţă? — D-apoi pe oameni îi dăm noi afară. Tănase dete din cap: — N-ai ‘mneata încredere în mine!… — Ba am, da’ văd că umbli cu momeli. — Zău, nene Ghiţă, îţi dau; pre legea mea… — Vorbe, Tănase băiete… Eu ţi-am dovedit dumitale că-ţi sunt prieten; iacătă lumea pusă la regulă. Pe mine poate să mă dea în judecată, poate să mă spânzure, — ce-ţi pasă; la dumneata oamenii au să fie de-acum ca mieii. Dovedeşte-mi acuma că-mi eşti prieten…Scatiu se scărpină în cap. — Ei, al dracului!… În acelaşi timp scoase din buzunar o pungă de mătase cu inele şi, răsturnând partea în care era aurul începu să numere în gând.— N-am de ajuns. — Cât ai? — Ia, vreo doisprezece poli. — Dar în partea cealaltă? — Acolo-i argint. Poliţaiul păru că stă la gânduri… — Dă punga-ncoace, şi restul mi l-ai da altă dată. — Apoi cu argint cu tot? — Ei, acuma să mai stai să numeri argintul… — Ba nu, da’ ştii că mărunţelele trebuiesc la moşie.Să-ţi dau nişte bumăşti în locul lor. — Bine, neică, numa scoate mai multişoare. Parcă adineaorea n-aveai?…Scatiu răsturnă argintul în palmă şi numără, dupcă cu dupcă, până la cel din urmă ban. Se făcu în tot 68 de lei şi nişte gologani. Scoase din buzunarul unei jiletce cu mâneci, un plic soios, iar din plic trase binişor trei bilete de câte 20 de lei şi le dete poliţaiului.— Mi-ai mâncat şi aici opt lei, neică Tănase. — Dumneata să fii sănătos, nene Ghiţă, că auru are baş. |
E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI
MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARÃ - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...
