Ningea bogat, şi trist ningeal; era tîrziu
Cînd m-a oprit, în drum, la geam clavirul;
Şi-am plîns la geam, şi m-a cuprins delirul –
Amar, prin noapte vîntul fluiera pustiu.
Un larg şi gol salon vedeam prin draperii,
Iar la clavir o brună despletită
Cînta purtînd o mantie cernită,
Şi trist cînta, gemînd între făclii.
Lugubru marş al lui Chopin
Îl repeta cu nebunie…
Şi-n geam suna funebra melodie,
Iar vîntul fluiera ca ţipătul de tren.
Apoi, veni şi-o blondă în salon…
Şi-aproape goală prinse, adormită,
De pe clavir, o scripcă înnegrită –
Şi urmări, pierdută, marşul monoton.
Înaltă, despletită, albă ca de var,
Mi se părea Ofelia nebună…
Şi lung gemea arcuşu-acum pe strună
Îngrozitorul marş lugubru, funerar.
Cîntau amar, era delir, –
Plîngea clavirul trist, şi violina –
Făcliile îşi tremurau lumina,
Clavirul catafalc părea, şi nu clavir.
Tîrziu, murea clavirul lung gemînd;
Luptau făcliile în agonie…
Şi-ncet se-ntinse-o noapte de vecie,
Şi-n urmă, greu, un corp am auzit căzînd.
Vai, de-atunci îmi pare lumea şi mai tristă,
Viaţa-i melodie funerară…
Şi nu mai uit nebuna lăutară –
Şi transfigurata, trista claviristă.
