George Topârceanu | Balade vesele si triste | Balada muntilor

Publicat deMadalina Marcu

I

S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capãtul potecii,
Turma albã de mioare,
Noatinele ºi berbecii.

Sunet de tãlãngi se-ngânã.
Sub poiana din Fruntarii,
Zãboveºte-n deal la stânã
Baciul Toma cu mãgarii.

El se pleacã din cãrare
ªi tot leagã ºi dezleagã,
Cumpãneºte pe samare
O gospodãrie-ntreagã:

Maldãr de tãrhaturi grele
Cu desagi, cãldãri ºi pãturi,
Cã de-abia pot sta sub ele
Doi mãgari voinici alãturi.

Gata!… Baciul stã pe gânduri,
Peste frunte mâna-ºi duce.
Se ridicã-n douã rânduri
ªi domol îºi face cruce.

Apoi catã lung spre creste
ªi spre þarcurile goale…
ªi convoiul, fãrã veste,
A pornit încet la vale.

*

Cerul ºi-a schimbat veºmântul.
Ploaia parcã stã sã-nceapã.
Printre brazi coboarã vântul
Ca un foºnet lung de apã.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stã ºi nu-ºi dã seamã
C-a rãmas în loc s-asculte…

Dupã el, cãlcând cu teamã,
Merg tãcuþii lui prieteni
Prin sãlbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecã fãrã soare,
Ori strãbat în pas alene
Luminiºuri fãrã flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visãtori…

Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatrã sub copitã.
Iar când drumul se prãvale
Jos, la coastã povârnitã,
Calcã baciul ca pe gratii
ªi-i struneºte blând cu gura:
— Cãtinel, feciorii tatii,
Ca sã n-o pornim de-a dura!…

II

Astfel, turmã dupã turmã
Pleacã toamna de la stâni,
De rãmân pustii în urmã
Munþii singuri ºi bãtrâni.

Astãzi ca ºi-odinioarã,
Cât s-afundã-n vreme anii,
Ei vãzurã cum coboarã
Pe cãrãri de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multã, fãrã numãr,
Cu cãciula lor de oaie
ªi cu sarica pe umãr,
A’ trecutului vii moaºte
Peste care vremea creºte, —
Culmea verde mi-i cunoaºte,
Stânca surã mi-i iubeºte…

Iar în urma lor, pe sarã,
Astãzi ca ºi alte dãþi,
Lungã liniºte coboarã
Peste mari singurãtãþi.
Toamna cu-a ei albã frunte
ªi cu galbenii-i conduri
A lãsat argint pe munte
ªi ruginã pe pãduri.

La rãspântii creºte stogul
De foi moarte de curând.
Strigã-n vale Topologul,
ªi-a lui larmã, când ºi când,
Ca o voce omeneascã
Pânã sus pe culmi tresare,
Preajma mutã s-o trezeascã
Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasã
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasã
Zile lungi cu ploi mãrunte.
Neguri dese-ncep sã cadã,
Se târãsc în jos pe plai.
Pe pãduri se strâng grãmadã
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemiºcare,
Printre ramuri ploaia picã, —
Nici o creangã nu tresare,
Nici un zbor de pãsãricã.
Numai ferigele ude,
Putregaiul ºi bureþii
κi trimit miresme crude
În desimea groasã-a ceþii.
Trunchiuri strâmbe, rãsturnate
Scorburile ºi buºtenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagrã se-nfioarã.
Speriat, dintr-un hãþiº
Pui sfios de cãprioarã
A ieºit la luminiº…
Cu blãniþa zgribulitã
Stã ºi-ascultã nemiºcat…
Vremea pare-ncremenitã…
Brazii fruntea ºi-au plecat,
Spãimântaþi, ca pentru rugã:
Colo-n fundul curmãturii,
Dormitând pe-o buturugã
S-a ivit Muma-Pãdurii…
Dar nu-i nimeni sã-i zãreascã
Trupul hâd ºi deºirat,
Faþa galbenã de iascã,
Nasul — ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar îºi scuturã pe-o mânã
Pãrul ei de vreascuri ude,
Fruntea plinã de þãrânã.
ªi cum stã cu ceaþa-n spate
Istovitã lângã trunchi,
Rãdãcini ºi crengi uscate
Îi atârnã pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemiºcaþi ºi suri
Cheamã noaptea ºi tãcerea
Din adâncuri de pãduri…

III

ªi se duc pe nesimþite
Nopþi pustii ºi zile reci,
Cum s-adunã, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rânã,
Stã Negoiul mohorât
Cu-a lui negurã bãtrânã
Care-i þine de urât.
Fulgii-ncep apoi sã cadã.
Firea-ºi doarme somnul ei
Amorþitã sub zãpadã…

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnã
Printre plopi subþiri ºi rari,
În seninã zi de iarnã
Vezi departe munþii mari
Cum îºi zugrãvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârniºuri sclipitoare,
Brazi împodobiþi de ger,
Atârnând ca niºte salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
ªi prãpãstiile-adânci.

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...